Recunosc ca am doua locuri unde ma simt acasa.

Nu, nu am doua domicilii (cu atat mai putin doua proprietati …) – ci am amintiri la fel de puternice din doua locuri.

Primul este Bucurestiul, orasul in care m-am nascut (scuzati, nu ne alegem nici familia si nici momentul sau locul nasterii!) iar al doilea este Rupea (judetul Brasov) – oraselul in care am copilarit. Intre cele doua sunt atat de mari deosebirile, incat le-as putea linistit plasa la extreme, acoperind astfel intreaga oferta imobiliara autohtona: cine a crescut in fata blocului, batand mingea in parcare iar vacantele si le petrecea pe dealurile podisului transilvan – poate spune ca a gustat din tot ce ar fi putut oferi plaiul mioritic in veacul XX …

Pana in 1989, ca majoritatea conationalilor, nu am fost plecat in strainatate, cum se spunea pe-atunci “nici macar la bulgari”. De aceea, setea de cunostere a strainatatii – motivata de seceta impusa de regimul comunist -, a generat in noi nu numai curiozitate, ci mai ales o tensiune a asteptarilor: “Cum o fi dincolo?” ne intrebam …

Acel “dincolo” a fost pentru mine Toscana, iar primul oras vizitat la pas – Florenta.

“Firenze per la belezza, Roma per la grandezza”, spun italienii. In poza de mai jos, centrul spiritual e surprins pe de-a-ntregul: Baptisteriul octogonal in care se spune ca ar fi fost botezat Dante; Campanilla lui Giotto si Domul Santa Maria del Fiore – cu faimoasa cupola a lui Brunelleschi.

Iar astazi, cand revad locuri in care am fost, ma trec fiorii aducerii aminte si ma bucur ca universul bipolar Bucuresti-Rupea, ce parea candva indestructibil, s-a spart la un moment dat, facand loc unor orase si mai ales unor amintiri la fel de dragi.

Firenze