In avion



clepsidra

O clipă … ”ein Augenblick” (în limba germană) – cam tot atâta cât durează să-nchizi ochii: o fracțiune de secundă, … o clipită! Dar dacă reușești să surprinzi că acea fracțiune de secundă este un dar al timpului care ți-a fost acordat pentru ceva anume, atunci ai un punct de plecare sănătos: prezentul, ca privire a lui Dumnezeu, care ne îngăduie! (1)

Din perspectiva unei zile, clipa poate trece neobservată. Întrucât trăim sub presiunea reacțiilor rapide, avem nevoie de concentrare ca formă constantă în relațiile cu ceilalți. Obișnuiam să mă gândesc că trebuie să avem tot timpul ”garda sus”, ca în box. Dar o dată, că obosim repede și în al doilea rând, nu ajungem să fim noi înșine: relaxarea zâmbetului destins rămâne un simplu deziderat … unde mai pui că încruntarea noastră întunecă lumea din jur, a furtună!

Limba română – prin bogăția ei de nuanțe, ne pune în încurcătură de la bun început în privința privitului. A privi – privire poate însemna multe. De la ”a vedea” (ce bucurie pentru un miop, o pereche de ochelari!), la ”a (se) uita” ( reflexivul curiozității noastre care e regăsit introspectiv în oglindă, dar și uitarea ca vină și uneori salvare a noastră, sau ce găsim atunci când pierdem – selectiv sau involuntar, memoria), la ”a căuta” care a dat ”căutătură” ( ca atitudine ”din privire” față de cele din jur) … Dar privirea, în limba română nu se oprește la optică, ci își caută sensuri și în afara fizicii – căci o regăsim având conotații morale și teologice profunde atunci când spunem ”ce mă privește pe mine cutare lucru?” sau când recunoaștem că ”e Cineva care ne privește, în fiecare clipă!” …

Legătura între privire și timp nu e ușor de realizat, nu se face … la prima vedere (sic!). Poate că o ieșire în Natură, o zi de concediu – ne poate întoarce privirea asupra clipei, dacă ne întrebăm cum o trăim, cum ne bucurăm de ea, în context de-a dreptul filosofic: ”CINE SUNT EU?”, ”LA CE PRIVESC EU?”, ”CUM PRIVESC EU LUMEA DIN JUR?” … ”CE FAC EU CU TIMPUL CARE MI-E ÎNGĂDUIT?”

Să ne întoarcem la servici? Nu încă … Ar mai fi nevoie de o scurtă analiză a egoismului (în forma lui de selfism (2)), care se manifestă – culme a contradicției! – ca o precondiție a împărțirii (sharing(3)-ului): împart imagini sau cuvinte ale altora …  Izolarea bolnavă în care ne aruncă repetarea la infinit a ciclului operațiunii de selfie-sharing, combinată cu orgoliul ultimului cuvânt … ne aduc în situația de dependență critică față de spațiul virtual. O inflație de fotografi și filosofi care aleargă fiecare – după clipa lui de nemurire.

Iar publicitatea ne povestește insistent, cum că  nu avem motive să ne grăbim, când e vorba de egoism:  toată lumea din cercul nostru primește minute ”gratuite” (deci am ajuns să dăruim timp!), doar dacă acceptăm (la schimb) să uităm de noi înșine, într-o altă dimensiune a fizicii, dincolo de realitatea vieții noastre: anume … în virtual! Riscăm să rămânem agățați de virtualitate, cu nasul în telefoanele inteligente? În ce măsură tehnologia ne izolează sau ne unește cu ceilalți? Dacă mă arăt prea fericit – ce va zice Șeful? Unde a rămas întâlnirea de la Amandină …?

Uite că am ajuns să dezbatem și despre serviciu, subiectul acestui număr al revistei de spiritualitate online ”Cu timp și fără timp” – după ce am trecut printr-o scurtă analiză a privirii, a timpului, a egoismului si falselor prietenii din lumea socialului-virtual al Facebook-ului. Ne oprim (îngreunați) cu acest bagaj, în realitatea presiunilor de zi cu zi, în care fiecare stă lipit de smartphone-ul său, neridicându-se din fața stației de lucru – pe care deja mulți o avem conectată la o bucățică de nor (4), într-o eră a digitalului pe care fiecare o trăim după vârsta și puterea sa de adaptare (5).

Unde încape timp de mulțumire, între două task-uri (6)?

Unde încape timp de mulțumire sau de analiză temeinică și evaluare a lucrului bine făcut, între două proiecte?

Unde încape timp de mulțumire, după fiecare salariu pe care-l primești la timp?

Înghesuiți între două mailuri, mereu cu pretenția de a avea ultimul cuvânt, uităm ceea ce e important – să zâmbim.

Nu cred că timpul este ceea ce ne lipsește, ci zâmbetul – ce-și are izvorul în înțelegerea cu totul specială a prezentului, ca liniște și siguranță pe care o primim în conștiința inimii, că Bunul Dumnezeu ne îngăduie, privindu-ne cu dragoste pe fiecare în parte, cunoscându-ne pe nume pe fiecare dintre noi … Iar bunătatea Lui – ne face să reconsiderăm răutățile și nerecunoștința noastră. Să începem dar, prin a-i cunoaște pe numele mic pe toți colegii noștri de serviciu – iată un început de drum, posibil …

Calin Diaconu

Presedinte al AGRU – Asociatia Generala a Romanilor Uniti

(București, in 10 Noiembrie 2017)

(1) Monseniorul Vladimir Ghika, ”Gânduri pentru fiecare zi” – vezi gândul din 16 octombrie: Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?”

(2) Selfism-ul  e un cuvânt conjunctural, folosit aici ca derivat al ”selfie”-ului, care înseamnă un gest (aproape) narcisist al portretului fotografic în diferite conjuncturi (decoruri).

(3) Sharing-ul se traduce prin ”(bucuria) de a împărți”, este un cuvânt profund religios – prin care reacționez în mediul virtual, împărțind cu ceilalți participanți vești, informații, impresii, trăiri, păreri, sau opiniile …altora, pentru propria stimă-de-sine, pentru confirmarea sine-lui! Se mulează perfect pe vorba românului ”Ați auzit-o pe asta?”

(4) Cloud computing – e atunci când informatia pe care o lucrăm, e stocată pe un server extern …

(5) Vezi un articol interesant aici – despre lumea online-ului, care s-ar împărți în IMIGRANȚI DIGITALI (cei care au fost nevoiți să învețe ca adulți lecția despre Revoluția Internetului), PIONIERI DIGITALI (cei care au crescut învățând treptat, fiecare tehnologie nou-apărută) și în fine – NATIVII DIGITALI (cei care nu au cunoscut nimic în afara lumii digitale …)

(6) Task-ul este unitatea de măsură a unui proiect mai complex – acea cărămidă pe care trebuie să o ridic la nivelul zidului pe care-l construiesc. În limba română avem ”sarcină”, ”treabă” … de îndeplinit. Ceea ce trebuie să faci, pentru că știi sau ți se spune să faci.


Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 


Am ascultat recent – de Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria – Evanghelia (Luca, 10, 38:42)  în care Marta și Maria sunt gazdele Domnului, rămânând surprinși de faptul că munca trudnică și îngrijorările pentru detaliu ale Martei  nu sunt răsplătite pe măsura așteptărilor noastre.

Mai mult, în ascultarea participativă – dar oarecum statică – a Mariei, nu regăsim aproape nimic din teribilul zbucium al goanei după rezultate, pe care spectacolul lumii de azi îl desfășoară ochilor noștri. Și totuși, Dumnezeu o preferă pe Maria. Ne întrebăm de aceea, cum funcționează ascultarea Cuvântului și ce avem de făcut, fiecare – după puteri? Este o întrebare pe cât de discretă, pe atât de individuală și nu suntem noi aceia în măsură să predicăm o soluție. Totuși, ne frământă la sfrșit de săptămână, câteva gânduri pe care le împărtășim celor care-și vor câștiga un pic de timp, de meditat.

Strâmta poartă a ascultării necesită multă trudă și renunțare, atât pentru cei chemați – cât și pentru cei nechemați. Pentru unii – cei chemați, aparent, lucrurile par mai simple, mai firești, și pare a ține doar de seriozitatea lor, să considere urgența convertirii. Pentru cei mai mulți însă, pentru majoritatea celor ca noi, grijile lumești sunt cele care ne copleșesc. Ne lăsăm asaltați sau ne creem (cu o dibăcie demnă de lucruri mai bune), false probleme, care apoi – culmea! -, ne supără cu realitatea lor … Avem o artă specială de a complica mereu lucrurile simple și, cel mai grav, găsim pretexte de a abandona lucrurile începute, lăsându-le așa, la jumătatea drumului …

Spuneam însă că și pentru cei chemați, poziția ghemuită (la picioarele Domnului), nu este una tocmai comodă. Mă gândesc (fără a mă considera deloc unul dintre aceștia puțini), câtă grijă trebuie alocată constanței în slujire; câtă consecvență folosirii exemplului propriu – pentru a susține cu fapta ceea ce ei predică vorbind …

Mă liniștesc, spunându-mi că marele secret al ascultării în atari condiții, nu poate fi în altă parte, decât în voia bună, într-o stare a veseliei sufletești, a abandonului încrezător în Voința Celui care pe toate le poate”Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu, 10, 27)

marta-si-maria

 


Am auzit spunandu-se ca pacatul este fata de Dumnezeu, iar fata de semenii nostri – este greseala.

Ma intreb azi, ce se intampla atunci cand păcătuim fata de Adevar (considerand ca Adevarul si Dreptatea sunt la Bunul Dumnezeu), si de aceea sa incep prin a enumera cateva forme ale minciunii, pe care le intâlnim la tot pasul:

  • exagerarea, inflorirea Adevarului – poate duce la ofilirea sufletelor, caci Adevarul nu are nevoie de nimic in plus fata de ceea ce este;
  • omisiunea, ascunderea Adevarului – poate duce la ratacire, caci  Adevarul este Lumină iar minciuna pierderea timpului;
  • inexactitatile voite, aproximarile, extragerea din context – pot duce la inflamare, la revolta, la ridicarea unor semne de intrebare care nelinistesc sufletele noastre – exact efectul invers al Adevarului, care e aducător de Pace și de Bine.

Atunci cand arătăm respect fata de Cuvant – fie cel scris, fie cel vorbit – o facem pentru ca intelegem importanta dar si pericolul nuantelor, constientizam unicitatea Adevarului si exersam retinerea ca forma a dragostei fata de aproapele. Nu suntem pusi sa-i judecam, ci suntem chemati sa-i iertam pe cei cărora le gresim. A face altfel, ar fi pacat fata de Cel care ne-a creat.

sf Pavel

Sfantul Apostol Pavel – (1 Cor 15,9: ”Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, nevrednic sa fiu numit apostol, caci am prigonit Biserica lui Dumnezeu”) este reprezentat ca aparator al Legii (purtând ferm sabia cuvantului). Astazi, sabia păstrării Adevarului a fost inlocuită cu o lupă a măsurării audientei (dar cu ce preț?!) … 


Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!

Next Page »