In avion



Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt

O haină veche nu te deranjează, câtă vreme îți ține de cald, câtă vreme nu miroase urât și nu e pătată. patinată sau ruptă. Pentru cei care nu sunt robiți de efemerul modei, și-atunci când le-ar cădea un nasture, înțeleg imediat că nu e o dramă (căci nu ție ți-a căzut, ci hainei pe care-o porți, și pe care tu doar o îmbraci – doar nu te îmbracă ea pe tine?!) și vor învăța să-l coasă la loc, purtând-o înainte. Nu fac o apologie a peticului, ci înțeleg că o haină nouă prezintă un oarecare risc al confirmării, în timpul primei expuneri publice: oare îmi vine (suficient de) bine? – ne întrebăm, atunci când suntem preocupați (din orgoliu) de privirile celorlalți … 

În lumea satului românesc tradițional, hainele cele bune erau totodată hainele cele noi, hainele de sărbătoare (și paradă, căci există o mândrie patriotică – a ființei și apartenenței), păstrate și întreținute cu grijă – reprezentau o parte din zestre (moștenire), și erau scoase la purtat Duminica pentru o prezență cât mai respectuoasă în Casa Domnului. 

O întâlnire specială, a înnoirii sufletești a unor oameni care se exprimau prin port (port de la purtare) avea loc, în fiecare Duminică … Prin forma exterioară, oamenii vechi exprimau respectul și căldura interioare. 

O cauză a învechirii hainelor – e trecerea timpului. Ruptura ține de materialitatea lor, substanța din care sunt alcătuite. Atenția și agerimea noastră, grija de a prelungi viața hainelor (și pe a noastră) în condițiile în care în pământ ne vom întoarce (conf. Geneză, cap 3: 19) ne pune serios pe gânduri.  Dar avem o șansă a reînnoirii, în chiar timpul vieții noastre – al cărei mecanism vom încerca să-l deslușim, în cele ce urmează.

                                                                       X

                                                          X                       X

Vechii greci aveau doi termeni, pentru a exprima diferitele proprietăți ale timpului: (1) cronologia, secvențialitatea sau trecerea erau exprimate prin ”chronos”, iar (2) momentul potrivit, timingul perfect sau oportunitatea ce nu trebuia ratată, clipa sau acum-ul, erau exprimate prin termenul ”kairos”. 

Cronologic, îmbătrânim. Dar pe când o facem, simțim că avem în noi și în jurul nostru forța de a accepta schimbarea, de a participa la ea. Cum se produce această prefacere zilnică, cum identificăm alegerea cea mai bună a formei, cum trăim clipa, fără a ne schimba modul de a fi, evoluând prin adaptarea la noile vremuri  – aceasta depinde foarte mult de conștientizarea aspectelor calitative ale timpului (pe care-l avem la dispoziție), de orientarea atenției noastre către ceea ce este cu adevărat important: în vreme de mari prefaceri și profunde schimbări, suntem chemați să analizăm semnele timpului și să medităm adevăratele valori.

Pentru a pătrunde esența epocii, fiind și făcând (încă) parte din ea, trăind vremurile, este necesar să avem o idee clară despre ce este binele și ce este răul – și cu tot riscul, va fi  necesar să te situezi de o parte sau cealaltă, prin alegere liberă. 

Fie alegi să fii de partea binelui, pe care-l consideri adevăr și lumină aducătoare de pace, acceptând că ești o fărâmă de aluat care hrănește spiritul. 

Fie rămâi în continuare, nepăsător, de partea răului, care te va ameți cu multitudinea lui de forme înșelătoare, și care știe să se folosescă de ignoranță și iluzie pentru a perpetua întunericul și rătăcirile, alimentând o neliniște care roade, fără a rodi. 

Am constatat că la început este mai ușor să simțim răul, mai ales acela despre care credem că ni se face, pe care-l suferim, decât să înțelegem și să acceptăm binele. Binele ni se cuvenea – dar rămâne mereu la o distanță ce i ne interzice atingerea. 

Răul e lângă noi, ne ciocnim de el la tot pasul – iar binele s-ar juca de-a v-ați ascunselea, într-o lume a idealurilor interzise.  

Uitați de pildă, ce ușor surprindem nedreptatea, când ne trezim interpretând legea în favoarea noastră! Ne trezim strigând, la volan – pe o stradă cu sens unic, pe care o folosim drept scurtătură: ”Da’ ce, frate, nu se putea și așa – dă-te și tu un pic la o parte, să trec eu – fiindcă mă grăbesc, chiar dacă știu că nu am prioritate!” … Interpretăm legea, astfel încât să ne folosească scopului imediat, căutăm mereu nuanța care ne e favorabilă. Ne tocmim. Apelăm la cumsecădenie. Reinventăm toleranța.

Apoi, uite cum ne mai place să arătăm cu degetul, atunci când observăm accesele de mânie ale celorlalți, uitând că noi ne enervăm și mai rău, și fără motiv … Sensibilitatea noastră la răul pe care-l vedem în jur, la paiul din ochii celorlalți, ne orbește și deformează realitatea propriei oglinzi. Nu ne recunoaștem noi înșine ca fiind prizonieri ai răului, iar câtă vreme ne lăsăm conduși de pofte, câtă vreme nu punem ordine și orientare spre bine și adevăr, suntem robi.

Pentru că vedem atât de clar răul la ceilalți, ar fi de bun simț să presupunem că se află și în noi. Altfel, ne-am exclude prin boala inchipuirii, numită perfecționism. Putem începe înnoirea noastră prin a evita răul, asumând că ceea ce ne deranjează la alții, este tocmai propria noastră slăbiciune … ne ajută și vorba ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar de și mai mare ajutor este parabola Vameșului și Fariseului … 

O altă metodă de înnoire ar fi aceea de a recunoaște minunile din jurul nostru, și să ne creem un reflex al smereniei -, realizând că nu noi suntem cauza lor, ci suntem numai chemați la întâlnirea cu ele, ele s-au arătat pe drumul nostru … Timpul se (a)pleacă în fața eternității – sau, cum spunea Monseniorul Fericit Martir Vladimir Ghika, timpul se roagă, iar eternitatea laudă.

Fiind atrași de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim și gustăm – adică de concret, de bunul palpabil suntem captivi ai manifestărilor binelui material, din păcate atât de ușor coruptibil, încât trebuie să ne întrebăm serios, de ce ajunge bunul material atât de lesne obiect de dispută între oameni? Sau ni se pare că e mai ușor de împărțit? De fapt, cum să-l catalogam: ca bine sau ca povară?! Așa este, bunul și binele – sunt apropiate, dar atât de diferite! Bunul (material), pentru a deveni bine (spiritual), trebuie să umple un gol, o nevoie … și mai ales, să aibe o direcție spre lumină, în spiritul adevărului.

Bunul va ajunge sigur povară greu de purtat – atunci când ne depărtează de binele care nu poate fi corupt, și care este de natură spirituală: libertatea, adevărul, pacea. Dacă bunul material îmi interzice accesul la aceste valori care sunt mai presus de legea schimbării – cum mă voi putea bucura de el? 

Așadar, în loc să ne împlinim poftele, zic să fim ceva mai reținuți, să muncim mai mult și pentru aceasta, e mereu binevenită antrenarea voinței …

Fiecare din noi ne dorim să trăim în libertate, să cunoaștem adevărul și la un moment dat, să ne aflăm pacea. Întrezărim că acestea sunt daruri aflate în preajma Binelui, împreună cu care suntem invitați să colaborăm, pentru a le lua în posesie. Iar odată aflate în posesia noastră, trebuie folosite, trebuie împărtășite și altora – nu le putem ține în ascuns.

În acea parte a filosofiei care se ocupă de studiul divinității – adică în teologie, Dumnezeu este principiul unic care e prezent prin cunoaștere absolută (cunoaștere unificatoare), în fiecare fir de praf, în fiecare fir de păr de pe capetele noastre, este substanța care leagă laolaltă și face posibilă viața. 

Lumea întreagă îi aduce preamărire și laudă – așa cum citim în Cântarea celor trei tineri

Întreaga existență, atât cea de pe pământ cât și cea din cer, este plină (și împlinită) de prezența Lui. Bunul Dumnezeu transmite din puterea și ființa Sa întregii lumi – care ajunge la rândul ei, să-L caute. Sau, cum spunea Paul Tillich – un gânditor și teolog reformat german: Dumnezeu a creat omul, oferindu-i ”o sensibilitate la divin” – adică avem o capacitate lăuntrică de a recunoaște divinul, de a ne lăsa atrași de El. 

Această sensibilitate nu se poate exersa decât  în profunzimile inimilor noastre. 

De aceea, vom spune că ”temeiul inimii noastre este atracția către Dumnezeu”.

Să ascultăm – mai întâi în italiană, apoi tradus (ideile principale) în limba română, Discursul despre demnitatea umană, poate cel mai cunoscut dintre textele umanismului renascentist italian, semnat de Pico della Mirandola (Oratio de dignitate hominis, 1486):

«Adamo, non ti diedi una stabile dimora, né un’immagine propria, né alcuna peculiare prerogativa, perché tu devi avere e possedere secondo il tuo voto e la tua volontà quella dimora, quell’immagine, quella prerogativa che avrai scelto da te stesso. Una volta definita la natura alle restanti cose, sarà pure contenuta entro prescritte leggi. Ma tu senz’essere costretto da nessuna limitazione, potrai determinarla da te medesimo, secondo quell’arbitro che ho posto nelle tue mani. Ti ho collocato al centro del mondo perché potessi così contemplare più comodamente tutto quanto è nel mondo. Non ti ho fatto del tutto né celeste né terreno, né mortale, né immortale perché tu possa plasmarti, libero artefice di te stesso, conforme a quel modello che ti sembrerà migliore. Potrai degenerare sino alle cose inferiori, i bruti, e potrai rigenerarti, se vuoi, sino alle creature superne, alle divine.» O somma liberalità di Dio Padre, somma e ammirabile felicità dell’uomo! Al quale è dato di poter avere ciò che desidera, ed essere ciò che vuole.

 

“Adam, nu îți dăm un loc fix pentru a trăi … în conformitate cu dorințele și judecata ta, vei avea și vei poseda orice loc unde să trăiești … poți alege pentru tine limitele și granițele naturii tale. Te-am plasat în centrul lumii, astfel încât … cu libera alegere și demnitate, să te poți modela în orice formă pe care o alegi. Căci ți se dă puterea de a te degrada în formele inferioare de viață, ca fiarele, și tot ție ți se acordă puterea, conținută în intelectul și judecata ta, de a renaște în formele superioare, divine …”

 

Da, Spiritul Sfânt, trimis de Domnul Isus să ne însoțească și să ne stea alături până la final, era puternic prezent în Evul Mediu! Știm despre cunoaștere că este revelată și vom spune că Dumnezeu e cel care ne trimite harul cunoașterii adevărului. Iar acest har, se coboară în sinea omului, acolo unde esența întâlnește natura firii noastre, în locul cel mai adânc din noi înșine: sinele, care are libertate, demnitatea propriei alegeri! 

Cum anume ajunge sinele să fie trezit la viață, de către harul divin? Atunci când vine timpul fiecăruia să aibă partea lui de kairos (ar spune grecii)… Este destul de clar pentru noi, că suntem ajutați din afară, să pricepem ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Pentru că în sinea noastră își are sălașul său sufletul, adică scânteia divină din noi, și fiindcă prin această prezență, datorită ei, suntem în căutarea Tatălui ceresc. Îndemnul lui Noica, ”Devino ceea ce ești!” – este tocmai acesta: de a avea curajul să săpăm (căutând scăparea și salvarea) în interiorul nostru, cu puterea rugăciunii și cerând inspirația alegerilor bune, urmate de voința împlinirii bunelor alegeri

Odată ce am fost pescuiți în mrejele Domnului, putem observa cum sinele este singurul care poate acționa asupra resorturilor voinței, punând-o la treabă și orientându-i mișcarea pentru a ne deplasa la următorul nivel al propriei noastre libertăți. În aceasta constă evoluția noastră spirituală …

 Atât voința, cât și libertatea, au – fiecare – două planuri, distincte. 

Libertatea o putem înțelege: (1) ca eliberare de ceva anume (vrem să scăpăm de o treaptă inferioară care dintr-o dată ne strânge), ca fugă de lanțurile robiei … dar și  (2) ca autonomie – condiție a realizărilor importante pentru devenirea noastră. 

La fel, voința: observăm că are o maturizare proprie, putând să însemne: (a) opțiunea de a face orice, în orice mod sau chiar de a nu face nimic (germ. Willkürlichkeit, rom. bunul plac) și (b) capacitatea de a asuma un scop, de a fi pusă la lucru în mod perfect responsabil și conștient (germ. Willensfreiheit, rom. libertatea de voință) … 

Să constatăm acest punct important: libertatea nu se moștenește, ci se cucerește de către fiecare persoană și de către fiecare generație. Nimic nu e dat pentru totdeauna, în problematica libertății – și în fiecare zi este necesar să ne exersăm voința, cea care ne însoțește bunele și inspiratele alegeri, în drumul nostru, către libertate. 

Într-un fel, putem spune despre voință că este o anticameră în care se întărește caracterul nostru, e un garant al parfumului libertății cucerite de fiecare individ prin propria sa contribuție; contribuie la eliberarea din robia naturii (acolo unde existența noastră este la discreția împrejurărilor, și unde suntem sclavii necesităților imediate); e furnizoare de stimă de sine – căci ne oferă conștiința puterii ce o avem: de a ghida, struni și defini propriile noastre trăiri, ca pe niște lucruri exterioare; ne dă capacitatea de a ne lua la rost și ne pune pe treabă; este adevărul propriei noastre măsuri … 

Si vis – spuneau latinii: dacă vrei … totul e cu putință, dar atenție: drumul bun e numai acela care duce spre Dumnezeu, căci formidabila armă a voinței are nevoie de orientare și sens …

Dacă harul a fost acela care a pus în mișcare voința, prin care am ajuns la libertate – ce vom spune, la final? 

Că odată cu Botezul nostru, haina înnoirii noastre sufletești, ne-am întors și noi acasă împreună cu Fiul Risipitor, pentru că Bunul Dumnezeu era deja acolo, așteptându-ne în poartă, ca un Părinte bun și de oameni iubitor! 

(București, 16 Februarie 2020, Duminica Fiului Risipitor)

Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt desen

Rembrandt, desen avand ca temă Întoarcerea Fiului Risipitor (1642)


Promisiunea de mai bine este promisiunea libertății.

Nu poate face o asemenea promisiune cel care este corupt. Nici nu va dori să audă de o asemenea promisiune, cel care nu e interesat de dezrobire – fie că este imatur în privința libertății (neștiind de unde să o apuce sau ce să facă cu ea, dacă o primește), fie mulțumindu-se cu asigurarea celor strict necesare existenței fizice.

În interiorul său, acolo unde se află adevăratele lanțuri ale robiei noastre, vom recunoașe că unii suntem îmboldiți de poftele cărnii, alții suntem în căutarea gloriei deșarte. Avem așadar de ales, cui să devenim sclavi. Dar libertatea de ne alege stăpânul de care să fim cuceriți, nu e încă o libertate înțeleaptă.  Poftele trupești și trufia, știm: sunt stăpâni care ne chinuie …

Promisiunea de libertate, mai-binele, trebuie să vină din partea Cuiva incoruptibil, capabil să îndrepte pașii noștri pe Calea Lui, care e Adevăr și Viață. Iar acest lucru e posibil, numai prin deschiderea inimii pentru Isus, zilnic – căci avem nevoie să mergem pe cale, însoțiți de El.

Adevărul se așează în pragul înțelegerii, cât să ne orienteze construcțiile raționale, spre lumină. Dar pragul înțelegerii noastre, este inima. Să gândim deci, cu inima – și poate vom vedea lumea, în deplină libertate.

albrecht altdorfer peisaj alpin cu biserica 1522

Albrecht Altdorfer: Peisaj alpin cu Biserică (1522)


Ce minune, atunci când

plăpândul fir de iarbă, călcat în picioare,

are puterea de a-și reveni …

 

preot Vasile Mare

Părintele Vasile Mare, OFMConv, Protopop greco-catolic al Bucurestilor intre 1990 si 2004, poză preluată de pe coperta IV a cărții traduse din limba franceză – ”Adevărata măsură a virtuților” (Ed Serafica, 2006)

Neam de cavaleri, germanii au avut timp să mediteze câteva secole bune de ev mediu asupra curajului (Mut). 

Am identificat în limba germană câteva cuvinte, ce conțin ”curaj” (Mut)  în rădăcina lor – și găsim în fiecare, o mulțime de sensuri. Firesc, pentru că situațiile în care avem nevoie de curaj sunt multe, iar cea mai potrivită formă de curaj – o alegem în funcție de caracterul nostru și este dimensionată de antrenamentul voinței fiecăruia.

Curajul îmbracă așadar multe forme, la nemți … Să le traducem degrabă, din germană – cu speranța că nici sufletului românesc nu-i sunt străine …

Un prim grup se referă la puterile (sau slăbiciunile) sufletului

  • ”Grossmut” = când afli puterea de a ierta pe cel ce ți-a greșit … căci să o recunoaștem, îți trebuie mult curaj să ierți: dușmanul se poate întoarce mâine din nou împotriva ta! Dar fără mărinimie, cum putem pune capăt conflictelor?; 
  • ”Sanftmut” = curajul de a privi, înțelege și răspunde cu calm provocărilor (întâmplărilor) vieții … blândețea fiind o rază care cuprinde mesajul de prietenie, liniște și bunătate;  
  • ”Langmut” = curajul așteptării cu încredere și speranță a înfăptuirii dreptății divine (îndelungă răbdarea);
  • ”Schwermut” = starea de ”inimă grea”, ”inimă frântă” … melancolia, când din lipsa curajului de a crede în ziua de mâine, te prăbușești în tristețe, simțind un vid interior și ducând o viață lipsită de orizont, fiind într-un impas fără ieșire;
  • ”Hochmut” = aroganța, lipsa decenței în evaluarea propriei valori sau a propriilor daruri, respectiv un curaj plecat din intenție greșită (de a domina, de a deține puterea și averea) a celui care s-a cocoțat pe-o înălțime fără fundament, fără bază …

Alte cuvinte compuse cu ”Mut” (curaj), se referă la calitatea (puterea sau slăbiciunea) voinței noastre

  • ”Wagemut” = să cântărești riscurile și să găsești în interior îndrăzneala de a asuma riscul, curajul de a întreprinde, de a face ceva;
  • ”Freimut” = curajul de a vorbi public, spunând lucrurilor pe nume, susținerea propriilor afirmații, ingenuitatea – cu tot cortegiul fragil al candorii, simplității, purității – care riscă expunerea;
  • ”Wankelmut” = e contrariul curajului: nehotărârea, lipsa puterii de decizie, osiclarea între soluții … am spune – că e exact situația măgarului lui Buridan, care nu din lipsa fânului ci din lipsa alegerii uneia dintre căpițe a murit de foame între ele … ;
  • ”Übermut” = surplusul extrem de curaj, reprezentat de Icar și de construcția Turnului Babel, temeritatea, lipsa oricărei înfrânări și absența smereniei …

 

                                                                             x

                                                                     x               x

Aceste rânduri sunt dedicate formei celei mai nobile de curaj – curajul blândeții, așa cum l-am întâlnit manifestându-se în persoana Protopopului greco-catolic al Bucureștilor (între 1990 – 2004), Preotul Vasile Mare OFMConv, pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit și care ne-a fost Păstor în perioada anilor de adaptare la aerul tare al libertății.

În 1990, Părintele Vasile Mare împlinise deja 70 de ani: o vârstă respectabilă, pe care în special cei tineri o asociază cu neputința, cu boala, cu încetineala … La 70 de ani, după o viață de așteptare în nedreaptă suferință, ar fi putut fi preocupat de răzbunare, ar fi putut exprima regrete, am fi simțit oarecari nostalgii defazate … în schimb, caracterul Părintelui Vasile Mare – marcat de curajul blândeții, ne-a transmis tuturor celor care l-am cunoscut, o stare de pace și bine:

  1. Blândețea este singura virtute care poate repara tot, în mod special poate contribui la refacerea legăturilor care s-au rupt. După 1990, cuvântul de ordine – ca și azi (sic!) – era revenirea la normalitate … nu poți face asta, fără blândețe, antrenând îndelunga răbdare și evitând cu abilitate și sistem, orice prilej de ceartă;
  2. Blândețea e o virtute civilizatoare, întrucât temperează pornirile neînfrânate – iar anii 90 ai veacului trecut au fost marcați de nerăbdare și lăcomia de a umple dintr-o dată toate lipsurile și frustrările generate de un sistem autoritar.

Părintele Vasile Mare ne-a atras pentru că a avut harul de a repara și a construi punți între oameni de diferite vârste și confesiuni.

Părintele Vasile Mare ne-a uimit cu verbul și verva sa tânără, pentru că respira sinceritate (i se potrivea proverbul românesc ”pe unde-i ieșea cuvântul, pe acolo îi ieșea și sufletul”.

Cred că am fost binecuvântați, toți cei care l-am cunoscut, fiindcă acest Om, dăruit cu harul înțelepciunii, răspândea Pacea în jurul său.

Am avut deosebitul privilegiu al unor întâlniri particulare cu acest maestru spiritual, și îmi voi aminti mereu, cu multă recunoștință, de felul în care ne-a învățat nu numai să recunoștem importanța minunilor mărunte din jurul nostru, dar mai ales – că avem a-I mulțumi Creatorului nostru de două ori: atât pentru faptul că aceste minuni ne sunt oferite zilnic, clipă de clipă, adică ele țin lumea laolaltă, cât și pentru faptul că noi, nevrednicii, le putem constata existența

Concepția despre lume a blândeții înțelepte, este aceea care pune în evidență puterea lucrurilor mărunte, puterea echilibrului, a continuității renașterii …  în fața variațiilor bruște și a discontinuităților care pot fi spectaculoase sau înfricoșătoare, dar care trec tot așa cum au venit … Pentru că lumea e imagine a lui Dumnezeu, care este infinită bunătate.

Lucrurile mărunte, acele minuni pe care de multe ori, în libertate imatură le trecem cu vederea, considerându-se de la sine înțelese: adierea vântului, susurul izvoarelor, creșterea spicului de grâu, legănatul valurilor mării, verdele crud al primăverii, nemărginirea și limpezimea cerului albastru … toate acestea sunt mai puternice și se arată învingătoare, în fața sălbăticiei fulgerului distrugător, a spaimei produse de grozăvia unui cutremur, al furtunilor trecătoare …

Părintele Vasile Mare ne-a oferit tuturor celor care l-am cunoscut, exemplul viu al smereniei înțelegerii că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, că e spre binele nostru dacă ne deschidem simțurile și sufletele pentru a recunoaște minunile care sunt prezente în viața noastră, mulțumind pentru ele. 

Prin modelul său de blândețe, a lăsat un testament puternic credincioșilor din Eparhia greco-catolică a Bucurestilor: un mod prietenos, împăciuitor și blând de a privi și înțelege lumea.

(9 Februarie, 2020)


Expresia am întâlnit-o la Paul Tillich (1886 – 1965) – teolog si filosof protestant, care simțea că nu trebuie să transformăm creștinismul în ideologie, și care a combătut ideea de cultură autonomă, aceea care crede că nu ar avea nevoie de binecuvântare religioasă pentru a exista.

Dacă în limba germană, Bedingung înseamnă condiționalitate, atunci Das Unbedingte – este ceea ce există fără nici o altă condiție, ceea ce e liber de orice condiționalitate. Omul e plin de condiționări, pe când Dumnezeu este liber de orice condiționare.

Dar ceea ce există în afara oricărei condiții, nu devine cumva neapărat necesar (unbedingt nötig) pentru mine, astfel încât existența mea să capete o împlinire?

Între metaforele pe care le-a dezvoltat Tillich, regăsim pe acestea, descrise mai jos suficient de clar, și care ne invită la meditație serioasă asupra trecerii (și petrecerii, vorba lui Noica) ca transformare

(1) Creația – coborârea eternității în timp (idee pe care am regăsit-o și la Monseniorul Vladimir Ghika);

(2) Escatologia (respectiv soarta omului după moarte) – trecerea timpului în eternitate (de aici conducerea pe ultimul drum, petrecerea la îngropăciune sau parastasul);

(3) Păcatul (respectiv căderea – ceea ce naște starea de vinovăție) – atunci când esența se preocupă de existență;

(4) Iertarea – atunci când existența se orientează spre esență, pe care începe să o simtă, mai întâi și să o trăiască, mai apoi … (apropo, vă sună cunoscut, hai să ne purtăm esențial, ca și cum aceasta ar fi ultima zi …!)

Tillich metafore

Trecerile, după cum știm, presupun puncte de întâlnire, zone de graniță, frontiere – iar locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu este acela în care condiționalul (relativ) se țintâlnește cu necondiționatul (absolut).

Pentru Tillich, religia nu este doar o funcție – între atâtea alte funcții ale spiritului uman, ci este experiența necondiționatului în toate celelalte funcții. A fi liber, pentru un creștin, înseamnă a trăi – necondiționat – sensibilitatea la divin, în profunzimea inimii.

Temeiul inimii noastre este atracția pe care ea o are către Dumnezeu – iar puntea și mijlocitorul, prilejul de înnoire și trăire a libertății creștine, este Isus Hristos. Pericolul pentru libertate este atunci când trecere granița propunerii (sau a punerii dinaintea celuilalt).

Învățătura creștină – tocmai pentru că îmbracă haina libertății – nu poate fi impusă cu forța, ci va fi doar supusă amabilei atenții … astfel încât celălalt să se decidă, în cunoștință de cauză, folosindu-se de propria-i libertate: va fi de azi înainte pentru sau împotrivă?

 


Felicitare de Sfintele Pasti (1980)

Ce putere de imaginație să fi avut primii oameni, în depărtata epocă numită ”a pietrei”, pe care ne-o amintim prin uneltele ce dovedesc natura muncii și raporturile cu pământul: vânătoare, pescuit, cules de plante și îmblânzire de fiare …  și cum au ajuns a-și imagina existența unei lumi ”paralele”, pe care au situat-o ”dincolo” de ceea ce puteau cuprinde cu ochii, ”dincolo” de ceea ce puteau măsura? Cum au inventat oamenii începuturilor infinitul sau nemurirea, dacă în preocupările lor nu intrau filosofia și matematica? Și cât a fost nevoie să privească Cerul și stelele, să măsoare distanțe și să aștepte ploi … pentru a înțelege succesiunea anotimpurilor și a căuta să afle rostul lumii, sensul vieții?  

Finitul era, la începuturile umanității – și a rămas și astăzi! – numai parțial cognoscibil și în mod necesar, trebuia să se lasă cuprins de infinit, atunci ca și acum, pentru a-și afla un sens. Cel mai mare specialist într-un domeniu oarecare, va recunoaște spre finalul carierei că a ajuns să … ”știe totul despre nimic”, și va lăsa în seama generațiilor viitoare să afle restul de adevăr, să descopere și să consemneze continuarea.

Dacă îmi este permis optimismul (în contextul superficialității și al grabei fără pervaz al lumii de azi), putem înțelege istoria ca muncă în echipă, scrisă între generații. O istorie a mijloacelor de comunicare în masă (Giovanni Giovannini) poartă chiar acest titlu inspirat – ”De la Silex la Siliciu” și împreună cu întrebarea ”ce datorăm străbunilor din neolitic?”, putem asuma și pe aceasta, ceva mai actuală: ”ce datorăm bunicilor și părinților noștri?”

Infinitul – definit ca univers etern, e într-atâta de vast, încât nu poate fi măsurat (cuprins) cu  puterile minții omenești. Totuși, vorbind despre El, ne este dat să-I simțim existența: astfel, se întâmplă astăzi la fel cu noi, cum se va fi întâmplat oarecândva și cu strămoșii noștri.

Singură, Credința în Adevărul care nu se schimbă după mersul vremurilor – e aceea care permite comunicarea între generații.

Prezentul e oarecum îngăduitor când lasă minciunii o portiță de a co-exista cu Adevărul, însă eternitatea e mult mai puțin permisivă: minciuna nu are cum trece testul instanței supreme.  Lumea, așa cum o vedem la tot pasul: trecătoare și schimbătoare, se transformă mai întâi în istorie (care descoperă cele mai adânci secrete), și care apoi, la rândul ei, este înghițită în necuprinsul universului – zgomotul faptelor se topește în cele din urmă în liniște, cea care armonizează și împacă, dând un sens drumului ce pare unora frânt iar altora, o trecere.

Existența eternității o presupunem si o experimentăm, în același timp. O putem demonstra logic, și ne putem raporta fizic la ea, mai ales atunci când medităm asupra morții (vezi in Wikipedia articolul ”Memento mori”).

Punctul comun al generațiilor care s-au succedat în istoria omenirii, eternitatea, nu se revelează ca scop în sine, ci în perenitatea unor valori recunoscute universal. Preocuparea pentru nemurire nu câștigă cu adevărat atenția noastră, dacă nu învățăm să ne concentrăm fiiința asupra sufletului, singura parte din alcătuirea noastră care e îndrituită și poate căuta să aspire la Cer.

Iar felul sufletist și însuflețit (entuziast) prin care privim lumea cu sufletul, ne va apropia de străbunii noștri, permițându-ne, în cheia respectului față de Adevăr și a recunoașterii suferințelor lor reale, dialogul fecund cu cei care ne-au precedat. 

Ce cadou mai frumos, de Sfintele Sărbători ale Paștelui Domnului – decât să ne reamintim, în Familie, de un moment al reciprocei îmbărbătări în credință pe care Bunicii noștri, preoți în clandestinitate –  Alexandru și Marian, ne-au lăsat-o pentru ca noi să gustăm astăzi din valoarea nemuritoare prin care adevărata prietenie a întărit în vremea prigoanei, sufletele încercate în credință?

Cardinal Alexandru Todea, scrisoare 1980

Drumul dintre Scylla și Carybda – la care se refera PSS Cardinal Alexandru Todea în felicitarea de Sfintele Paști ale anului 1980, către un fost coleg și prieten al Seminarului Teologic greco-catolic din Blaj,  semnifică dilema drumului strâmt al rezistenței în prigoană.                                            (din Arhiva Familiei Pr Marian Boian)

 

 

 

Next Page »