Psalmul I

Există oameni fără de păcat. În mod absolut fără de păcat sunt foarte puţini: pe aceia îi numim „sfinţi” şi îi admirăm – adică ne mirăm de faptul că pot rezista tuturor tentatiilor, tuturor ispitelor. Şi mai ales, că pot face acest lucru ani de-a rândul, o viaţă întreagă. Rezistenţi în virtute şi puternici în credinţă şi înfăptuirea Binelui.

David îi admiră şi îi numeşte „fericiţi”. Se leagă începutul Psaltirei de Predica de pe Munte a Mântuitorului nostru, de Fericirile pe care le rememorăm în fiecare Sfântă Liturghie?

Necuratul e şi el prezent încă din prima propoziţie – dar cu un plural, care ne atrage imediat atenţia: „Fericit omul care n-a mers în sfatul necuraţilor,…” Într-adevăr, forţa malefică şi pericolul principal ce vine dinspre Cel Rău este multitudinea (pluralitatea) de forme pe care o poate lua: pericolul Necuratului stă în pluralismul său.

Care ar fi modalităţile prin care un om se poate păzi să meargă „în sfatul necuraţilor”? Greu să ne imaginăm lista exigenţelor morale la vârsta căutărilor de sine. Căci ce face un om aflat la început de drum: caută în jurul lui, pune întrebări, intră în vorbă, cere sfaturi, se învârte adulmecând adevărul, de multe ori în cerc …

Încă de la început, pruncul ar trebui să primească poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, să le urmeze – îndrumat de Părinţii săi. Singura pavăză solidă şi de nepătruns dinspre acţiunea Răului sunt Legile, respectate. Legile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. La acestea trebuie să cugetăm atunci când instrumentul numit Raţiune s-a copt în sinea noastră îndestul pentru a domina întreaga-ne Fiinţă.

Să ne ferim deci a urma sfatul celui Rău sau să-i aţinem calea, sau să comitem acte grave … pentru că, ferindu-ne, ne construim de fapt mântuirea, adică rodim pe Pământ şi în Cer – căci nimic din ceea ce facem sau gândim nu poate rămâne ascuns.

Psalmul II

Să cercetăm … certurile noastre!

Ce provoacă „înfierbântarea limbilor”? De ce ne lăsăm mintea de suprafaţă atrasă spre deşertăciune, spre false probleme (spre „umsonst”-ului nemţesc, echivalentul potenţat al lui „degeaba” al nostru*)…? De ce pierdem atâta timp cu nimicuri – nu ne dăm seama că acestea încetinesc evoluţia noastră? Oare nu punem la îndoială (în umbră) adevărurile mari (pădurea) de fiecare dată cînd ne pierdem timpul cu adevărurile mici (frunzele)?

Există la începutul drumului cunoaşterii un rol tehnic în care cearta ajută la descoperirea lumii materiale din jur: dialogul are rol pozitiv evident, nu se poate imagina cunoaşterea în afara jocului „întrebări-răspunsuri” între generaţiile care se întrepătrund succesiv.

La un moment dat însă, ne pierdem în concentrarea asupra „judecăţii pământului”, în părerile contrarii asupra materiei, în lupta pentru deţinerea adevărurilor trecătoare, lumeşti, care încântă orgoliul nostru şi hrănesc înţelegerea oarbă (adică lipsită de înţelepciune) a lucrurilor. Este momentul în care omul – coincidenţă sau nu -, îşi declară independenţa faţă de Dumnezeu şi Fiul Lui.

Ultimativ, nu gâlcevile noastre şi nici scormonirile noastre limitate ne vor aduce fericirea… Dimpotrivă, ne situează într-o poziţie potrivnică, „ţâfnoasă”, cel puţin nepoliticoasă, faţă de Creator…

Abia în cercetarea Învăţăturii şi a Căii celei Drepte a lui Dumnezeu – vom afla Pacea, Liniştea şi Mântuirea sufletelor şi limbilor noastre. Spre acestea să ne concentrăm eforturile timpului dăruit nouă. Iar limbile noastre, depăşind gâlceava – vor deveni una, preamărindu-L şi nădăjduind în Dânsul.

           

* Când eşti în Germania la restaurant de pildă, eşti întrebat: „sonst noch was?” sau „sonst etwas?” adică „în rest, mai doriţi ceva?”.Sonst” se mai întâlneşte şi ca adverb – „sonstwo”: alminteri, aiurea, oriunde în afară de aici şi acum, oricum – numai cum trebuie, nu!… Din această rădăcină porneşte formidabila putere a lui „umsonst”. Care implicit devine un… degeaba care strică treaba!

Psalmul III

Omul între oameni

Eu”-l individualizat, personificat, cu nume propriu şi caracter, între alte multe, necuprins de multe, „eu”-ri: unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi; unii prieteni, alţii vrăjmaşi; unii pregătindu-ne surprize plăcute, alţii necăjindu-ne… Războiul omului cu Lumea care-i creează presiune, îl pune la încercare… acest război „din afară” trebuie compensat cu pacea dinlăuntru, generată de încredere şi speranţa că vom fi ascultaţi.

Mă culc, adorm şi mă trezesc din nou – purtând în mine pacea: acea stare în care spaimele au dispărut, în care teama s-a retras. Pacea perpetuă egal moarte? Nicidecum. Pacea adevărată, completă, maximum ce putem spera, este provocată în noi de rugăciune şi se manifestă ca o lipsă a fricii.

Să avem curajul (adică: deschiderea, înţelepciunea, respectul şi umilinţa) de a ridica ochii noştri şi glasul nostru spre Cer – atunci când armatele duşmane par că ne năpădesc numeric: nu suntem singuri atunci când Pacea e în noi!

Psalmul IV

Dreptatea şi greşeala. Adevărul şi minciuna

… sau: posibilitatea de a alege între a fi vesel sau greu la inimă; a alege între un aşternut liniştit şi unul frământat.

Hotărârea izbăvitoare de a nu mai greşi, „iubind deşertarea şi cercând minciuna”.

Când strigăm după ajutorul divin se cuvine a ne întreba: câtă dreptate e în strigătul nostru? (E o vorbă printre soldaţii armatelor moderne: să nu risipim gloanţele în zadar!… Să nu mitraliem Cerul cu cererile noastre!).

Să cultivăm nădejdea: prin ea ne vom lecui, alături de credinţă şi iubire. Speranţa însă nu trebuie să bată din picior, nerăbdătoare. Nu trebuie să (se) întrebe „Când?!”, ci mai degrabă să ne fie o stare de aşteptare activă (dar nu surescitată) a sufletului nostru, atunci când îl ridicăm în rugăciune – către Domnul.

–         Ce faci?

–         Stau şi aştept şi sper! (Adică mă opresc puţin pentru a-mi clarifica cererea de Bine inclusă nerostit în speranţă; sunt pregătit să aştept cât e nevoie – nedefinit temporal, dar cu încredere; şi mă rog ca lucrurile să se întâmple după voia Bunului Dumnezeu!)

Vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate: atunci când „lumina feţei lui Dumnezeu ne însemnează”, ne pecetluieşte. Aceste însemne nu trebuie căutate de noi în oglinzi exterioare ale materiei – ci în oglinda sufletului nostru şi, uneori, în lumina din ochii celor din jur.

Psalmul V

Răul în lume ca măsură a Binelui!

Ca Fii ai Bunului Dumnezeu ne este permis (ba chiar, recomandat!) Dialogul cu Acela care: pe toate le ştie, pe toate le poate. Ce prăpastie imensă se închide prin Cuvânt, prin Limbă/Limbaj: noi (nevrednici şi vremelnici) ne rugăm să fim ascultaţi de El (Cel Veşnic şi Atotputernic)!

Gândul cel bun, glasul rugăciunii noastre să se înalţe către Cer pentru ascultare şi dialog. Răspunsul lui Dumnezeu către cel ce se roagă va fi: îndreptarea căii vieţii, prin chemare şi voinţă totodată – către El.

Când spunem că am moştenit Cuvântul de la Dumnezeu – nu ne referim la arta vorbirii (sau a elocinţei, cu atât mai puţin a conversaţiei). Ne referim la faptul că:

  1. suntem Fiii Lui;
  2. ne-au fost revelate Legile Lui şi ni s-au dat în grijă pentru mai departe (frumoasă definiţie a moştenirii: ceva pentru tine, care nu este numai al tău!) 

Nefiind numai al nostru (ci şi al străbunilor şi al urmaşilor), Cuvântul ne ajută să:

  1. înţelegem toate câte sunt;
  2. să comunicăm (pe mai multe planuri: atât între noi, cât şi cu Cel de Sus).

Există însă şi convertitori ai Cuvântului.

Cel Rău este lăsat (permis) în lume – şi lucrează sub atâtea forme! Uşor de demascat, condiţionat de strădania de a respecta Legea şi Cuvântul care ne-au fost încredinţate.

Să ne înţelegem: Răul nu-i place lui Dumnezeu! Mai mult, ni se spune că „îl urăşte pe bărbatul sângiurilor şi pe viclean”…

Atunci: cum este tolerat Răul în Lume?

Găsesc o singură explicaţie: întru pilduirea fericirilor vremelnice.

Răul are imunitate nu numai pentru a asigura libertatea noastră de alegere, ci şi pentru a garanta că omului care a clădit pe nisip i se va dărâma lucrarea. Cei ce se străduiesc, cei ce se nevoiesc – făcând sau căutând să facă Binele – se vor întări astfel în pildele pe care le văd în jurul lor. (Mă înfior şi iau aminte la prăbuşirea castelului de nisip de la malul mării!)

Dacă aţi auzit expresia „de ce nu ţine fericirea prea mult” – înseamnă că aţi raportat rădăcinile ei la cele trecătoare.

Cele rele – să se spele;

Cele bune – să se-adune!”

Hm! Răul în Lume: pentru pildele cu tâlc; pentru a ne ţine treji… şi pentru a fi puşi mereu la încercare!

Psalm VI

Relaţia dintre rob şi Stăpânul Atotputernic are momentele şi motivele ei de clătinare, de nelinişte şi tulburare: „Dacă Dumnezeul meu nu mă ascultă?” sau „Dacă Dumnezeul meu mă va certa?”.

În primul caz, spaima de a rămâne singur. În al doilea, vinovăţia care care duce la inferioritate.

Salvarea relaţiei se face prin rugăciune, prin cerere de mântuire. Însă aceasta nu poate fi înţeleasă în sens administrativ, personal: adică nu formulăm rugăciunea ca pe-o cerere de tipul „Subsemnatul cutare, domiciliat în …” ci neapărat sensul rugăciunii ca cerere trebuie să aibe conotaţii superioare!

De pildă – prin rugăciune slujim efectiv Stăpânului PreaÎnalt; ne rugăm pentru mulţumirea Lui: „Ajută-mă Doamne, pentru a Te sluji!”.

Cu alte cuvinte, dacă cerem pentru noi (bunuri materiale, destructibile, temporale) – chiar de primim, ducem cu noi în mormânt (atâta cât putem lua J!)… Abia dacă (înţelegem să) cerem pentru El (bunuri nemateriale, indestructibile, valori eterne) – chiar de primim, dăm înapoi! Şi ceea ce returnăm  – ne uşurează, ne apropie de Cer.

Poate rostul mântuirii noastre îl vom descoperi abia atunci când vom înceta să cerem pentru noi înşine – ci vom cere pentru Acela care ne salvează, care face posibilă mântuirea noastră.

Psalmul VII

Am auzit medici spunând că varicele sunt datorate condiţiei noastre bipede. Şi într-adevăr, atunci când ne-am ridicat în poziţie bipedă, când ne-am îndreptat, trebuie să recunoaştem că ne aflăm într-o poziţie mult mai instabilă … decât aceea “în patru labe”!

Dar îndreptarea este o cheie a înţelegerii umanităţii noastre. Caut să mă îndrept nu atât trupeşte, cât sufleteşte: prin întoarcerea feţei către Dumnezeu – de la care aştept salvarea şi mântuirea. Judecata zilnică este asupra noastră şi se răsfrânge cu ecou (mai slab sau mai puternic, după chemarea fiecăruia), în trupurile şi inimile noastre. Singură, paza bună este cea care trece primejdia rea: “Iată, chinui strâmbătatea, zemisli dureri şi născu fărădelege” (sau, în germană:  “Siehe, der hat Böses im Sinn, mit Unglück ist er schwanger, er wird aber ein Fehl gebehren”)…

Adică răutatea ce-o port în mine iese până la urmă la iveală, se exprimă în răul pe care-l fac, în greşeală. Aşa cum bunătatea pe care o port în mine se va exprima în cele din urmă, în fapta cea bună.

… este destinul fiecărui om şi implicit al fiecărei generaţii, ca la un moment dat să îl caute şi să îl găsească pe Dumnezeu. În acest sens, convertirea la calea cea dreaptă este un adevăr “on-going”, un adevăr etern pentru că însoţeşte destinul umanităţii.

Căutăm să rămânem în poziţia fragilă a îndreptării noastre, şi contemplăm privind cu sufletul către Salvatorul şi Judecătorul nostru! Dacă am putea dezvolta în noi, ca nişte magneţi, acea forţă egală dar opusă Răului care ne atrage, pentru a-l respinge în mod natural …

Psalmul VIII

Priviţi minunata alcătuire a lumii în care trăim: graţie lui Dumnezeu, omul este atât sugar (firav, dependent) – cât şi într-atâta de puternic încât pe drept cuvânt este numit stăpân al planetei!

Stăpân a toate şi a tot, cu excepţia nemuririi. Într-adevăr, toate se supun omului – care se poate socoti Stăpân şi Împărat – mai puţin veşnicia. Pentru că omul nu simte veşnicia în adâncul sinei sale, pentru că nemurirea nu-i este consubstanţială decât prin suflet, pe care şi-l pierde atâta de uşor în păcat, cel mai greu îi este omului să se supună pe sine (prin exerciţiul voinţei) sau pe ceilalţi (stabilirea echilibrului şi ordinii sociale).

Moartea, boala, nenorocirile de tot felul … nu sunt alese de om, ci-i sunt date de Dumnezeu. Să fim foarte clari: nu le alege omul, cel puţin omul corect teologic, pentru că altfel – vedem în jurul nostru sinucigaşi, beţivi şi heavy-smokers care ne dau nouă, moraliştilor, pretext de dezbatere în ce priveşte falsa libertate. Libertatea se pierde dacă se plasează de partea autodistrugerii. Cred că omul corect cu sinea sa are de partea lui Viaţa. Dacă ar fi altfel, s-ar nega pe sine, pentru că ar fi împotriva firii (darămite a raţiunii). Sinea care pulsează, firea care se adaptează, raţiunea care acceptă sau neagă, voinţa care se luptă … tot atâtea motive de a refuza autodistrugerea!

Aparent slab (sugarul, pruncul dependent), Fiul Omului este atotputernic stapânitor prin generaţiile care se succed preamărindu-L! Omul să laude pe Creatorul său: muţumim pentru lumea pe care ne-ai dat-o Doamne, cea mai bună dintre toate câte ar fi fost posibile puterii tale nemărginite!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s