In avion



Fiecare își poate aduce aminte cum s-a întâlnit, prima dată, cu realitatea morții. Poate unii vor fi pierdut în Familia lor vreun membru drag, de care s-au despărțit cu durere și regret, prematur. Atunci a început să plouă peste ei, cu întrebări: de ce acela, și nu eu? De ce acum și nu mai încolo? Cine stabilește ordinea sosirilor și plecărilor noastre din această … Vale a Plângerii? 

Odată cu participarea la (tot mai multe) înmormântări, prin ritualul îngropăciunii și însoțirea pe ultimul drum, (cel către cimitir); prin amintirile depănate la mesele de pomenire, ne trezim uite-așa: ”urcați în rang”, până realizăm, luminați de înțelepciunea vârstei, că noi suntem cei ce vor urma.

Dacă avem de împărțit bunuri materiale, ne vom lăsa frământați, în legătură cu un posibil testament. Vom încerca să fim drepți, față de cei pe care-i lăsăm în urmă: moștenitorii (copiii) noștri.

Dar sunt printre noi oameni, care și-au oferit întreaga lor viață slujirii aproapelui, cunoașterii și vindecării sufletului uman: aceștia ce vor lăsa, în urma lor?! Înțelegem importanța scrierilor morale, a grijii purtate sufletelor în formare?

Un asemenea testament spiritual întâlnim la Sfântul Vasile cel Mare (n. 340 – d. 379), sub a cărui ocrotire ne punem la începutul fiecărui an, în ziua de 1 Ianuarie … măcar aceia dintre noi care am știut să chefuim cu măsură, în Noaptea de Anul Nou! 

Este vorba despre sfaturile ce ne sunt transmise în ”Scrisoarea către Tineri”, cărora Sfântul Ierarh al Cezareii din Capadocia se adresează cu blândețe părintească. Atunci ca și acum, când simțim nevoia de repere, când ne dorim zidirea interioară în adevăr, să cautăm îndrumare în textul Omiliei a XXII-a, publicat în primul volum al colecției ”Părinți și Scriitori Bisericești” (Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 321- 340) …

De ce? Pentru că tinerii sunt cei care experimentează: lumea în general, și noutatea în special. Ei sunt primii care se adaptează la noutățile vremii, și uneori, par a ”forța” noutatea, să se întâmple. 

Este firesc ca în procesul experimentării, al acumulării de experiență în lucrurile omenești, pe calea cunoașterii, să întâlnim uneori bucurii sau alteori, să avem parte de neplăceri. Cu cine ne vom sfătui? 

Este oare obligatoriu, pentru a fi siguri de adevărul cunoștințelor noastre, să trecem chiar totul prin sensibilitatea propriilor experiențe (experimente) … sau putem reface imaginar traseul cunoașterii, pentru a păși, măcar o vreme, pe urmele celor dinaintea noastră? 

Răspunsul îl găsim în cele trei tipuri de învățare: sunt din cei care ascultă de sine, apoi sunt cei care ascultă de un altul și mai sunt din aceea, care nu ascultă de nimeni.  

Fericirea (sau nefericirea) noastră, se află așadar, în legătură directă cu ascultarea. Nefericit ajunge cel care nu ascultă de nimeni.

Cunoașterea – fie prin autoanaliză (introspecție), fie prin dialoguri și lecturi, prin călătorii sau prin sharing, este cea care ne oferă posibilitatea de integrare plenară, căci perseverând în ea, vom avea bucuria emiterii unor mesaje proprii. Problema este, cum lăsăm mesajele altora să formeze gândirea noastră? Și, mai ales, cum păstrăm pentru noi înșine, cârma (controlul) minții noastre? 

E important să înțelegem adevărata valoare a vieții noastre, să o prețuim corect, nu numai pentru a nu o irosi, ci pentru a-i da sens. Există clipele de bucurie pe care viața ni le oferă, și suntem capabili să le simțim cu sufletul, atunci când acesta tresaltă. ”Aha, deci așa stau lucrurile!” – aceasta e una din replicile care îmi vin în minte, oridecâte ori am simțit că m-am întâlnit cu adevărul. Fructul sufletului nostru, după care-i recunoaștem identitatea, este mărturisirea adevărului. Până la coacerea acestei mărturisiri, e nevoie să ”ne pierdem” (sic!) o vreme, prin frunzele înțelepciunii … 

Citind și discutând, călătorind mirându-ne, fie pe cale sau alături de ea, punând întrebările ce țin de curiozitate și de vârstă, absorbind mireasma științelor așa cum se lasă ele descoperite în predictibilitatea legilor, până ajungem (dacă ajungem?) să rodim la rândul nostru fructul adevărului mărturisit, ne aflăm într-un pericol real: acela, de a primi ”otrava împreună cu mierea”. 

Forma caracterului nostru este dată de virtuțile și viciile de care ne lăsăm stăpâniți, de zilnicul antrenament al puterilor și de lupta cu slăbiciunile noastre. În fața unei asemenea bătălii moral cognitive, am reținut un Decalog :

  1.      Să primim de la altul, doar ceea ce ne este de folos și doar atâta, cât ne trebuie! E foarte important să decidem noi înșine: ce lăsăm de-o parte?
  2.      Să avem grijă: dacă ne obișnuim cu imagini și cuvinte rele, vom fi înclinați să ne îndreptăm spre fapte rele!
  3.      Virtutea e o haină care nu se rupe, fiindcă se poartă ”la interior”: ea este portul care se vede în purtarea noastră. Ce merinde ne dorim: atât pentru bătrânețe (virtutea), dar mai ales, pentru viața veșnică (faptele bune).
  4.       Înțeleptul îl cunoaștem după faptele sale. Există o capabilitate a înțeleptului de a ieși din zona sterilității aride și inutile. Relația omului înțelept cu bogăția este aceasta: când nu o avem, să nu o dorim, iar când o avem, să o folosim spre bine.
  5.       Pentru a nu ne lenevi, să nu micșorăm speranțele și dorințele noastre.
  6.       Să nu ne lăsăm îngropați în plăceri, ca într-o mocirlă. 
  7.       Dacă dorim limpezirea interioară și urmărim curățirea sufletului, aceasta o putem obține prin disprețuirea plăcerilor simțurilor. Să fim atenți la ”ghimpele plăcerii” și la ”scamatorii de senzații”.
  8.       Suntem în măsură să stabilim propriile noastre trebuințe. Cum le vom stabili măsura: din plăceri, sau din necesitățile firii?
  9.       Să nu deznădăjduim și nici să nu spunem că noi nu avem nevoie de medic.
  10. Trupul este unealta sufletului, nu invers. Să observăm tulburările pricinuite de trup în suflet, și să le domolim. Rațiunea nu poate fi târâtă de plăceri, ca un vizitiu de niște cai greu de stăpânit.

București, în Bulgăruș 53

Duminică – 16 Ianuarie 2022, când din cei zece leproși, unul singur se gândește că are de mulțumit lui Dumnezeu, iar întrebarea care ne frământă, se referă la … actualitatea leprei, din zilele noastre.


Pentru pregătirea Sinodului dedicat sinodalității Bisericii, găsiți mai multe materiale, aici: https://www.synod.va/en.html

Despre sinod și sinodalitate ne putem imagina fiecare câte ceva, dar numai după cele ce le-am citit – sau ni le amintim că le-am fi citit – mai înainte… Pentru a ne verifica din când în când cunoștințele, sau pentru a afla nuanțe noi despre cuvinte străvechi, se cuvine să ne pregătim, să citim, să căutăm, și de ce nu – să consemnăm noutatea care, deși veche sub soare, ne minunează pe noi, cei care-o întâlnim abia azi …

Dacă privim la rădăcina lui etimologică, avem o explicație coerentă a imaginii care a fost  aleasă să exprime intenția acestui proiect ”de suflet” al Papei Francisc. Sinodalitatea e o caracteristică a Bisericii, o trăsătură ce trebuie cultivată pentru înnoirea ei într-o societate aflată în profunde transformări. În perioada 2021 – 2023, întreaga suflare catolică este chemată să reflecteze asupra sinodalității

Îndeosebi, vocile celor tăcuți și ale celor uitați au primit invitația de a se face auzite, gândurile consemnate, ideile împărtășite. 

Nu vom fi văduviți nici de conducere și nici de ascultarea în cadrul ierarhiei, doar că în perioada următoare, de jos în sus, și de sus în jos, vreme de cel puțin doi ani, va exista un schimb de idei și informații, în sânul poporului lui Dumnezeu – Episcopi și credincioși. Un semn al egalității roditoare, pentru că toți creștinii au pecetea Botezului în Christos

Așadar: ce se dorește de la noi, și ce am putea spera să obținem, onorând invitația de a participa la acest proiect … căci știm că egalitatea e o promisiune falsă, o iluzie care plafonează – iar ceea ce ridică spiritele, le înalță și le motivează, este scopul comun.

Sinod vine din grecește, de la σύνοδος, cuvânt care s-a format din σῠν- (sun-, “cu/ împreună”) +‎ ὁδός (hodós, “pe cale, pe drum”). A merge împreună, dar nu oricum, ci îndrumați și totodată ocrotiți de Spiritul Sfânt, a cărui Voce suntem cu toții chemați să o ascultăm: tineri și vârstnici, persoane consacrate și laici, persoane cu handicap, atât cei bolnavi cât și cei sănătoși, …  

Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin”, ne asigură că cei doi termeni SYNODUS (gr – σύνοδος)  și CONCILIUM (lat.) sunt sinonime, funcționează ca o pereche de cuvinte interschimbabile, dar adaugă această notă explicativă interesantă, pe care o consemnăm aici: ”se rezervă termenul concilium pentru adunările Episcopilor calificate drept ecumenice; în schimb, tuturor celorlalte adunări de Episcopi li se atribuie, de regulă, titul de τοπικάι σίνοδοι, sau sinoade locale, particulare, limitate la un teritoriu determinat.” 

Ce vom înțelege? Că accentul pus pe transformarea sinodală a Bisericii, este o invitație adresată tuturor catolicilor, fie ei de rit latin sau răsăritean, fie din Europa, Americi, Asia, Africa sau Australia, să se cunoască, să se descopere, să se asculte unii pe ceilalți, învățând unii de la ceilalți, explorând dimensiunea orizontalității, a spațiului în care istoria ne-a răspândit, ca semințe ale Bisericii universale, prin misionarii ei, pe întregul Pământ. 

Va fi, desigur, rolul teologilor să explice aspectele ecumenice ale sinodalității Bisericii. În ce ne privește, ca greco-catolici, nu găsim cuvintele potrivite, pentru a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru bucuria și darul ce l-am primit, acela de a trăi zilnic având conștiința unei punți de legătură dintre ortodoxia (ritului) și catolicitatea (crezului) nostru

Poate acesta va fi mesajul pe care-l vom transmite Sinodului Episcopilor din Octombrie 2023, ce va avea ca temă chiar … sinodalitatea Bisericii?! Consemnăm aici ideea soluției pentru refacerea unității (prin completarea scopului comun cu specificul local), pentru că așa simțim: greco-catolicii sunt atât trăitori cât și dovezi vii ale ecumenismului, iar simpla noastră prezență în pofida încercărilor (”against all odds” în engl.) este o dovadă că avem la îndemână soluții valide, pentru o viitoarea reunificare a Bisericii, în partea ei de Răsărit.

Sfântul Pavel (vezi Scrisoarea către Efeseni 2, 11), ne amintește că la naștere, suntem cu toții păgâni… O egalitate neroditoare, căci abia pecetea Botezului în Christos Isus Domnul, ne transformă în mădulare ale Bisericii, Mireasa și Trupul lui Christos. Din momentul botezului, primim o haină interioară ce ne este dăruită pentru a străluci prin purtarea creștinească, o viață întreagă, la bine și în încercări …

X

X X

În 16 Decembrie, sora Nathalie Berquart, numită de Papa Francisc ca Subsecretar al Sinodului Episcopilor și astfel, prima femeie din istorie, cu drept de vot în Colegiul Episcopilor, ne-a prezentat caracteristicile Bisericii sinodale, în cadrul unei întâlniri patronate de Eparhia de Cluj-Gherla în care ne-am bucurat să reîntâlnim mulți agriști, astriști și membrii ai Acțiunii Catolice. Am primit astfel în dar – cu încurajarea de a le folosi în practica zilnică, descrierea  cele 3 valori ale Bisericii sinodale și cele 10 trăsături principale care formează spiritualitatea sinodală.

COMUNIUNE – PARTICIPARE – MISIUNE. Cele trei principii ale Bisericii sinodale.

Suntem chemați să trăim botezul nostru, prin (1) comuniune. Să ne rugăm, împreună cu Episcopii noștri, invocând îndrumarea Sfântului Spirit; (2) participare. Să devenim – fiecare din noi – o prezență activă în viața Bisericii, să strângem legăturile cu Episcopii noștri dar și între noi, să cunoaștem alte organizații și asociații ale laicilor (3) misiune. Să ne asumăm purtarea botezului creștin și apartenența la Biserica lui Christos, în lume și societate, asumând misiunea evanghelizatoare a Bisericii, ca pe o misiune a noastră, plecând de la o ascultare mai atentă, de la o stare de veghe în fața schimbărilor majore ce au loc în lumea din care facem parte.

Vom reuși oare să devenim o Biserică sinodală? Ce trebuie să facem, pentru aceasta?

  1. Să conștientizăm că mergem braț la braț, că suntem împreună, pe același drum, ne avem unii pe ceilalți, atât în Biserică, cât și în Societate: ne putem găsi punct de sprijin în cel/cea de lângă noi? Îl vom cunoaște mai bine pe fratele nostru? Vom asculta mai atent povestea surorii noastre? Le vom aloca mai mult timp, din timpul nostru, renunțând la egoism?
  2. Să învățăm ascultarea celuilalt, cu inima deschisă și fără prejudecăți, fără predispoziția organică de a contrazice și de a crea tensiune artificială prin negare sau perfecționism iluzoriu;
  3. Să învățăm a lua cuvântul, a ne exprima gândurile care ne frământă. Dar atunci când o facem, să nu fie pentru a ne astâmpăra propriul orgoliu (acela de ”a nu rămâne nevorbiți” într-o adunare), ci întru  ”parrhesie” (din greaca veche – παρρησία), adică ținând laolaltă: libertatea (de exprimare), adevărul (celor afirmate) și caritatea (puterea creștinului de a compătimi, de a ierta, exprimând prin mărturia sa, disponibilitatea de a ajuta pe fratele său);
  4. Să participăm la Sfânta Liturghie, să celebrăm Învierea Domnului, să-i ascultăm pe Preoții care predică Cuvântul, slujind în Biserica lui Christos. Concelebrarea, ascultarea în comun a Cuvântului de care ne vom lăsa pătrunși, fiecare în felul lui, dar primind lumina strălucitoare a Adevărului prin întâlnirea cu El, ca Persoană;
  5. Să acceptăm ideea (și unii, și ceilalți) că suntem co-responsabili, că Biserica suntem noi, care ne aflăm în misiune, împreună cu Episcopii noștri. Nu-i putem mandata pe ei să răspundă în locul nostru, atunci când diferitele provocări ale societății ne pun la încercare în viața de zi cu zi. Succesul misiunii Bisericii este în directă legătură cu această responsabilitate acceptată și asumată interior, de fiecare (nu ne e cerută de cineva din afara noastră, o descoperim și o trăim fiecare);
  6. Să învățăm arta dialogului – atât în Biserică, cât și în Societate -, o artă ce nu se învață ușor (nu ne naștem cu ea) și care presupune perseverență, pentru că se conjugă cu momente de tăcere sau de uimire negativă (indignare, revoltă, mânie) în fața afirmațiilor celuilalt. Dar dialogul este singurul capabil să ”colecteze informații”, împărtășind experiența celuilalt și adăugând cunoașterii personale, prețiosul punct de vedere al alterității, lucru care, în cele din urmă, ne completează și ne îmbogățește spiritual;
  7. Să ne apropiem de celelalte confesiuni creștine, pentru că ecumenismul este o componentă a Bisericii sinodale, iar trăinicia ideii ecumenice vine din Botezul tuturor creștinilor în Isus Christos, Domnul și Mântuitorul nostru;
  8. Să găsim balanța optimă între autoritate (ascultare) și participare (contribuțiile individuale);
  9. Să discernem (în ascultarea comună, a Spiritului Sfânt) și să decidem, ajungând la consens, la un acord armonios în care simțim că o parte este contribuția noastră;    
  10. Să lăsăm valorile sinodalității: comuniune – participare – misiune, să ne transforme interior, ca persoane, ca familii, și în comunitățile din care facem parte. 

Iubiți Frați și Surori,

Să ne întrebăm fiecare, dacă participăm cum se cuvine, la durerile lumii de azi, și de ce suntem chemați să dialogăm mai mult, între noi, pentru a ne cunoaște unii cu ceilalți, pentru a recunoaște că problemele noastre, nu sunt numai ale noastre. 

Cum vom conjuga, în cadrul noilor Statute ale AGRU-lui Național,  principiul solidarității cu cel al subsidiarității? Cum vom reflecta, în noile Statute, valorile atât de limpede definite, ale viitoarei Biserici sinodale? 

Cu ce vom contribui, noi – greco-catolicii din România, ca Biserică locală, la concertul armonios și atât de diferit colorat, în această perioadă de înnoire spirituală, când ni se propune o fraternă îmbrățișare prin recunoașterea drumului comun pe care-l avem de străbătut, împreună cu frații creștini, de confesiune ortodoxă și protestantă cât și împreună cu frații noștri de rit latin?

Vă îmbrățișez cu drag și dor, și vă doresc tuturor ca Nașterea Pruncului să ne găsească în adorație, împreună, lângă ieslea în care Sfânta Familie, alungată de nepăsarea și urâciunea sufletelor noastre, ne acordă iertarea și ne primește să-i fim părtași la bucuria ce răsună prin colindele copilăriei … 

Un An Nou 2022, cu sănătate, împliniri și frumoase exerciții sinodale, pentru ca drumul pe care mergem împreună, să ne ferească de cancerul însingurării!

București, 

în 18 Decembrie 2021


Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia … 

Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu  bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume … 

Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială,  originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile … 

Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ” îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” 

Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original. 

Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?

În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi!

Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”. 

Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?

———————————–

Călin Diaconu


AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare,  București 

(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021) 

Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …


De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare? 

Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani? 

Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!

Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!

Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.

Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări … 

În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.

Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?

El Greco, Public domain, via Wikimedia Commons

Într-un grup statuar care a influențat artiștii Renașterii, un preot din Troia – Laocoon -, urmărind să deștepte concetățenii săi asupra cursei ce li se pregătea, expunând minciuna celebrului cal troian inventat de Odiseu, este condamnat la moarte, împreună cu cei doi fii ai săi. E una dintre cele mai expresive opere de artă, prin care omul antichității ne arată că este cel puțin egalul nostru, prin universul de gânduri ce-l frământau acum două mii de ani: problematica suferinței nemeritate, prizonieratul imobilismului ce derivă din libertatea finită, condiționată de natura existenței umane, puterea legăturilor de familie …, toate (și mult mai multe de-atât) sunt prinse în expresivitatea marmurei cioplite pe care o putem admira in Muzeul Pio Clementin din Vatican.

Fiind astăzi Duminica Vindecării Paraliticului, vă propun să ne întoarcem privirea interioară spre Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, Scăldătoarea Oilor, unde presupunem – fiecare, în funcție de imaginația și experiențele proprii – că ar fi existat o competiție acerbă pentru vindecare sau poate doar o mulțime aflată în așteptare comună, unită de nevoie (urgența bolii care trebuie să-și afle leacul). Știm de la cozile slabei organizări ale oricărui eveniment, indiferent de regim, că așteptarea în rând cu ceilalți, oricât de ordonată, nu elimină creativitatea celor care vor să se bage prin față. A tăia colțurile, a te înghesui pentru a-ți afla rândul mai devreme – și în detrimentul altuia -, sunt gesturi familiare. La fel de firească dar evident mult mai rară și mai greu de realizat -, ar trebui să ne fie așteptarea încrezătoare și în rugăciune, a mișcării apei.

Cei 38 de ani de imobilism ai paraliticului, așa cum aflăm din Evanghelia după Ioan (cap 5, 1-15), ne vorbesc despre obișnuințele noastre, ca stări de fapt periculoase. Obișnuința cu boala e periculoasă, atunci când ne face să uităm cum arată Frumosul, cât de plăcută e întâlnirea cu Binele și de ce ne salvează căutarea Adevărului (mișcare sufletească continuă, din momentul în care am început exercițiile de admirație, din momentul în care ne surprindem minunați, atunci când ne minunăm în fața Lui …). La fel de periculoasă știm că este obișnuința cu starea de sănătate, atunci când o considerăm ca fiind dată pentru totdeauna: tocmai acela e momentul în care ne expunem (inutil și eronat) exceselor dăunătoare.

A fi un om obișnuit, a fi prizonier al Adevărului: a trăi modest, a-ți accepta firea umană, aceea de frate și fiu, a începe viața în adevăr prin exercițiile de admirație în fața frumosului care alcătuiește lumea, ținând-o în alcătuirea ei …

A te obișnui cu prizonieratul (imobilismul), fie acela în care ne aruncă încrederea în forțele proprii sau cel al disperării ca flirt nepermis cu fatalitatea, este atunci când crezi că ceea ce ai ți se cuvine, sau că ceea ce nu ai, nu s-ar putea îndrepta, dacă iei hotărârea bună în clipa aceasta …

Să ne întoarcem la Laocoon, pe care îl putem privi ca pe un bătrân neputincios, incapabil să-și apere fiii în fața pericolului morții; ca pe unul ce și-a spart capul încercând să aducă zadarnic Adevărul în atenția concetățenilor săi. Din această perspectivă, vedem în el o neputință a comunicării, o nestăpânire a logicii și retoricii … deși, expresia personajului, redată de Virgiliu în Eneida, a rămas până azi: „Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri”

Din perspectiva modernă, a creștinului ce luptă cu propriile sale slăbiciuni, vom vedea în șerpii încolăciți gândurile noastre rele, faptele păcătoase pe care le răsfrângem asupra noastră și a fiilor noștri, asupra moștenitorilor, dintre care unii vor avea, după toate aparențele, posibilitatea salvării, îndepărtându-se și scăpând cu fuga, iar ceilalți, tocmai cei care ne imită mai bine în rele, sunt condamnați definitiv la imobilitatea aducătoare de moarte …

În Predica Evangheliei Paraliticului de astăzi, Duminică - 23 Mai 2021, PSS Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Române Unită cu Roma, ne spunea: "Suntem dependenți de atenția și compasiunea celorlalți". Într-adevăr, nici Laocoon și nici Paraliticul (și, aș îndrăzni să spun, nici noi) nu vom găsi în noi înșine sau în cei de lângă noi sprijinul și încrederea de care avem nevoie, până ce nu vom pune în ordine prioritățile noastre și raportul nostru personal, cu Dumnezeu.

 

Next Page »