Scobitul in nas: o pornire fireasca a omului ...

Daca rezistenta la vederea sangelui, sau a puroiului, sau a cangrenelor … leziunilor de tot felul ar constitui o conditie obligatorie pentru obtinerea certificatului de medic, eu unul as fi in stare sa ma declar apt! Nu stiu exact sa va spun cand si cum anume am obtinut imunitatea la vederea acului de siringa de nu lesin ca altii, sau cand anume am renuntat la spaime in preajma unei rani – fie a mea sau a celuilalt.

Precizez ca nu sunt insensibil la durere, dar inteleg sa nu dramatizez in plus – cu circul legat de show-ul sangelui, fecalelor, vomelor, scuipatului sau mucilor si flegmelor de tot felul.

Totul, pana la scobitul in nas pe strada! Am descoperit ca am o reactie violenta de respingere atunci cand drumul meu se intersecteaza – prin voia sortii – cu trecatori carora de fapt ar trebui sa le multumesc ca mi-au demonstrat limitele propriei suportabilitati.

Ce fel de oameni sunt acestia, care se scobesc in nas in spatiul public? Nesimtiti? Cu tupeu? Neatenti? Neglijenti? Sau prea ocupati (preocupati) de mancarimea pe care o simt in trompa?!

As! – imi veti spune: e o simpla chestiune de educatie, de lectie elementara neinvatata la timpul ei!