In avion



Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia … 

Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu  bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume … 

Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială,  originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile … 

Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ” îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” 

Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original. 

Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?

În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi!

Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”. 

Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?

———————————–

Călin Diaconu


AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare,  București 

(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021) 

Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …


De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare? 

Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani? 

Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!

Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!

Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.

Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări … 

În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.

Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?

El Greco, Public domain, via Wikimedia Commons

Într-un grup statuar care a influențat artiștii Renașterii, un preot din Troia – Laocoon -, urmărind să deștepte concetățenii săi asupra cursei ce li se pregătea, expunând minciuna celebrului cal troian inventat de Odiseu, este condamnat la moarte, împreună cu cei doi fii ai săi. E una dintre cele mai expresive opere de artă, prin care omul antichității ne arată că este cel puțin egalul nostru, prin universul de gânduri ce-l frământau acum două mii de ani: problematica suferinței nemeritate, prizonieratul imobilismului ce derivă din libertatea finită, condiționată de natura existenței umane, puterea legăturilor de familie …, toate (și mult mai multe de-atât) sunt prinse în expresivitatea marmurei cioplite pe care o putem admira in Muzeul Pio Clementin din Vatican.

Fiind astăzi Duminica Vindecării Paraliticului, vă propun să ne întoarcem privirea interioară spre Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, Scăldătoarea Oilor, unde presupunem – fiecare, în funcție de imaginația și experiențele proprii – că ar fi existat o competiție acerbă pentru vindecare sau poate doar o mulțime aflată în așteptare comună, unită de nevoie (urgența bolii care trebuie să-și afle leacul). Știm de la cozile slabei organizări ale oricărui eveniment, indiferent de regim, că așteptarea în rând cu ceilalți, oricât de ordonată, nu elimină creativitatea celor care vor să se bage prin față. A tăia colțurile, a te înghesui pentru a-ți afla rândul mai devreme – și în detrimentul altuia -, sunt gesturi familiare. La fel de firească dar evident mult mai rară și mai greu de realizat -, ar trebui să ne fie așteptarea încrezătoare și în rugăciune, a mișcării apei.

Cei 38 de ani de imobilism ai paraliticului, așa cum aflăm din Evanghelia după Ioan (cap 5, 1-15), ne vorbesc despre obișnuințele noastre, ca stări de fapt periculoase. Obișnuința cu boala e periculoasă, atunci când ne face să uităm cum arată Frumosul, cât de plăcută e întâlnirea cu Binele și de ce ne salvează căutarea Adevărului (mișcare sufletească continuă, din momentul în care am început exercițiile de admirație, din momentul în care ne surprindem minunați, atunci când ne minunăm în fața Lui …). La fel de periculoasă știm că este obișnuința cu starea de sănătate, atunci când o considerăm ca fiind dată pentru totdeauna: tocmai acela e momentul în care ne expunem (inutil și eronat) exceselor dăunătoare.

A fi un om obișnuit, a fi prizonier al Adevărului: a trăi modest, a-ți accepta firea umană, aceea de frate și fiu, a începe viața în adevăr prin exercițiile de admirație în fața frumosului care alcătuiește lumea, ținând-o în alcătuirea ei …

A te obișnui cu prizonieratul (imobilismul), fie acela în care ne aruncă încrederea în forțele proprii sau cel al disperării ca flirt nepermis cu fatalitatea, este atunci când crezi că ceea ce ai ți se cuvine, sau că ceea ce nu ai, nu s-ar putea îndrepta, dacă iei hotărârea bună în clipa aceasta …

Să ne întoarcem la Laocoon, pe care îl putem privi ca pe un bătrân neputincios, incapabil să-și apere fiii în fața pericolului morții; ca pe unul ce și-a spart capul încercând să aducă zadarnic Adevărul în atenția concetățenilor săi. Din această perspectivă, vedem în el o neputință a comunicării, o nestăpânire a logicii și retoricii … deși, expresia personajului, redată de Virgiliu în Eneida, a rămas până azi: „Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri”

Din perspectiva modernă, a creștinului ce luptă cu propriile sale slăbiciuni, vom vedea în șerpii încolăciți gândurile noastre rele, faptele păcătoase pe care le răsfrângem asupra noastră și a fiilor noștri, asupra moștenitorilor, dintre care unii vor avea, după toate aparențele, posibilitatea salvării, îndepărtându-se și scăpând cu fuga, iar ceilalți, tocmai cei care ne imită mai bine în rele, sunt condamnați definitiv la imobilitatea aducătoare de moarte …

În Predica Evangheliei Paraliticului de astăzi, Duminică - 23 Mai 2021, PSS Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Române Unită cu Roma, ne spunea: "Suntem dependenți de atenția și compasiunea celorlalți". Într-adevăr, nici Laocoon și nici Paraliticul (și, aș îndrăzni să spun, nici noi) nu vom găsi în noi înșine sau în cei de lângă noi sprijinul și încrederea de care avem nevoie, până ce nu vom pune în ordine prioritățile noastre și raportul nostru personal, cu Dumnezeu.

 

Despre Anul Domnului 2020, avem convingerea că va fi folosit de istorici atunci când vor avea nevoie să împartă epocile, ca una din bornele ce indică o turnură majoră pentru omenire, în ansamblul ei. Epoca contemporană, care începe cu Marele Război (primul război mondial și sistemul de pace versaillez), își va găsi astfel, un punct terminus: am intrat oficial, într-o nouă etapă a devenirii noastre, ca omenire.

A fost un an al vindecărilor, în care am înțeles cât de apropiați suntem unii de ceilalți și mai ales, că adevărata alinare nu poate fi oferită decât de către acela care, a cunoscut pe propria sa piele, suferința. 

Dacă adevărurile fundamentale au fost bine asimilate de către cei vindecați, atunci vom recunoaște valoarea fraternității universale. Educarea inimilor în acest spirit se face din pruncie – iar bucuria copilăriei va deveni o stare de grație, vom conștientiza că aerul suflării noastre, îl împărțim cu cei din jur … Poate creștinii vor căuta în dicționar sensul catolicismului, iar tratatele despre ecumenism vor găsi noi cititori pasionați de acest ideal, sau marile religii monoteiste avraamice își vor cinsti mai des prin dialogul păcii, pe strămoșul lor comun, tatăl credinței.

Copilăria va fi starea de spirit dominantă și fiecare va reînvăța mersul pe propriile picioare, cu tot ceea ce presupune ridicarea din patul indiferenței și lenevirii: a împărți cu celălalt (pentru a scăpa de egoism), a mulțumi celuilalt (pentru a învăța recunoștința), a trăi bucuria darului (pentru a scăpa de frica morții).
E posibil ca masca să ne însoțească încă o vreme – dar nu pentru a ne ascunde identitatea, ci pentru a proteja pe aproapele, și astfel, vom deveni mai buni: ne vom purta mai frumos unii cu ceilalți. La urma urmei, constatăm că a vindeca (heilen) înseamnă … a câștiga sfințenia (heilig sein).


Biserica, de când a luat ființă – pe Cruce, atunci când sutașul a împuns coasta Domnului – este în criză. Și va rămâne în criză, până la finalul veacurilor (PS Virgil Bercea).

Există o criza a Bisericii? Dacă e reală, de unde vin frământarea și neliniștea? De unde? De orișiunde, numai din indiferență, nu. Firescul crizei este legat de freamătul lumii, din misiunea Bisericii, trăită prin înnoită chemare. Căutarea omului, pe care Biserica îl definește ca pe aproapele nostru … 

Omul ca ”aproapele nostru” – această comuniune cu celălalt străbate toată învățătura Bisericii. În chiar Rugăciunea Domnească ”Tatăl nostru”, atunci când cerem pâinea noastră, cea de toate zilele – nu o cerem numai pentru noi. O cerem pentru a o împărți cu ceilalți, căci spunem dă-ne-o nouă astăzi.

Cu atitudine de copii care au încredere deplină în Tatăl lor, conștienți de universalitatea și particularitatea acestei cereri (căci nu ne-ar veni la îndemână să spunem: dă-mi-o mie, așa-i?), înțelegând și acum-ul clipei care este cel mai prețios dar al eternității, acela de a se toarce în prezent ca o condiție a existenței, ne strângem în jurul mesei și mulțumim Domnului pentru că acum vedem limpede: rodul muncii noastre este răsplata hranei pe care ne-o oferă Dumnezeu.  

Intenția muncii noastre nu poate fi îmbogățirea și nici îndestularea. Vom munci, iar din rodul muncii noastre vom putea aduce laudă …

Biserica este vie, atentă la starea societății, și are menirea de a cunoaște, de a îndruma și mai ales de a ajuta creația – adică pe om, ca parte a lumii create de Dumnezeu, adică pe noi, urmași ai lui Adam, cel salvat prin răscumpărare, de iubirea lui Isus.

Omul de azi, împreună cu aproapele său, are aceeași misiune pe care a primit-o din veac, strămoșul nostru: aceea de a stăpâni lumea. De aici, decurg câteva întrebări fundamentale:

  • Ce este binele comun?
  • Cum se realizează dreptatea socială?
  • Cine este aproapele, mai ales acela aflat în suferință?

Biserica are o responsabilitate socială, iar vocea ei trebuie să se facă auzită. Cum? Prin creștinul educat, cultivat. De aici, necesitatea de a educa politicienii.

Intervenția Bisericii asupra lumii este prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie și Apostol, în Liturghie, prin celebrarea Sfintelor Taine ale Sfintei Liturghii, prin împărtășirea comună din trupul și sângele Domnului … iar cuvântul predicii ne explică Evanghelia în prezent: adică, raportat la viața turmei care ascultă. Orice analiză – inclusiv (sau mai ales) cea asupra demnității persoanei umane, are nevoie de un punct de referință. Iar acest punct de referință, pentru un creștin cultivat – este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată câteva principii, enunțate în timpul celor trei zile de Seminar ACRO, de către Pr Felix Roca; asistentul spiritual al Actiunii Catolice din Romania:

  1. Biserica nu este de domeniul privatului;
  2. Săracii sunt diamantele Bisericii (Sf Ioan Damaschin);
  3. Persoana umană are o demnitate intangibilă;
  4. Omul este locotenentul lui Dumnezeu pe pământ (a ține locul – loco + tenente)
  5. Omul este singura ființă pe care Creatorul a vrut-o pentru ea însăși;
  6. Unicitatea omului: nu suntem identici, nu suntem trași la Xerox (sic!);
  7. Omul este creat din iubire, și este răscumpărat de o iubire și mai mare;
  8. Viața are un caracter sfânt și inviolabil;
  9. Conceptul persoanei include trei aspecte:
    • Identitatea morală,
    • Constituția fizică,
    • Responsabilitatea juridică
  10. Cele patru principii ale învățăturii sociale ale Bisericii sunt:
    • Binele comun
    • Demnitatea umană
    • Solidaritatea 
    • Subsidiaritatea

Problemele actuale ale omenirii vor duce oare Biserica spre adaptarea la moda lumească? 

Pot toate problemele lumii deveni probleme ale Bisericii, fără discernământ? 

Lumea de azi a dezvoltat o aplecare de a-și crea probleme din orice: ne putem certa din orice, putem fi zile întregi în dezacord permanent

Va intra Biserica în această capcană a rezolvării conflictelor – sau va păstra o oarecare distanță igienică față de problemele lumii.

 Sau poate va face o alianță cu ONU, spunând, fie – (a.) cele 17 obiective strategice sunt si ale noastre sau (b.) iată cele 17 obiective ale voastre, le-am revizuit, și vă rugăm, ascultați-ne – ele sunt deja cuprinse în cele două porunci lăsate nouă în pază și practică – de Domnul …Da, cele două Porunci ale lui Isus, le aflăm în Evanghelia după Sf Marcu, cap12; 28-34.

Omul, fiind creația lui Dumnezeu, alege liber să-I asculte chemarea și se pleacă în fața lui Dumnezeu, așa după cum libertatea se va supune adevărului.

Și rămânem cu întrebarea (pentru un viitor Seminar). 

Există o ruptură reală între Biserică și societate? O ruptură care ar avea la bază cele câteva forțe, identificate de Profesorul Christopher Tollefsen – care au acționat ca frâne în dezvoltarea armonioasă a Ecclesiei, în sensul adâncirii unei prăpăstii istorice între Biserică și societate, astfel:

  1. Tentația Bisericii de a colabora, după 313 – cu statul, cu domnitorii si cu principii – mai degrabă decât cu masele (nu înseamnă că turma a fost uitată – doar că a fost mai puțin implicată în rezolvarea problemelor)… o tentație a Bisericii spre politică (schimbarea lumii prin actul de conducere);
  2. Tentația Bisericii de a se retrage, meditând în rugăciune, mai degrabă decât a intra într-o relație plenară, un angajament total cu poporul, cu turma, ceea ce poate duce la:
    • Distanțare, elaborarea unui sistem sofisticat de preoți fără popor;
    • Disoluție (plecând din Reformă), elaborarea unui sistem în care avem un popor de preoți (și implicit, un popor care nu mai are nevoie de preoți);
  3. Tentația superiorității creștinului retras din treburile spurcate ale lumii corupte (după modelul călugărilor, o așa numită exacerbare a celibatului): creștinii practicanți recunosc în călugărul care se roagă, un model puternic, un mijlocitor real – și, prin imitație, refuză și ei, implicarea plenară în societate …

Așadar, e bine ca Biserica să nu cadă în păcatul urmăririi modei lumești … și în aceași timp, cum facem să ne întoarcem (ca Adunare a Poporului, Ecclesia) la Biserica Sfinților Apostoli, la acea stare de propovăduire curajoasă cu riscul propriei vieți a Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei lui Isus: model de viață, inspirație și filtru mereu actual de cunoaștere și acțiune, în lume. 

Călin Diaconu,

Președinte AGRU Național

Materiale de studiu pentru Învățătura Socială a Bisericii

impreuna pe drumul cunoasterii

Impreuna, pe drumul cunoasterii … Așa e Binele – un drum strâmt. Avem libertatea ocolirii, a salturilor in stanga si in dreapta … dar prin aceasta, nu vom avansa spre scopul nostru principal, care rămâne: mântuirea …

Next Page »