Calin Diaconu

Vă mărturisesc aici – cât pot eu de ascuns! – câte ceva despre ”Teoria celor 9 i” (e doar un titlu de lucru, working title – nimic definitiv). E o temă care m-a însoțit pe parcursul anului 2022, poate din pricina presiunii războiului din Ucraina, poate din alte pricini. Sau mai degrabă, am primit aceste adevăruri ca revelații? Ce este o revelație? Atunci când Adevărul se aproie de tine, iar tu nu ești distrat, nu privești în altă parte, ci primești Lumina.

Teoria celor 9 i ar fi … următoarea:

Primul capitol. Cei doi i de-necput, pe care cu toții îi descoperim în momentul prunciei, se numesc ”ignoranță” și ”iluzie”. Aceste două puteri ne țin în lanțurile lor, fiindcă nu ne-am antrenat încă voința de a ieși din starea de ”necunoaștere”, nu avem informația validată de experiență și suntem prea ușor atrași de capcanele iluzioniștilor, de care lumea nu duce lipsă.

Al doilea capitol. Pentru a ieși din starea de minorat, e nevoie de informație (al treilea i, care poate fi declinat ca informare, dacă se referă la activitatea de cunoaștere) și de inspirație (al patrulea i, care se referă la alegerile pe care le fac – alegeri ce mă pot elibera de prizonieratul descris la capitolul anterior_.

Al treilea capitol. Pentru a avansa pe acest drum, constat că nu pot singur. Am nevoie de însoțire. Iată al cincilea ”i”, care se referă la două lucruri: nu sunt chiar de capul meu și nici nu sunt abandonat. Emanuel înseamnă ”Dumnezeu în mijlocul nostru, Dumnezeu este cu noi”! Să actualizăm prezența Lui cu rugăciune, și așa – putem spera să scăpăm de frică.

Al patrulea capitol. Acum abia ne pregătim să ne bucurăm de roade. Dar pentru a ajunge acolo, sunt necesari alți doi ”i”, al șaselea – i-ul iertării și al șaptelea, i-ul iubirii aproapelui. Când reușesc să găsesc sensul păcii în armonie, îmi dau seama că unitatea și concordia nu pot fi realizate în afara iertării. Iar iubirea e acel plus care oferă o căldură umană relației pe care o construiesc cu aproapele meu. Pacea durabilă, sustenabilă, nu se poate atinge fără iertare și iubire…

Al cincilea capitol e rezervat celor doi i de final, cei ce ne aduc înțelegerea (a ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru) și înțelepciunea (de a mă comporta în consecință).

…………………………..

Psalmul I

Există oameni fără de păcat? În mod absolut fără de păcat sunt mult prea puţini (deși poate unora ni se par prea mulți pentru slaba noastră memorie, cei trecuți în calendar).

Însă „sfinţii” sunt mai mult decât oameni fără de păcat, fiindcă ei au harul sfințitor recunoscut de Biserică și au ieșit astfel din nemeritatul anonimat … îi percepem ca purtători ai rugăciunilor noastre spre Creator, putem închina rugăciunile noastre lor, ca unor cărăuși mai capabili de a traduce slaba noastră exprimare. Ne mirăm și admirăm la ei faptul că au rezistat tuturor tentatiilor, tuturor ispitelor. Şi mai ales, cum au luptat pentru acest lucru ani de-a rândul, o viaţă întreagă, închinată unui scop mai înalt decît ceea ce găsim în această lume.

Psalmistul îi admiră şi îi numeşte „fericiţi” pe cei care nu au cunoscut fărădelegea (pe cei neabătuți, pe cei nerătăciți, pe cei care nu au vrut să fie curioși de dragul curiozității sau temerari de dragul orgoliului).

Se leagă începutul Psaltirei de Predica de pe Munte a Mântuitorului nostru, de Fericirile pe care le rememorăm în fiecare Sfântă Liturghie? Când suntem fericiți? Cheia poate fi tot în primul vers din Psaltire, legat de verbul ”a merge” – când ținem calea dreaptă, când ne închinăm viața unui scop mai înalt decât ceea ce este efemer, când Îl căutăm și când căutăm să-L imităm pe Fiul Omului.

Necuratul e şi el prezent încă din prima propoziţie – dar cu un plural, care ne atrage imediat atenţia: „Fericit omul care n-a mers în sfatul necuraţilor,…” Într-adevăr, forţa malefică şi pericolul principal ce vine dinspre Cel Rău este multitudinea (pluralitatea) de forme pe care o poate lua cel rău. Pericolul Necuratului stă în … pluralitatea sa. Apoi, sunt numite cele trei stări, cele trei forme ale răului care lucrează prin oamenii corupți:

• necredinciosul (ateul)
• păcătosul (cei ce nu se pot desprinde de viciu)
• pierzătorul (cel ce pierde și pe altul, vânzătorul de iluzii)

Care ar fi modalităţile prin care un om se poate păzi să meargă „în sfatul necuraţilor”?

Greu să ne imaginăm că ar fi posibilă păstrarea cu strictețe a listei exigenţelor morale la vârsta căutărilor de sine. Căci ce face un om aflat la început de drum? E predispus să caute în jurul lui modele, răspunsuri, pune întrebări, intră în vorbă, cere sfaturi, se învârte (de prea multe ori în cerc) adulmecând adevărul,  … fără a recunoaște liniștit că Dreptatea e cea care se va împlini oricum (mai devreme sau mai târziu), iar Adevărul e Cel care se oferă, care se lasă descoperit.

Mersul pe Cale, având speranța descoperirii Adevărului conține un pericol aproape iminent (ce conține în rostire sentința grozavă a celui ce-l înfruntă): abaterea …

Încă de la început, pruncul ar trebui să primească poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, să le urmeze – îndrumat de Părinţii săi. Dar îndrumarea nu poate fi altfel decât exemplară, vorbesc la propriu. Pruncul va face ceea ce a văzut la părinții săi, ceea ce a văzut în familie.

Să recunoaștem așadar că pentru slăbiciunile noastre, singura pavăză solidă şi de nepătruns dinspre acţiunile răului sunt Legile Domnului, atunci când sunt respectate (nu ajunge să le știi, trebuie să le ții!).  A ține Legile lui Dumnezeu şi ale Bisericii înseamnă să ne plătim o poliță de asigurare, că ne aflăm pe calea dreaptă.

Să ne ferim deci a urma sfatul celui Rău sau să-i aţinem calea, sau să comitem acte reprobabile … pentru că, ferindu-ne nu ne ascundem, ci ne construim mântuirea – adică valprificăm șansa de a rodi pe Pământ şi în Cer – căci, nu-i așa?-  nimic din ceea ce facem sau gândim nu va rămâne ascuns!

Psalmul II

Să cercetăm … certurile noastre!

Ce provoacă „înfierbântarea limbilor”? De ce ne lăsăm mintea de suprafaţă atrasă spre deşertăciune, spre false probleme (spre „umsonst”-ului nemţesc, echivalentul potenţat al lui „degeaba” al nostru*)…? De ce pierdem atâta timp cu nimicuri – nu ne dăm seama că acestea încetinesc evoluţia noastră? Oare nu punem la îndoială (în umbră) adevărurile mari (pădurea) de fiecare dată cînd ne pierdem timpul cu adevărurile mici (frunzele)?

Există la începutul drumului cunoaşterii un rol tehnic în care cearta ajută la descoperirea lumii materiale din jur: dialogul are rol pozitiv evident, nu se poate imagina cunoaşterea în afara jocului „întrebări-răspunsuri” între generaţiile care se întrepătrund succesiv.

La un moment dat însă, ne pierdem în concentrarea asupra „judecăţii pământului”, în părerile contrarii asupra materiei, în lupta pentru deţinerea adevărurilor trecătoare, lumeşti, care încântă orgoliul nostru şi hrănesc înţelegerea oarbă (adică lipsită de înţelepciune) a lucrurilor. Este momentul în care omul – coincidenţă sau nu -, îşi declară independenţa faţă de Dumnezeu şi Fiul Lui.

Ultimativ, nu gâlcevile noastre şi nici scormonirile noastre limitate ne vor aduce fericirea… Dimpotrivă, ne situează într-o poziţie potrivnică, „ţâfnoasă”, cel puţin nepoliticoasă, faţă de Creator…

Abia în cercetarea Învăţăturii şi a Căii celei Drepte a lui Dumnezeu – vom afla Pacea, Liniştea şi Mântuirea sufletelor şi limbilor noastre. Spre acestea să ne concentrăm eforturile timpului dăruit nouă. Iar limbile noastre, depăşind gâlceava – vor deveni una, preamărindu-L şi nădăjduind în Dânsul.

           

* Când eşti în Germania la restaurant de pildă, eşti întrebat: „sonst noch was?” sau „sonst etwas?” adică „în rest, mai doriţi ceva?”. „Sonst” se mai întâlneşte şi ca adverb – „sonstwo”: alminteri, aiurea, oriunde în afară de aici şi acum, oricum – numai cum trebuie, nu!… Din această rădăcină porneşte formidabila putere a lui „umsonst”. Care implicit devine un… degeaba care strică treaba!

Psalmul III

Omul între oameni…

„Eu”-l individualizat, personificat, cu nume propriu şi caracter, între alte multe, necuprins de multe, „eu”-ri: unii cunoscuţi, alţii necunoscuţi; unii prieteni, alţii vrăjmaşi; unii pregătindu-ne surprize plăcute, alţii necăjindu-ne… Războiul omului cu Lumea care-i creează presiune, îl pune la încercare… acest război „din afară” trebuie compensat cu pacea dinlăuntru, generată de încredere şi speranţa că vom fi ascultaţi.

Mă culc, adorm şi mă trezesc din nou – purtând în mine pacea: acea stare în care spaimele au dispărut, în care teama s-a retras. Pacea perpetuă egal moarte? Nicidecum. Pacea adevărată, completă, maximum ce putem spera, este provocată în noi de rugăciune şi se manifestă ca o lipsă a fricii.

Să avem curajul (adică: deschiderea, înţelepciunea, respectul şi umilinţa) de a ridica ochii noştri şi glasul nostru spre Cer – atunci când armatele duşmane par că ne năpădesc numeric: nu suntem singuri atunci când Pacea e în noi!

Psalmul IV

Dreptatea şi greşeala. Adevărul şi minciuna…

… sau: posibilitatea de a alege între a fi vesel sau greu la inimă; a alege între un aşternut liniştit şi unul frământat.

Hotărârea izbăvitoare de a nu mai greşi, „iubind deşertarea şi cercând minciuna”.

Când strigăm după ajutorul divin se cuvine a ne întreba: câtă dreptate e în strigătul nostru? (E o vorbă printre soldaţii armatelor moderne: să nu risipim gloanţele în zadar!… Să nu mitraliem Cerul cu cererile noastre!).

Să cultivăm nădejdea: prin ea ne vom lecui, alături de credinţă şi iubire. Speranţa însă nu trebuie să bată din picior, nerăbdătoare. Nu trebuie să (se) întrebe „Când?!”, ci mai degrabă să ne fie o stare de aşteptare activă (dar nu surescitată) a sufletului nostru, atunci când îl ridicăm în rugăciune – către Domnul.

–         Ce faci?

–         Stau şi aştept şi sper! (Adică mă opresc puţin pentru a-mi clarifica cererea de Bine inclusă nerostit în speranţă; sunt pregătit să aştept cât e nevoie – nedefinit temporal, dar cu încredere; şi mă rog ca lucrurile să se întâmple după voia Bunului Dumnezeu!)

Vom şti că rugăciunile noastre au fost ascultate: atunci când „lumina feţei lui Dumnezeu ne însemnează”, ne pecetluieşte. Aceste însemne nu trebuie căutate de noi în oglinzi exterioare ale materiei – ci în oglinda sufletului nostru şi, uneori, în lumina din ochii celor din jur.

Psalmul V

Răul în lume ca măsură a Binelui!

Ca Fii ai Bunului Dumnezeu ne este permis (ba chiar, recomandat!) Dialogul cu Acela care: pe toate le ştie, pe toate le poate. Ce prăpastie imensă se închide prin Cuvânt, prin Limbă/Limbaj: noi (nevrednici şi vremelnici) ne rugăm să fim ascultaţi de El (Cel Veşnic şi Atotputernic)!

Gândul cel bun, glasul rugăciunii noastre să se înalţe către Cer pentru ascultare şi dialog. Răspunsul lui Dumnezeu către cel ce se roagă va fi: îndreptarea căii vieţii, prin chemare şi voinţă totodată – către El.

Când spunem că am moştenit Cuvântul de la Dumnezeu – nu ne referim la arta vorbirii (sau a elocinţei, cu atât mai puţin a conversaţiei). Ne referim la faptul că:

1. suntem Fiii Lui;
2. ne-au fost revelate Legile Lui şi ni s-au dat în grijă pentru mai departe (frumoasă definiţie a moştenirii: ceva pentru tine, care nu este numai al tău!) 

Nefiind numai al nostru (ci şi al străbunilor şi al urmaşilor), Cuvântul ne ajută să:

1. înţelegem toate câte sunt;
2. să comunicăm (pe mai multe planuri: atât între noi, cât şi cu Cel de Sus).

Există însă şi convertitori ai Cuvântului.

Cel Rău este lăsat (permis) în lume – şi lucrează sub atâtea forme! Uşor de demascat, condiţionat de strădania de a respecta Legea şi Cuvântul care ne-au fost încredinţate.

Să ne înţelegem: Răul nu-i place lui Dumnezeu! Mai mult, ni se spune că „îl urăşte pe bărbatul sângiurilor şi pe viclean”…

Atunci: cum este tolerat Răul în Lume?

Găsesc o singură explicaţie: întru pilduirea fericirilor vremelnice.

Răul are imunitate nu numai pentru a asigura libertatea noastră de alegere, ci şi pentru a garanta că omului care a clădit pe nisip i se va dărâma lucrarea. Cei ce se străduiesc, cei ce se nevoiesc – făcând sau căutând să facă Binele – se vor întări astfel în pildele pe care le văd în jurul lor. (Mă înfior şi iau aminte la prăbuşirea castelului de nisip de la malul mării!)

Dacă aţi auzit expresia „de ce nu ţine fericirea prea mult” – înseamnă că aţi raportat rădăcinile ei la cele trecătoare.

„Cele rele – să se spele;

Cele bune – să se-adune!”

Hm! Răul în Lume: pentru pildele cu tâlc; pentru a ne ţine treji… şi pentru a fi puşi mereu la încercare!

Psalm VI

Relaţia dintre rob şi Stăpânul Atotputernic are momentele şi motivele ei de clătinare, de nelinişte şi tulburare: „Dacă Dumnezeul meu nu mă ascultă?” sau „Dacă Dumnezeul meu mă va certa?”.

În primul caz, spaima de a rămâne singur. În al doilea, vinovăţia care care duce la inferioritate.

Salvarea relaţiei se face prin rugăciune, prin cerere de mântuire. Însă aceasta nu poate fi înţeleasă în sens administrativ, personal: adică nu formulăm rugăciunea ca pe-o cerere de tipul „Subsemnatul cutare, domiciliat în …” ci neapărat sensul rugăciunii ca cerere trebuie să aibe conotaţii superioare!

De pildă – prin rugăciune slujim efectiv Stăpânului PreaÎnalt; ne rugăm pentru mulţumirea Lui: „Ajută-mă Doamne, pentru a Te sluji!”.

Cu alte cuvinte, dacă cerem pentru noi (bunuri materiale, destructibile, temporale) – chiar de primim, ducem cu noi în mormânt (atâta cât putem lua J!)… Abia dacă (înţelegem să) cerem pentru El (bunuri nemateriale, indestructibile, valori eterne) – chiar de primim, dăm înapoi! Şi ceea ce returnăm  – ne uşurează, ne apropie de Cer.

Poate rostul mântuirii noastre îl vom descoperi abia atunci când vom înceta să cerem pentru noi înşine – ci vom cere pentru Acela care ne salvează, care face posibilă mântuirea noastră.

Psalmul VII

Am auzit medici spunând că varicele sunt datorate condiţiei noastre bipede. Şi într-adevăr, atunci când ne-am ridicat în poziţie bipedă, când ne-am îndreptat, trebuie să recunoaştem că ne aflăm într-o poziţie mult mai instabilă … decât aceea “în patru labe”!

Dar îndreptarea este o cheie a înţelegerii umanităţii noastre. Caut să mă îndrept nu atât trupeşte, cât sufleteşte: prin întoarcerea feţei către Dumnezeu – de la care aştept salvarea şi mântuirea. Judecata zilnică este asupra noastră şi se răsfrânge cu ecou (mai slab sau mai puternic, după chemarea fiecăruia), în trupurile şi inimile noastre. Singură, paza bună este cea care trece primejdia rea: “Iată, chinui strâmbătatea, zemisli dureri şi născu fărădelege” (sau, în germană:  “Siehe, der hat Böses im Sinn, mit Unglück ist er schwanger, er wird aber ein Fehl gebehren”)…

Adică răutatea ce-o port în mine iese până la urmă la iveală, se exprimă în răul pe care-l fac, în greşeală. Aşa cum bunătatea pe care o port în mine se va exprima în cele din urmă, în fapta cea bună.

… este destinul fiecărui om şi implicit al fiecărei generaţii, ca la un moment dat să îl caute şi să îl găsească pe Dumnezeu. În acest sens, convertirea la calea cea dreaptă este un adevăr “on-going”, un adevăr etern pentru că însoţeşte destinul umanităţii.

Căutăm să rămânem în poziţia fragilă a îndreptării noastre, şi contemplăm privind cu sufletul către Salvatorul şi Judecătorul nostru! Dacă am putea dezvolta în noi, ca nişte magneţi, acea forţă egală dar opusă Răului care ne atrage, pentru a-l respinge în mod natural …

Psalmul VIII

Priviţi minunata alcătuire a lumii în care trăim: graţie lui Dumnezeu, omul este atât sugar (firav, dependent) – cât şi într-atâta de puternic încât pe drept cuvânt este numit stăpân al planetei!

Stăpân a toate şi a tot, cu excepţia nemuririi. Într-adevăr, toate se supun omului – care se poate socoti Stăpân şi Împărat – mai puţin veşnicia. Pentru că omul nu simte veşnicia în adâncul sinei sale, pentru că nemurirea nu-i este consubstanţială decât prin suflet, pe care şi-l pierde atâta de uşor în păcat, cel mai greu îi este omului să se supună pe sine (prin exerciţiul voinţei) sau pe ceilalţi (stabilirea echilibrului şi ordinii sociale).

Moartea, boala, nenorocirile de tot felul … nu sunt alese de om, ci-i sunt date de Dumnezeu. Să fim foarte clari: nu le alege omul, cel puţin omul corect teologic, pentru că altfel – vedem în jurul nostru sinucigaşi, beţivi şi heavy-smokers care ne dau nouă, moraliştilor, pretext de dezbatere în ce priveşte falsa libertate. Libertatea se pierde dacă se plasează de partea autodistrugerii. Cred că omul corect cu sinea sa are de partea lui Viaţa. Dacă ar fi altfel, s-ar nega pe sine, pentru că ar fi împotriva firii (darămite a raţiunii). Sinea care pulsează, firea care se adaptează, raţiunea care acceptă sau neagă, voinţa care se luptă … tot atâtea motive de a refuza autodistrugerea!

Aparent slab (sugarul, pruncul dependent), Fiul Omului este atotputernic stapânitor prin generaţiile care se succed preamărindu-L! Omul să laude pe Creatorul său: muţumim pentru lumea pe care ne-ai dat-o Doamne, cea mai bună dintre toate câte ar fi fost posibile puterii tale nemărginite!