Calugar in Padure, admirand in tacere Lumina

Oare cum astepta ivirea zorilor, primele raze de lumina, acel calugar al evului mediu, retras in pustie, fara provizii de lumanari sau lux de faclii aprinse care sa-i prelungeasca orele de lectura si implicita apropiere de Cuvantul cel Sfant al Scripturii … poate singura carte pe care si-o luase cu sine, companion si far calauzitor printre necuvantatoare, intr-o lume din afara celei lumesti, o lume a sinelui care sta de vorba cu sine insusi …?

Lumina cuvantului scris are nevoie de lumina soarelui (sau a lumanarii), de lumina ochiului care sa o adune si, in fine, de lumina ratiunii insufletite – adica dedicata mantuirii sufletului -, care sa o cuprinda, inteleaga, guste …

In ciuda (sau datorita?) acestor lipsuri, lumina cuvantului scris pare ca se afla mereu in asteptare pentru a fi culeasa: fruct gata rodit, aflat in parg, asteptand pe cel copt sa isi astampere foamea, pe cel insetat sa isi astampere setea…

Lumina cuvantului vorbit razbeste si vindeca ochii celui orb, forta cu care vibreaza aerul face sa ne speriem uneori de puterea lui. Dar si cuvantul vorbit are limitarile lui: am intalnit predicatori care se pierd in ascultarea idolatra a propriei lor rostiri, iar  neconsemnarea in scris, netintuirea lui, il poate pierde sau deforma prin transmiterea orala – de la puterea de a comunica a unuia, pana la posibilitatile limitate de receptare a celuilalt…