Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domus – casă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi” – construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!”