Imagine realizată cu Dall-E, reprezentând pe Sf Benedict de Nursia, alături de copii … Putem învăța virtuțile, în joacă?Da, dacă nu le luăm în bășcălie …
Cine nu se îndoiește că există câteva grame de suflet în fiecare om, acela poate observa cu interes capacitatea acestui organ aparte, de a se mărturisi pe sine în două moduri distincte: (1) prin vorbe și (2) prin fapte.
Vorbele sufletului sunt de regulă șoaptele mărturisitoare. Uneori, poate chiar cu ultima suflare – numai Bunul Dumnezeu știe când și dacă va avea loc acest moment -, sufletul este chemat să-și mărturisească credința. De obicei, în fața unuia care aparent îl chinuie, pentru a-l pune la încercare. Martiriul însă poate fi pecetluit și cu tăcerea, atunci când sufletul refuză să-L nege prin vorbe mincinoase pe Creatorul său. Dacă și tăcerea sufletului este relevantă, cu atât mai mult, să ne ferim de vorbe mari despre respirația ființei noastre, pentru că ele nu au trecere în fața Celui care ne cunoaște intențiile (Omul va fi judecat după intențiile sale? – de reflectat).
Faptele sufletului ne caracterizează și ne scriu povestea vieții. Există expresia ”suflet hain” (din turcescul hayin – adică trădător, nemilos, obsedat/posedat de rele, perfid), și există de asemenea ”suflet candid”, care-și trage rădăcina din latină – candidus însemnând ”alb strălucitor”, cu sensul de candelă luminoasă, aprinsă, ce poate fi reprezentarea unor oameni nevinovați și cu o morală fără cusur… doar că de-aici, să observăm în treacăt cum candidus și-a mărit familia în limba română, devenind rădăcină transformatoare pentru: in-candescent, incendiu, încing … (Oare marii revoluționari candizi, au fost conștienți de incendiile pe care le vor declanșa? – de reflectat).
Dacă descoperim că există o contradicție între cele două moduri mărturisitoare pentru una și aceeași persoană, atunci îi putem lesne observa în exprimare o tensiune, o agitație ce încearcă să spună una și între timp, face alta.
Această dihotomie are o explicația simplă: chiar de voi fi crezut aici, pe Pământ, chiar de-i voi amăgi sau înșela pe cei care mă ascultă, dacă nu voi ajunge să fac binele, nu voi ajunge să stau în fața lui Dumnezeu.
Altfel spus, dacă simt sufletul prea plin și am o aplecare de a-L mărturisi pe Creatorul meu, mai întâi o voi face prin fapte bune, ascultând de Lege. Importanța vorbelor este în acest caz, secundară. În prim plan, e ascultarea Cuvântului, care devine Lege interioară. Întrebarea pe care ne-o punem, aparent de-a lungul întregii vieți, este aceasta: ”Când devine Cuvântul o armă, o faptă bună, care transformă și îndreaptă orientarea noastră spreAdevărul care este Lumina de un Alb Strălucitor?”
Reflectând la această întrebare fundamentală, vom îndrăzni un răspuns: sunt cel puțin două momente în care Cuvântul – adică Legea care s-a mutat în inima noastră – se rostește pe sine însuși cu putere de Adevăr: (1) atunci când ne mărturisim păcatele și (2) când Îl folosim în mod just, pentru a ne împăca cu fratele nostru.
Să cerem deci de la Dumnezeu harul smereniei, mai înainte de a fi prea târziu, adică mai înainte de sfârșit.
E bine de știut, pentru cei care doresc să-și exerseze viața spirituală, că există în Regula Sf Benedict, un capitol întreg (anume, al 4-lea) dedicat uneltelor spirituale pe care oricare din noi le are la îndemână, pentru operațiunile de igienă sufletească – adică de curățare și vindecare spre creștere roditoare. În latină, se cheamă ”Instrumenta bonorum operum”, și pe această temă, puteți citi mai multe, aici.
Ar fi timpul să privim lumea ca un atelier, în care virtuțile sunt uneltele pe care le avem la îndemână pentru a ne forma caracterele? Dacă vom considera că cei din jur sunt frații noștri, atunci ne vom păstra mereu zâmbetul și voia bună, pentru că joaca și umorul dau un farmec aparte vieții noastre …
–
PS – … și vă rog să mai primiți o întrebare, la care putem medita în viitor, împreună, fie că ne este sau nu pe plac: ”Oare de ce sunt cei nedrepți, mai săraci?!”
A fi – a gândi – a acționa. Viața ne oferă șansa unei gândiri libere, care ar trebui să ne conducă (logic) spre fapte bune.
Suntem înclinați să facem ceea ce am văzut la părinții noștri, prin urmare – dacă ei ne-au crescut bine, le vom urma exemplul. Dacă, din nefericire, am fost tratați cu mai multă duritate decât am fi meritat, avem șansa să devenim mai buni noi înșine (Ce ție nu-ți place …).
Într-un fel sau altul, a călca pe urme, a fi urmaș înseamnă a păstra (măcar) fragmente din învățătura primită. Putem primi moștenire averi nemăsurate, dar dacă nu păstrăm odată cu ele și învățătura străbunilor, nu cred că le merităm. Genetic, avem explicația cum cei care ne-au precedat continuă să curgă prin sângele nostru … dar amintirile clipelor petrecute împreună, idealurile ce ne-au fost transmise testamentar, obiceiurile și tradițiile pe care le-am primit odată cu gustul mâncării ”ca la mama acasă”?
Se află ei în mijlocul nostru, câtă vreme ni-i amintim?
Verbul latinesc surgo – surgere, care înseamnă ”a se ridica” (eventual din pat, din pricina unei urgențe care ne-ar învinge lenea, sic!), ne duce cu gândul la expresii precum ”a suscita cuiva interesul (într-o anumită chestiune)” sau ”a resuscita pe cineva (un pacient, de pildă)” …
Așadar, când anume e potrivit ceasul de a vorbi despre cei pe care i-am moștenit? Căci pentru a trăi plenar bucuria zilei de azi, nu e suficient să o împărtășim doar cu cei ce ne sunt contemporani. Avem conștiința timpului, altfel de ce ne-am lăsa ”scuturați” (măcar din când în când), de albumele de familie, de cărțile de istorie?!
De ce simt că ”a sosit ceasul și acuma este”, să ne ridicăm din amorțeală (somn) după îndemnul benedictin așezat la începutul fiecărui an, tocmai pentru a ne aminti că în viață merită să ne grăbim, dar numai pentru a face fapte bune: ”… hora est iam nos de somno surgere (R.B. Prol, 8)”.
Am învățat de la frații mei din Oltenia, că perfectul simplu are viață scurtă: se referă la trecutul care ”avu loc acum (sic!)” – adică azi. Dacă există perfect simplu, de ce nu ar exista și un prezent continuu?
A fi, dar nu oricum, ci gândind înainte de a acționaspre faptele cele bune, care ne așteaptă la un pas în fața noastră,în chiar ziua de azi – lumea fiind plină de lipsuri și nevoi care se cer acoperite.
Fiind la început de an, e firesc să ne întrebăm asupra primului pas pe care-l avem de făcut. Iar primul pas este acela de a urma invitația la înnoire, căci Ioan Botezătorul tocmai aceasta ne spune: să ne pocăim, recunoscând păcatele și imperfecțiunea noastră.
Astfel, când vom vedea minunile infaptuindu-se în jurul nostru, măcar să nu mai fim tentați a spune că ”am avut noroc” sau că ni s-ar datora – fie științei sau priceperii cu care stăpânim tehnologiile …
Așadar, dacă ar fi să separ primul pas în acest an, mărunțindu-l, aș spune: ”Iartă-Mă!”, ”Iată-Mă!” și … ”Ajută-Mă, dragă Doamne!”
—–
P.S. Și mai este ceva important la care am reflectat azi: Puterea rugăciunii comune presupune împăcarea. Există o legătură între pacea interioară (pe care mi-o doresc) și împăcarea cu fratele (care e atât de greu de realizat). Iar inima are nevoie să bată în ritm ordonat, nu poate supraviețui multă vreme în zbucium. De aceea, îndemnul pocăinței, să-l împletim cu acela de a cerceta pe frații noștri aflați în primejdie sau lipsuri …
”An impressionist painting of a crowded street, with people greeting each other …” (Tablou realizat cu Inteligența Artificiala Dall-E)
Sensul împăcării noastre cu Domnul este dat de ontologia Crăciunului – momentul în care Fiul lui Dumnezeu se coboară în iesle, pentru a deveni Fiul Omului. Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa, ne-a redat speranța și ne-a învățat cum putem dobândi darul credinței, prin Fiul Său.
A vrut să ne cunoască ființa din interior, pentru a ne îndrepta apoi prin exemplu, cu simplitate, spre Lumina pe care o putem vedea și de care ne-am lăsat dintodeauna îndrumați, lumina stelei.
Pacea trainică se naște din iubire. Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, e necesară împăcarea. Drumul spre unire trece prin sărbătoarea Păcii. Fiecare minut de pace ar trebui sărbătorit – ar fi o exagerare? Fiecare clipă ne este dăruită, timpul – prezentul – e un dar pe care se cuvine să-l răscumpărăm cu purtarea noastră, cu iubirea făptuitoare. Să privim lumea din jur cu inima, și atunci am face loc păcii în lume – ar fi o slăbiciune de care ar profita brutele fără credință?
Dacă mintea ne ajută să înțelegem lumea din jur, atunci voința să o punem în slujba faptelor bune. Cum știm că o faptă e rea? Simplu, când fapta noastră rămâne fără rod, când ne dărâmă și ne agită, când ne consumă și ne lasă un gust amar, o părere de rău. Faptele bune rodesc: cel mai frumos cuvânt la care putem spera în acest sens e ”Mulțumesc!” – atunci când îl auzim, știm că am făcut o faptă bună. Și de multe ori, nici nu e nevoie să-l auzim, vedem cum se schimbă în bine lumea din jur, prin pacea pe care o generăm. Recunoașterea și recunoștința au aceeași rădăcină, izvorăsc din același dialog al binelui care se face de când lumea, fiindcă suntem făcuți să fim buni: recunosc o lipsă la fratele meu și un preaplin la mine. Să mă întreb: cine mi-a oferit aceste multe daruri? …
A da din prisos, nu e rău. Dar a da din lipsuri, e cu adevărat bine. Ne spune Isus, importanța bănuțului văduvei (Ev Marcu, 12, 44): ”Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”
Inima e rațiunea existenței noastre, fiindcă avem înscrisă în legea firii noastre, chemarea de a da înapoi. Iar fragilitatea ființei noastre, ce se va întoarce și ea cândva în țărâna din care e alcătuită, este mereu în ”crisis”: criza alegerii între bine și rău.
Psalmistul ne spune (Ps 118, v 5) ”O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!” – anticipând conceptul modern de ”channeling”: a canaliza, a ne pune limite și restricții, conștient, pentru ca barca vieții noastre să înainteze spornic, zi de zi. Dacă ne lăsăm conduși de legea cea înnoitoare a iubirii, nu mai sunt necesare poruncile. Nimeni nu mă oprește să explorez necunoscutul, dar călcătura pasului nostru nu poate fi înfumurată iar ochii noștri nu vor uita să se ghideze după lumina stelei, cea care ne încălzește inima.
În goana noastră după cadourile ieftine, a trecut iarăși neobservat darul bunătății nemărginite a Celui Preaînalt. Asistăm neputincioși la spectacolul morții cauzate de o judecată strâmbă, omenească. Privim fața hâdă și ororile războiului iar apoi trăim cu iluzia că dacă-i vom întoarce spatele, va înceta să existe. ”Pentru mine, ceea ce nu am aflat, nu există. De aceea, nu mă mai uit la televizor”, aud în jurul meu și mă întreb când a ajuns egoismul nostru atât de … primitiv?!
Fiecare își poate aduce aminte cum s-a întâlnit, prima dată, cu realitatea morții. Poate unii vor fi pierdut în Familia lor vreun membru drag, de care s-au despărțit cu durere și regret, prematur. Atunci a început să plouă peste ei, cu întrebări: de ce acela, și nu eu? De ce acum și nu mai încolo? Cine stabilește ordinea sosirilor și plecărilor noastre din această … Vale a Plângerii?
Odată cu participarea la (tot mai multe) înmormântări, prin ritualul îngropăciunii și însoțirea pe ultimul drum, (cel către cimitir); prin amintirile depănate la mesele de pomenire, ne trezim uite-așa: ”urcați în rang”, până realizăm, luminați de înțelepciunea vârstei, că noi suntem cei ce vor urma.
Dacă avem de împărțit bunuri materiale, ne vom lăsa frământați, în legătură cu un posibil testament. Vom încerca să fim drepți, față de cei pe care-i lăsăm în urmă: moștenitorii (copiii) noștri.
Dar sunt printre noi oameni, care și-au oferit întreaga lor viață slujirii aproapelui, cunoașterii și vindecării sufletului uman: aceștia ce vor lăsa, în urma lor?! Înțelegem importanța scrierilor morale, a grijii purtate sufletelor în formare?
Un asemenea testament spiritual întâlnim la Sfântul Vasile cel Mare (n. 340 – d. 379), sub a cărui ocrotire ne punem la începutul fiecărui an, în ziua de 1 Ianuarie … măcar aceia dintre noi care am știut să chefuim cu măsură, în Noaptea de Anul Nou!
Este vorba despre sfaturile ce ne sunt transmise în ”Scrisoarea către Tineri”, cărora Sfântul Ierarh al Cezareii din Capadocia se adresează cu blândețe părintească. Atunci ca și acum, când simțim nevoia de repere, când ne dorim zidirea interioară în adevăr, să cautăm îndrumare în textul Omiliei a XXII-a, publicat în primul volum al colecției ”Părinți și Scriitori Bisericești” (Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 321- 340) …
De ce? Pentru că tinerii sunt cei care experimentează: lumea în general, și noutatea în special. Ei sunt primii care se adaptează la noutățile vremii, și uneori, par a ”forța” noutatea, să se întâmple.
Este firesc ca în procesul experimentării, al acumulării de experiență în lucrurile omenești, pe calea cunoașterii, să întâlnim uneori bucurii sau alteori, să avem parte de neplăceri. Cu cine ne vom sfătui?
Este oare obligatoriu, pentru a fi siguri de adevărul cunoștințelor noastre, să trecem chiar totul prin sensibilitatea propriilor experiențe (experimente) … sau putem reface imaginar traseul cunoașterii, pentru a păși, măcar o vreme, pe urmele celor dinaintea noastră?
Răspunsul îl găsim în cele trei tipuri de învățare: sunt din cei care ascultă de sine, apoi sunt cei care ascultă de un altul și mai sunt din aceea, care nu ascultă de nimeni.
Fericirea (sau nefericirea) noastră, se află așadar, în legătură directă cu ascultarea. Nefericit ajunge cel care nu ascultă de nimeni.
Cunoașterea – fie prin autoanaliză (introspecție), fie prin dialoguri și lecturi, prin călătorii sau prin sharing, este cea care ne oferă posibilitatea de integrare plenară, căci perseverând în ea, vom avea bucuria emiterii unor mesaje proprii. Problema este, cum lăsăm mesajele altora să formeze gândirea noastră? Și, mai ales, cum păstrăm pentru noi înșine, cârma (controlul) minții noastre?
E important să înțelegem adevărata valoare a vieții noastre, să o prețuim corect, nu numai pentru a nu o irosi, ci pentru a-i da sens. Există clipele de bucurie pe care viața ni le oferă, și suntem capabili să le simțim cu sufletul, atunci când acesta tresaltă. ”Aha, deci așa stau lucrurile!” – aceasta e una din replicile care îmi vin în minte, oridecâte ori am simțit că m-am întâlnit cu adevărul. Fructul sufletului nostru, după care-i recunoaștem identitatea, este mărturisirea adevărului. Până la coacerea acestei mărturisiri, e nevoie să ”ne pierdem” (sic!) o vreme, prin frunzele înțelepciunii …
Citind și discutând, călătorind mirându-ne, fie pe cale sau alături de ea, punând întrebările ce țin de curiozitate și de vârstă, absorbind mireasma științelor așa cum se lasă ele descoperite în predictibilitatea legilor, până ajungem (dacă ajungem?) să rodim la rândul nostru fructul adevărului mărturisit, ne aflăm într-un pericol real: acela, de a primi ”otrava împreună cu mierea”.
Forma caracterului nostru este dată de virtuțile și viciile de care ne lăsăm stăpâniți, de zilnicul antrenament al puterilor și de lupta cu slăbiciunile noastre. În fața unei asemenea bătălii moral cognitive, am reținut un Decalog :
Să primim de la altul, doar ceea ce ne este de folos și doar atâta, cât ne trebuie! E foarte important să decidem noi înșine: ce lăsăm de-o parte?
Să avem grijă: dacă ne obișnuim cu imagini și cuvinte rele, vom fi înclinați să ne îndreptăm spre fapte rele!
Virtutea e o haină care nu se rupe, fiindcă se poartă ”la interior”: ea este portul care se vede în purtarea noastră. Ce merinde ne dorim: atât pentru bătrânețe (virtutea), dar mai ales, pentru viața veșnică (faptele bune).
Înțeleptul îl cunoaștem după faptele sale. Există o capabilitate a înțeleptului de a ieși din zona sterilității aride și inutile. Relația omului înțelept cu bogăția este aceasta: când nu o avem, să nu o dorim, iar când o avem, să o folosim spre bine.
Pentru a nu ne lenevi, să nu micșorăm speranțele și dorințele noastre.
Să nu ne lăsăm îngropați în plăceri, ca într-o mocirlă.
Dacă dorim limpezirea interioară și urmărim curățirea sufletului, aceasta o putem obține prin disprețuirea plăcerilor simțurilor. Să fim atenți la ”ghimpele plăcerii” și la ”scamatorii de senzații”.
Suntem în măsură să stabilim propriile noastre trebuințe. Cum le vom stabili măsura: din plăceri, sau din necesitățile firii?
Să nu deznădăjduim și nici să nu spunem că noi nu avem nevoie de medic.
Trupul este unealta sufletului, nu invers. Să observăm tulburările pricinuite de trup în suflet, și să le domolim. Rațiunea nu poate fi târâtă de plăceri, ca un vizitiu de niște cai greu de stăpânit.
București, în Bulgăruș 53
Duminică – 16 Ianuarie 2022, când din cei zece leproși, unul singur se gândește că are de mulțumit lui Dumnezeu, iar întrebarea care ne frământă, se referă la … actualitatea leprei, din zilele noastre.
Pentru pregătirea Sinodului dedicat sinodalității Bisericii, găsiți mai multe materiale, aici: https://www.synod.va/en.html
Despre sinod și sinodalitate ne putem imagina fiecare câte ceva, dar numai după cele ce le-am citit – sau ni le amintim că le-am fi citit – mai înainte… Pentru a ne verifica din când în când cunoștințele, sau pentru a afla nuanțe noi despre cuvinte străvechi, se cuvine să ne pregătim, să citim, să căutăm, și de ce nu – să consemnăm noutatea care, deși veche sub soare, ne minunează pe noi, cei care-o întâlnim abia azi …
Dacă privim la rădăcina lui etimologică, avem o explicație coerentă a imaginii care a fost aleasă să exprime intenția acestui proiect ”de suflet” al Papei Francisc. Sinodalitatea e o caracteristică a Bisericii, o trăsătură ce trebuie cultivată pentru înnoirea ei într-o societate aflată în profunde transformări. În perioada 2021 – 2023, întreaga suflare catolică este chemată să reflecteze asupra sinodalității.
Îndeosebi, vocile celor tăcuți și ale celor uitați au primit invitația de a se face auzite, gândurile consemnate, ideile împărtășite.
Nu vom fi văduviți nici de conducere și nici de ascultarea în cadrul ierarhiei, doar că în perioada următoare, de jos în sus, și de sus în jos, vreme de cel puțin doi ani, va exista un schimb de idei și informații, în sânul poporului lui Dumnezeu – Episcopi și credincioși. Un semn al egalității roditoare,pentru că toți creștinii au pecetea Botezului în Christos.
Așadar: ce se dorește de la noi, și ce am putea spera să obținem, onorând invitația de a participa la acest proiect … căci știm că egalitatea e o promisiune falsă, o iluzie care plafonează – iar ceea ce ridică spiritele, le înalță și le motivează, este scopul comun.
Sinod vine din grecește, de la σύνοδος, cuvânt care s-a format din σῠν- (sun-, “cu/ împreună”) + ὁδός (hodós, “pe cale, pe drum”). A merge împreună, dar nu oricum, ci îndrumați și totodată ocrotiți de Spiritul Sfânt, a cărui Voce suntem cu toții chemați să o ascultăm: tineri și vârstnici, persoane consacrate și laici, persoane cu handicap, atât cei bolnavi cât și cei sănătoși, …
”Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin”, ne asigură că cei doi termeni SYNODUS (gr – σύνοδος) și CONCILIUM (lat.) sunt sinonime, funcționează ca o pereche de cuvinte interschimbabile, dar adaugă această notă explicativă interesantă, pe care o consemnăm aici: ”se rezervă termenul concilium pentru adunările Episcopilor calificate drept ecumenice; în schimb, tuturor celorlalte adunări de Episcopi li se atribuie, de regulă, titul de τοπικάι σίνοδοι, sau sinoade locale, particulare, limitate la un teritoriu determinat.”
Ce vom înțelege? Că accentul pus pe transformarea sinodală a Bisericii, este o invitație adresată tuturor catolicilor, fie ei de rit latin sau răsăritean, fie din Europa, Americi, Asia, Africa sau Australia, să se cunoască, să se descopere, să se asculte unii pe ceilalți, învățând unii de la ceilalți, explorând dimensiunea orizontalității, a spațiului în care istoria ne-a răspândit, ca semințe ale Bisericii universale, prin misionarii ei, pe întregul Pământ.
Va fi, desigur, rolul teologilor să explice aspectele ecumenice ale sinodalității Bisericii. În ce ne privește, ca greco-catolici, nu găsim cuvintele potrivite, pentru a mulțumi Bunului Dumnezeu pentru bucuria și darul ce l-am primit, acela de a trăi zilnic avândconștiința unei punți de legătură dintre ortodoxia (ritului) și catolicitatea (crezului) nostru.
Poate acesta va fi mesajul pe care-l vom transmite Sinodului Episcopilor din Octombrie 2023, ce va avea ca temă chiar … sinodalitatea Bisericii?! Consemnăm aici ideea soluției pentru refacerea unității (prin completarea scopului comun cu specificul local), pentru că așa simțim: greco-catolicii sunt atât trăitori cât și dovezi vii ale ecumenismului, iar simpla noastră prezență în pofida încercărilor (”against all odds” în engl.) este o dovadă că avem la îndemână soluții valide, pentru o viitoarea reunificare a Bisericii, în partea ei de Răsărit.
Sfântul Pavel (vezi Scrisoarea către Efeseni 2, 11), ne amintește că la naștere, suntem cu toții păgâni… O egalitate neroditoare, căci abia pecetea Botezului în Christos Isus Domnul, ne transformă în mădulare ale Bisericii, Mireasa și Trupul lui Christos. Din momentul botezului, primim o haină interioară ce ne este dăruită pentru a străluci prin purtarea creștinească, o viață întreagă, la bine și în încercări …
X
X X
În 16 Decembrie, sora Nathalie Berquart, numită de Papa Francisc ca Subsecretar al Sinodului Episcopilor și astfel, prima femeie din istorie, cu drept de vot în Colegiul Episcopilor, ne-a prezentat caracteristicile Bisericii sinodale, în cadrul unei întâlniri patronate de Eparhia de Cluj-Gherla în care ne-am bucurat să reîntâlnim mulți agriști, astriști și membrii ai Acțiunii Catolice. Am primit astfel în dar – cu încurajarea de a le folosi în practica zilnică, descrierea cele 3 valori ale Bisericii sinodale și cele 10 trăsături principale care formează spiritualitatea sinodală.
COMUNIUNE – PARTICIPARE – MISIUNE. Cele trei principii ale Bisericii sinodale.
Suntem chemați să trăim botezul nostru, prin (1) comuniune. Să ne rugăm, împreună cu Episcopii noștri, invocând îndrumarea Sfântului Spirit; (2) participare. Să devenim – fiecare din noi – o prezență activă în viața Bisericii, să strângem legăturile cu Episcopii noștri dar și între noi, să cunoaștem alte organizații și asociații ale laicilor (3) misiune. Să ne asumăm purtarea botezului creștin și apartenența la Biserica lui Christos, în lume și societate, asumând misiunea evanghelizatoare a Bisericii, ca pe o misiune a noastră, plecând de la o ascultare mai atentă, de la o stare de veghe în fața schimbărilor majore ce au loc în lumea din care facem parte.
Vom reuși oare să devenim o Biserică sinodală? Ce trebuie să facem, pentru aceasta?
Să conștientizăm că mergem braț la braț, că suntem împreună, pe același drum, ne avem unii pe ceilalți, atât în Biserică, cât și în Societate: ne putem găsi punct de sprijin în cel/cea de lângă noi? Îl vom cunoaște mai bine pe fratele nostru? Vom asculta mai atent povestea surorii noastre? Le vom aloca mai mult timp, din timpul nostru, renunțând la egoism?
Să învățăm ascultarea celuilalt, cu inima deschisă și fără prejudecăți, fără predispoziția organică de a contrazice și de a crea tensiune artificială prin negare sau perfecționism iluzoriu;
Să învățăm a lua cuvântul, a ne exprima gândurile care ne frământă. Dar atunci când o facem, să nu fie pentru a ne astâmpăra propriul orgoliu (acela de ”a nu rămâne nevorbiți” într-o adunare), ci întru ”parrhesie” (din greaca veche – παρρησία), adică ținând laolaltă: libertatea (de exprimare), adevărul (celor afirmate) și caritatea (puterea creștinului de a compătimi, de a ierta, exprimând prin mărturia sa, disponibilitatea de a ajuta pe fratele său);
Să participăm la Sfânta Liturghie, să celebrăm Învierea Domnului, să-i ascultăm pe Preoții care predică Cuvântul, slujind în Biserica lui Christos. Concelebrarea, ascultarea în comun a Cuvântului de care ne vom lăsa pătrunși, fiecare în felul lui, dar primind lumina strălucitoare a Adevărului prin întâlnirea cu El, ca Persoană;
Să acceptăm ideea (și unii, și ceilalți) că suntem co-responsabili, că Biserica suntem noi, care ne aflăm în misiune, împreună cu Episcopii noștri. Nu-i putem mandata pe ei să răspundă în locul nostru, atunci când diferitele provocări ale societății ne pun la încercare în viața de zi cu zi. Succesul misiunii Bisericii este în directă legătură cu această responsabilitate acceptată și asumată interior, de fiecare (nu ne e cerută de cineva din afara noastră, o descoperim și o trăim fiecare);
Să învățăm arta dialogului – atât în Biserică, cât și în Societate -, o artă ce nu se învață ușor (nu ne naștem cu ea) și care presupune perseverență, pentru că se conjugă cu momente de tăcere sau de uimire negativă (indignare, revoltă, mânie) în fața afirmațiilor celuilalt. Dar dialogul este singurul capabil să ”colecteze informații”, împărtășind experiența celuilalt și adăugând cunoașterii personale, prețiosul punct de vedere al alterității, lucru care, în cele din urmă, ne completează și ne îmbogățește spiritual;
Să ne apropiem de celelalte confesiuni creștine, pentru că ecumenismul este o componentă a Bisericii sinodale, iar trăinicia ideii ecumenice vine din Botezul tuturor creștinilor în Isus Christos, Domnul și Mântuitorul nostru;
Să găsim balanța optimă între autoritate (ascultare) și participare (contribuțiile individuale);
Să discernem (în ascultarea comună, a Spiritului Sfânt) și să decidem, ajungând la consens, la un acord armonios în care simțim că o parte este contribuția noastră;
Să lăsăm valorile sinodalității: comuniune – participare – misiune, să ne transforme interior, ca persoane, ca familii, și în comunitățile din care facem parte.
Iubiți Frați și Surori,
Să ne întrebăm fiecare, dacă participăm cum se cuvine, la durerile lumii de azi, și de ce suntem chemați să dialogăm mai mult, între noi, pentru a ne cunoaște unii cu ceilalți, pentru a recunoaște că problemele noastre, nu sunt numai ale noastre.
Cum vom conjuga, în cadrul noilor Statute ale AGRU-lui Național, principiul solidarității cu cel al subsidiarității? Cum vom reflecta, în noile Statute, valorile atât de limpede definite, ale viitoarei Biserici sinodale?
Cu ce vom contribui, noi – greco-catolicii din România, ca Biserică locală, la concertul armonios și atât de diferit colorat, în această perioadă de înnoire spirituală, când ni se propune o fraternă îmbrățișare prin recunoașterea drumului comun pe care-l avem de străbătut, împreună cu frații creștini, de confesiune ortodoxă și protestantă cât și împreună cu frații noștri de rit latin?
Vă îmbrățișez cu drag și dor, și vă doresc tuturor ca Nașterea Pruncului să ne găsească în adorație, împreună, lângă ieslea în care Sfânta Familie, alungată de nepăsarea și urâciunea sufletelor noastre, ne acordă iertarea și ne primește să-i fim părtași la bucuria ce răsună prin colindele copilăriei …
Un An Nou 2022, cu sănătate, împliniri și frumoase exerciții sinodale, pentru ca drumul pe care mergem împreună, să ne ferească de cancerul însingurării!
Calin Diaconu 