In avion



Care să fie cauza stării de ceartă adânc cronicizată, a zgomotului de fond ce ne provoacă nesomnul, de ce ne pierdem în frunze de nu mai înțelegem rostul pădurii și cum ajungem să ignorăm fără vreo remușcare semne și mesaje serioase, pe care le refuzăm de parcă experimentarea Adevărului ar fi un lucru dureros sau inutil?!

Cum ajung presupunerile noastre să domine raporturile pe care le avem cu existența reală, să ne întunece cunoașterea, în detrimentul relației pe care ar trebui să o avem cu Adevărul – care ne urmărește pentru că-L simțim și ne iubește necondiționat, fiindcă ne cunoaște toate slăbiciunile?! De ce închidem – obosiți înainte de vreme sau poate, din frică sau egoism? – ochiul sufletului nostru, rațiunea, când ar trebui să-l ”coborâm” în inimă pentru a privi de acolo lumea în stare de compasiune, de compătimire față de suferința celuilalt?

Lumea ne apare azi cuprinsă de iluzie și ignoranță – dar asta nu am constatat-o noi, o știau deja vechii indieni, e consemnat în Vede și Upanișade. Imaginea funiei încolăcite ca un șarpe, spaima reală pe care o poți trăi în fața unei păreri, speranțele deșarte față de lucruri care nu există în afara propriei imaginații … toate conduc la nevoia noastră de a trăi în Lumină, la întâlnirea cu Adevărul: cât trebuie să rătăcim, până ajungem la recunoașterea Lui?

Minciuna și nechibzuința sunt la modă – dar nici aceasta nu este o noutate, au  disecat-o alții mai demult: Sfântul Augustin, de pildă, când ne spune să nu ne avântăm înspre judecarea semenilor noștri – ”faptul că cineva minte sau nu minte, trebuie judecat după modul său de a gândi și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”  … ”Ex animi enim sui sententia, non ex rerum …” Acolo, în inimă, este măsura adevăratei noastre miopii.

Dacă vorbăria și clevetirea au însoțit întreaga istorie a omenirii, astăzi inflația de vorbe a ajuns insuportabilă. Și nu neapărat din pricina neologismelor care îmbogățesc constant limbile planetei și nici a sacrosanctei libertăți de opinie ce se cere exersată la tot pasul. Nu e nevoie, dar ne trezim vorbind. Constatăm că ceva nu e adevărat și fie urlăm din rărunchi că am găsit o minciună umblând încă în libertate, fie ne place să dăm credit posibilității – căci e infinită, nu-i așa? Ni se pare că știm să explicăm ceea ce de fapt nu cunoaștem și ajungem să credem pe cei care nu ar merita această onoare …

Îndreptarea lucrurilor nu poate veni decât din interiorul nostru, dacă vom reuși să orientăm cauza ce precede acțiunile noastre către Ființă și atunci când ne vom curăți interior pentru întâlnirea noastră cu Adevărul. Existența (germ. Sein), pentru a fi reală (germ. wirklich) și pentru a avea efect (germ. wirken) va înțelege să descopere sensul vieții, să atingă pragul cauzalității (germ. Grund). Lumea din jur va începe să se schimbe, dacă noi acceptăm să fim mai buni.

Ne rugăm pentru liniște și reculegere în această Săptămână Sfântă, pentru a medita asupra rostului întâlnirii noastre cu Adevărul. Fiecare ne pregătim după puteri – fie și în ceasul al unsprezecelea – pentru a primi Lumina, cauză și formă de manifestare a Creației. Pentru o Noapte, de Înviere, nu ne vom mai ascunde în întuneric, ci ne vom bucura împreună de certitudinea existenței noastre: o realitate a șansei pe care am primit-o, în dar.

 


În lumea de astăzi, asaltați fiind de false probleme, războindu-ne cu frații noștri pentru închipuirea de a fi perfecți vreunul din noi, asistăm la ceea ce profetul Daniil (9, 27) numește ”urâciunea pustiirii”: altarul păgân, ridicat pe altarul de jertfe al Templului, întunericul pus în locul luminii, minciuna ca refugiu firesc și goliciune peste tot, polițe ajunse la scadență, nerăbdare generalizată și o sărăcire sufletească în zbateri inutile, pierderea masivă a timpului, pentru cauze străine de ființa noastră …

Cu atât mai mare este sentimentul de bucurie, care a inundat ieri, 19 Martie 2019, sufletele noastre! Am aflat de semnarea, de către Papa Francisc, a Decretului de recunoastere a martiriului celor 7 Episcopi greco-catolici, uciși pentru credință:  Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu …

Împodobirea Prea Sfințiilor Lor cu haina albă a martiriului s-a făcut la 70 de ani după arestarea lor, în 28 octombrie 1948. Cum au trecut acești ani peste poporul nostru, cum am suportat ignoranța și dezinteresul, atâta amar de vreme, a realității unor suflete care au suferit uciderea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dând mărturie de credință prin viața lor, pentru ca suferința noastră să fie scurtată și pentru ca lumea să se îndrepte cu fața spre Lumină și Adevăr?

E peste puterea omului de a înțelege cum nedreptatea este înlocuită de dreptate – dar înțelegem, împreună cu profetul Daniil (cap 9), că nu pe dreptatea noastră, ci pe îndurarea lui Dumnezeu ne putem construi existența: ”că nu pentru dreptățile noastre cădem înaintea Ta rugându-ne, ci pentru îndurările Tale cele multe”.

Știm că această recunoaștere nu înseamnă că în România, de astăzi înainte, vor înceta nedreptățile. Nici că ni se vor șterge automat, tuturor, fărădelegile sau că putem să o luăm de la capăt cu păcătoșenia noastră!

Credem însă că ni se oferă tuturor un prilej de renăscută speranță și, datorită celor aleși, suferința noastră va fi scurtată. Prin suferințele Prea Sfințiilor Lor: Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și prin rugăciunile ce le vom înălța către Ei, prin dorința noastră de a Le cunoaște existența pământească și moștenirea pe care ne-au lăsat-o, și citindu-le testamentul pe care l-au pecetluit cu viața proprie, sfinții martiri au puterea de a îndreapta lumea noastră, semănând răbdarea lor, cea încercată cu sânge, pentru ca noi să culegem tăria curajului de a ne continua lupta.

Căci Dreptatea și Adevărul se cer mărturisite zilnic și aceasta nu se va termina niciodată: ”Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă!” (sunt ultimele cuvinte ale Cardinalului martir Iuliu Hossu).

În acest context, vă propun – ca publicitar încă în activitate – să fim cu atât mai atenți în jurul nostru, să poposim cu discernământ asupra întrebării: ”Ce sunt idolii?” … și să observăm acele himere care se interpun între ființa noastră profundă – umanitatea și omenia noastră – și Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, Părintele nostru iubitor și iertător.

Idolii ne propun umplerea unui spațiu creat de noi înșine, prin nepăsarea pe care o avem față de celălalt – atunci când nu-l mai recunoaștem ca frate al nostru – ci îl privim ca pe un străin, de prea multe ori cu dispreț, spre propria noastră însingurare.

Sau, atunci când ni se întâmplă să ne umflăm de cunoaștere și ne arogăm merite ce nu ne aparțin, uitând că totul este primit în dar de la Dumnezeu, iar noi suntem îngăduiți cu un anumit scop și doar vremelnic în lume: pentru a folosi timpul și darurile, pentru a ne lăsa luminați de Cuvântul Adevărului.

Idolii generează iluzii: bogățiile materiale, grandoarea și promisiunile de împlinire a poftelor și măririlor pământești, și ne pun în postura de a sluji aparențelor. Ne prind în capcana superficialității, în care (sic!) ne străduim (cu sudoare reală!) să construim incosistent și nesustenabil … dar cum am putea-o face altfel, dacă lăsăm cunoașterea văduvită de iubire, sau mai rău, dacă acceptăm folosirea cunoașterii nedrepte, cea care e supusă unor interese de moment?!

Problema cu idolii nu este la ei – ci în raportarea noastră la ei, căci o facem ca și cum ar exista: de-am înțelege că ei nu există, dar cearta noastră este reală și ne chinuie, îmbolnăvindu-ne de înstrăinare …!

Pluralitatea acestor idoli ne orbește până la nepăsare, până la necunoașterea originii noastre comune și ne face să pierdem din vedere ”unitatea, căreia i se mai spune și pace” (cf. Sf Toma de Aquino, ”Despre Buna Guvernare”). Înțelegem oare că fără unitate, nu vom avea pace?! Înțelegem că unitatea nu poate fi realizată cu forța?! 

Diversitatea raportată la drepturi duce la proclamarea întîietății. Dar diversitatea raportată la frumusețea actului de creație care a permis-o, duce la unitatea credinței sau ”credința luminată”, cea care se construiește pe cunoașterea din iubire.

Avem convingerea că Unitatea Bisericii își va afla prilejul de bucurie și reîmprospătare a speranței, atunci când, între 31 Mai si 2 Iunie Papa Francisc, va ajunge în vizită apostolică, în România … Ne așteptăm să citim bucuria comuniunii nu numai între catolicii de diferite etnii – maghiari. sași și români; de diferite rituri – latin sau bizantin …, dar îmbrățișarea frățească va fi frumoasă și între ortodocși și catolici, pentru că una este cămașa Domnului nostru, pe care nu o vom rupe în bucățile propriilor noastre interese! 

Să ne bucurăm în aceste zile frumoase de Primăvară, care freamătă deja de emoția întâlnirii cu Sfântul Părinte Papa Francisc, împreună cu frații noștri din Corul ”Lumină Lină” de la Muenchen și să recunoaștem: avem încă un prilej minunat de a ne regândi prioritățile, lăsând Sfintele Icoane să ne călăuzească  pașii pe calea dreptății, în tot acest an, aducând mărire lui Dumnezeu, pentru că în Calendarul Bisericii noastre, o zi vor avea și Sfinții Martiri Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu!

Să-i rugăm, să mijlocească pentru noi nevrednicii, la Domnul, să putem continua lupta.

Amin.

(între 3 și 19 Martie 2019, Bucuresti)


Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …

 


clepsidra

O clipă … ”ein Augenblick” (în limba germană) – cam tot atâta cât durează să-nchizi ochii: o fracțiune de secundă, … o clipită! Dar dacă reușești să surprinzi că acea fracțiune de secundă este un dar al timpului care ți-a fost acordat pentru ceva anume, atunci ai un punct de plecare sănătos: prezentul, ca privire a lui Dumnezeu, care ne îngăduie! (1)

Din perspectiva unei zile, clipa poate trece neobservată. Întrucât trăim sub presiunea reacțiilor rapide, avem nevoie de concentrare ca formă constantă în relațiile cu ceilalți. Obișnuiam să mă gândesc că trebuie să avem tot timpul ”garda sus”, ca în box. Dar o dată, că obosim repede și în al doilea rând, nu ajungem să fim noi înșine: relaxarea zâmbetului destins rămâne un simplu deziderat … unde mai pui că încruntarea noastră întunecă lumea din jur, a furtună!

Limba română – prin bogăția ei de nuanțe, ne pune în încurcătură de la bun început în privința privitului. A privi – privire poate însemna multe. De la ”a vedea” (ce bucurie pentru un miop, o pereche de ochelari!), la ”a (se) uita” ( reflexivul curiozității noastre care e regăsit introspectiv în oglindă, dar și uitarea ca vină și uneori salvare a noastră, sau ce găsim atunci când pierdem – selectiv sau involuntar, memoria), la ”a căuta” care a dat ”căutătură” ( ca atitudine ”din privire” față de cele din jur) … Dar privirea, în limba română nu se oprește la optică, ci își caută sensuri și în afara fizicii – căci o regăsim având conotații morale și teologice profunde atunci când spunem ”ce mă privește pe mine cutare lucru?” sau când recunoaștem că ”e Cineva care ne privește, în fiecare clipă!” …

Legătura între privire și timp nu e ușor de realizat, nu se face … la prima vedere (sic!). Poate că o ieșire în Natură, o zi de concediu – ne poate întoarce privirea asupra clipei, dacă ne întrebăm cum o trăim, cum ne bucurăm de ea, în context de-a dreptul filosofic: ”CINE SUNT EU?”, ”LA CE PRIVESC EU?”, ”CUM PRIVESC EU LUMEA DIN JUR?” … ”CE FAC EU CU TIMPUL CARE MI-E ÎNGĂDUIT?”

Să ne întoarcem la servici? Nu încă … Ar mai fi nevoie de o scurtă analiză a egoismului (în forma lui de selfism (2)), care se manifestă – culme a contradicției! – ca o precondiție a împărțirii (sharing(3)-ului): împart imagini sau cuvinte ale altora …  Izolarea bolnavă în care ne aruncă repetarea la infinit a ciclului operațiunii de selfie-sharing, combinată cu orgoliul ultimului cuvânt … ne aduc în situația de dependență critică față de spațiul virtual. O inflație de fotografi și filosofi care aleargă fiecare – după clipa lui de nemurire.

Iar publicitatea ne povestește insistent, cum că  nu avem motive să ne grăbim, când e vorba de egoism:  toată lumea din cercul nostru primește minute ”gratuite” (deci am ajuns să dăruim timp!), doar dacă acceptăm (la schimb) să uităm de noi înșine, într-o altă dimensiune a fizicii, dincolo de realitatea vieții noastre: anume … în virtual! Riscăm să rămânem agățați de virtualitate, cu nasul în telefoanele inteligente? În ce măsură tehnologia ne izolează sau ne unește cu ceilalți? Dacă mă arăt prea fericit – ce va zice Șeful? Unde a rămas întâlnirea de la Amandină …?

Uite că am ajuns să dezbatem și despre serviciu, subiectul acestui număr al revistei de spiritualitate online ”Cu timp și fără timp” – după ce am trecut printr-o scurtă analiză a privirii, a timpului, a egoismului si falselor prietenii din lumea socialului-virtual al Facebook-ului. Ne oprim (îngreunați) cu acest bagaj, în realitatea presiunilor de zi cu zi, în care fiecare stă lipit de smartphone-ul său, neridicându-se din fața stației de lucru – pe care deja mulți o avem conectată la o bucățică de nor (4), într-o eră a digitalului pe care fiecare o trăim după vârsta și puterea sa de adaptare (5).

Unde încape timp de mulțumire, între două task-uri (6)?

Unde încape timp de mulțumire sau de analiză temeinică și evaluare a lucrului bine făcut, între două proiecte?

Unde încape timp de mulțumire, după fiecare salariu pe care-l primești la timp?

Înghesuiți între două mailuri, mereu cu pretenția de a avea ultimul cuvânt, uităm ceea ce e important – să zâmbim.

Nu cred că timpul este ceea ce ne lipsește, ci zâmbetul – ce-și are izvorul în înțelegerea cu totul specială a prezentului, ca liniște și siguranță pe care o primim în conștiința inimii, că Bunul Dumnezeu ne îngăduie, privindu-ne cu dragoste pe fiecare în parte, cunoscându-ne pe nume pe fiecare dintre noi … Iar bunătatea Lui – ne face să reconsiderăm răutățile și nerecunoștința noastră. Să începem dar, prin a-i cunoaște pe numele mic pe toți colegii noștri de serviciu – iată un început de drum, posibil …

Calin Diaconu

Presedinte al AGRU – Asociatia Generala a Romanilor Uniti

(București, in 10 Noiembrie 2017)

(1) Monseniorul Vladimir Ghika, ”Gânduri pentru fiecare zi” – vezi gândul din 16 octombrie: Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?”

(2) Selfism-ul  e un cuvânt conjunctural, folosit aici ca derivat al ”selfie”-ului, care înseamnă un gest (aproape) narcisist al portretului fotografic în diferite conjuncturi (decoruri).

(3) Sharing-ul se traduce prin ”(bucuria) de a împărți”, este un cuvânt profund religios – prin care reacționez în mediul virtual, împărțind cu ceilalți participanți vești, informații, impresii, trăiri, păreri, sau opiniile …altora, pentru propria stimă-de-sine, pentru confirmarea sine-lui! Se mulează perfect pe vorba românului ”Ați auzit-o pe asta?”

(4) Cloud computing – e atunci când informatia pe care o lucrăm, e stocată pe un server extern …

(5) Vezi un articol interesant aici – despre lumea online-ului, care s-ar împărți în IMIGRANȚI DIGITALI (cei care au fost nevoiți să învețe ca adulți lecția despre Revoluția Internetului), PIONIERI DIGITALI (cei care au crescut învățând treptat, fiecare tehnologie nou-apărută) și în fine – NATIVII DIGITALI (cei care nu au cunoscut nimic în afara lumii digitale …)

(6) Task-ul este unitatea de măsură a unui proiect mai complex – acea cărămidă pe care trebuie să o ridic la nivelul zidului pe care-l construiesc. În limba română avem ”sarcină”, ”treabă” … de îndeplinit. Ceea ce trebuie să faci, pentru că știi sau ți se spune să faci.


Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 

Next Page »