In avion



Am ascultat recent – de Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria – Evanghelia (Luca, 10, 38:42)  în care Marta și Maria sunt gazdele Domnului, rămânând surprinși de faptul că munca trudnică și îngrijorările pentru detaliu ale Martei  nu sunt răsplătite pe măsura așteptărilor noastre.

Mai mult, în ascultarea participativă – dar oarecum statică – a Mariei, nu regăsim aproape nimic din teribilul zbucium al goanei după rezultate, pe care spectacolul lumii de azi îl desfășoară ochilor noștri. Și totuși, Dumnezeu o preferă pe Maria. Ne întrebăm de aceea, cum funcționează ascultarea Cuvântului și ce avem de făcut, fiecare – după puteri? Este o întrebare pe cât de discretă, pe atât de individuală și nu suntem noi aceia în măsură să predicăm o soluție. Totuși, ne frământă la sfrșit de săptămână, câteva gânduri pe care le împărtășim celor care-și vor câștiga un pic de timp, de meditat.

Strâmta poartă a ascultării necesită multă trudă și renunțare, atât pentru cei chemați – cât și pentru cei nechemați. Pentru unii – cei chemați, aparent, lucrurile par mai simple, mai firești, și pare a ține doar de seriozitatea lor, să considere urgența convertirii. Pentru cei mai mulți însă, pentru majoritatea celor ca noi, grijile lumești sunt cele care ne copleșesc. Ne lăsăm asaltați sau ne creem (cu o dibăcie demnă de lucruri mai bune), false probleme, care apoi – culmea! -, ne supără cu realitatea lor … Avem o artă specială de a complica mereu lucrurile simple și, cel mai grav, găsim pretexte de a abandona lucrurile începute, lăsându-le așa, la jumătatea drumului …

Spuneam însă că și pentru cei chemați, poziția ghemuită (la picioarele Domnului), nu este una tocmai comodă. Mă gândesc (fără a mă considera deloc unul dintre aceștia puțini), câtă grijă trebuie alocată constanței în slujire; câtă consecvență folosirii exemplului propriu – pentru a susține cu fapta ceea ce ei predică vorbind …

Mă liniștesc, spunându-mi că marele secret al ascultării în atari condiții, nu poate fi în altă parte, decât în voia bună, într-o stare a veseliei sufletești, a abandonului încrezător în Voința Celui care pe toate le poate”Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu, 10, 27)

marta-si-maria

 


Am auzit spunandu-se ca pacatul este fata de Dumnezeu, iar fata de semenii nostri – este greseala.

Ma intreb azi, ce se intampla atunci cand păcătuim fata de Adevar (considerand ca Adevarul si Dreptatea sunt la Bunul Dumnezeu), si de aceea sa incep prin a enumera cateva forme ale minciunii, pe care le intâlnim la tot pasul:

  • exagerarea, inflorirea Adevarului – poate duce la ofilirea sufletelor, caci Adevarul nu are nevoie de nimic in plus fata de ceea ce este;
  • omisiunea, ascunderea Adevarului – poate duce la ratacire, caci  Adevarul este Lumină iar minciuna pierderea timpului;
  • inexactitatile voite, aproximarile, extragerea din context – pot duce la inflamare, la revolta, la ridicarea unor semne de intrebare care nelinistesc sufletele noastre – exact efectul invers al Adevarului, care e aducător de Pace și de Bine.

Atunci cand arătăm respect fata de Cuvant – fie cel scris, fie cel vorbit – o facem pentru ca intelegem importanta dar si pericolul nuantelor, constientizam unicitatea Adevarului si exersam retinerea ca forma a dragostei fata de aproapele. Nu suntem pusi sa-i judecam, ci suntem chemati sa-i iertam pe cei cărora le gresim. A face altfel, ar fi pacat fata de Cel care ne-a creat.

sf Pavel

Sfantul Apostol Pavel – (1 Cor 15,9: ”Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, nevrednic sa fiu numit apostol, caci am prigonit Biserica lui Dumnezeu”) este reprezentat ca aparator al Legii (purtând ferm sabia cuvantului). Astazi, sabia păstrării Adevarului a fost inlocuită cu o lupă a măsurării audientei (dar cu ce preț?!) … 


Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


Plecând de la Scrisoarea Sf Iacob (capitolul 3, 1-10) și de la filmul realizat si publicat recent de The Economist, să medităm împreună la puterea vorbelor pe care le rostim și responsabilitatea ce ne revine când o facem, în spațiul public …

 

… minciuna știe întodeauna ce vrea, e o construcție aparentă care invită la locuire, când de fapt caută să înlocuiască ceea ce nu poate fi înlocuit – adevărul.  De aceea, valoarea minciunii este nulă, fiindcă nu există în realitate, e o încercare de construcție pe fundament fals. Invidia, ambiția și înfumurarea sunt cauzele care pun în mișcare angrenajul minciunii, sunt cele care denaturează adevărul în folos propriu dar mai ales în dauna aproapelui. Certându-se permanent cu adevărul – care o acceptă ca formă de libertate (sau ca test de maturitate al libertății?), minciuna provoacă haos, încercând să răstoarne scara valorilor.

Mai știm că limba, dincolo de a desemna un organ important al vorbirii (și al procesului de masticație), definește și acel ansamblu de cuvinte pe care un popor le creează și le însușește ca fiind ale lui – ansamblu definitoriu în aceeași măsură în care spațiul geografic trasează granițe în alăturare, iar timpul grupat în epoci îi modelează generațiile, în succesiune.

Limba se predă, se moștenește, iar odată cu termenii (cuvinte, noțiuni) suntem supuși unui proces formativ al devenirii întru ființa noastră proprie, (vorba lui Noica explicând pe Hegel – vezi Devenirea întru Ființă), ca niște copii ai lui Dumnezeu, ce suntem.

Că limba, limbajul și gândirea sunt legate între ele și că nu putem gândi în afara cuvintelor, că acestea trebuie folosite prudent fiindcă ”nasc realități” (Nichita Stănescu) – știm deja. Ceea ce astăzi ne preocupă ar fi exercițiile de curățire a limbii de exagerări, de atenție și/sau abținere de la folosirea fără rezerve a limbii.

Există oare o metodă sau un exercițiu de stăpânire (îmblânzire) a  ceea ce nu poate fi îmblânzit? Căci se spune că ”gura lumii-i slobodă” și în sensul în care … ce-i mai rămâne săracului – care nu are de nici unele – decât să-și piardă și demnitatea, petrecând la cl(o)acă – unde clevetește cu alții de-o seamă, vrute și nevrute …

Să nu ne propunem însă a fi judecători, și să înțelegem greutatea responsabilității care apasă pe umerii educatorului. E o responsabilitate gravă, aceea a învățătorului – căci are ca misiune să-i învețe pe copii nu numai a vorbi corect, ci și frumos unii cu ceilalți. A folosi sinonime și a le potrivi în context în mod creativ – dar mai ales, a respecta adevărul. Să nu fim judecători și să ne respectăm educatorii – iată două propuneri sănătoase pe care, urmărindu-le – putem spera că vom îmblânzi (măcar puțintel!) limba și focul ei – care sunt orgoliul și vanitatea fiecăruia.

Pentru că nu putem îndrepta lumea în calitate de judecători, preocuparea noastră va trebui să ne fim … noi înșine! Sinea rectificată, chestionată, slăbiciunea recunoscută, teama de a acuza pe nedrept sau în neștiință, bunul simț: iată câte avem, ca obiect de antrenament zilnic!

Strunga vorbelor (adică stăpânirea, autocenzura și strunitul cuvintelor) înseamnă a restrânge șuvoiul vorbirii, a potrivi timpul replicilor, a gândi și cumpăni contextul complex al adresării. Într-o fracțiune de secundă, înainte de replica noastră, avem datoria să facem un calcul al efectelor vorbelor noastre, avem de presimțit ecoul lor. Ce bine, că nu ajungem cu toții profesori – căci ar fi culmea absurdului, ca fiecare să învețe pe toată lumea – cât zgomot, ce lipsă acută de auditori, câtă vorbărie revărsată în valuri urât mirositoare, ce mâl infectat în care fiecare, apărând dreptatea sa, fabulează în voie, imaginând și interpretînd realitatea prin perdele de sensibilitate sau interes …

Greutatea cea mare a îmblânzirii limbii constă în cultivarea absurdă (dar măgulitoare) a ego-ului, a dreptății propriilor păreri (cum este și acest exercițiu, fără îndoială!) … otrava dreptății personale reprezintă negarea celuilalt prin reducerea lui la ”rangul inferior” de ”simplu ascultător” … Vorbele ne apar ca un univers aparte, al vibrațiilor cu sau fără sens, care pot fi rostite în șoaptă, pe ton conspirativ sau în ritmul decenței universal acceptate și apreciate pentru calmul ei afișat, sau pot fi urlate cu chiot animalic, orbește și sub evidenta povară a mâniei …

Un cuvânt de încheiere, care se referă la greutatea muncii publicitarilor de azi – care, în contextul revărsării de vorbe, au totuși orgoliul profesional și datoria asumată de a ne convinge asupra poveștilor pe care mărcile le spun consumatorilor-cetățeni. Prin sloganuri, prin campanii de comunicare ”integrată”, forțăm creearea unor inechități, determinăm apariția unor dezechilibre. Ne dorim (fiindcă ne-am pregătit și suntem plătiți pentru asta) să aprindem focuri care atrag atenția, să rupem din timpul generației noastre, să-i oprim o leacă locului, ba chiar să-i convingem să se-nroleze în armata fidelă a fidelilor față de brandurile pe care le comunicăm. Atacăm mereu poziția centrală (preferată) în mintea consumatorului-cetățean, îl convingem prin orice mijloc că balanța alegerii trebuie să cadă în cele din urmă în favoarea alor noștri și suntem pregătiți să-i difuzăm în ureche ”șoapta decisivă”, atunci când e vorba de următoarea achiziție, de următorul vot …

” Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. ” 

Scrisoarea Sf Iacob (Capitolul 3, 1-10)

Next Page »