Pentru că viața noastră presupune antrenarea memoriei prin reamintire, sunt unul din cei care se bucură atunci când în jurul meu văd preocupări pentru istorie și înțelegerea trecutului. Nu putem cuprinde altfel complexitatea lumii în care trăim, și nici nu vom surprinde cauzele profunde ale mentalităților ce obturează lumina adevărului, dacă nu analizăm – cu sensibilitatea artistică a scriitorului și rigoarea documentară a cercetătorului – trecutul, fie el mai vechi sau mai nou.

Fiindcă o schimbare de regim este un eveniment major în viața unui popor, Revoluția de la 1989 și-a făcut deja loc în cărțile de istorie. Acest spațiu câștigat pe bună dreptate, trebuie însă completat cu mărturiile generației care a apucat să cunoască ”vechiul regim” și a trăit pe viu, acele zile.

La ieșirea din sala de spectacol, în acordurile Corului Sclavilor din Nabucco, mi-am întărit convingerea că despre Libertate nu poți vorbi, dacă nu amintești Sclavia și nu conștientizezi prezența ei în decursul întregii Istorii a Umanității. Poate singuri oamenii din paleolitic, prea ocupați cu vânătoarea și culesul, să nu fi avut vreme și interes pentru sclavi. În rest, de când au devenit sedentari, de când lucrează pământul pentru a-și asigura hrana și a acumula bunăstare, oamenii au robit alți oameni. Sclavia este o constantă a istoriei, prea puțin studiată (de parcă ne-ar fi rușine să o recunoaștem).

La 57 de ani, încercând să fac mai mult loc lui Dumnezeu în viața mea, am ajuns să gândesc că eliberarea este un exercițiu zilnic, care presupune atât voință cât și un scop nobil – ce nu poate fi ”legat” de lumea aceasta. Scopul eliberării este unul spiritual, în sensul că nu avem de câștigat din cunoaștere de dragul cunoașterii sau din artă de dragul artei, ci este nevoie ca inspirația și cunoștințele noastre să ne transforme în oameni mai buni, și – dacă e posibil – să-i transforme și pe ceilalți.

Filmul merită văzut (și revăzut), pentru că faptele petrecute în Decembrie 1989 la Sibiu, dezvăluie cum Miliția, Securitatea și Armata au avut probleme grave în înțelegerea negocierii trecerii noastre spre post-comunism, și pentru că oferă un posibil răspuns la o întrebare mereu actuală: ”Cum am ajuns aici?”

Potențialul impactului acestui film asupra poporului român, creștin ”încă de la nașterea sa” (sic!), ar putea fi, fără îndoială, unul foarte mare, fiindcă elemente ale Evangheliei (Vestea cea Bună), sunt strecurate sistematic, la tot pasul: apa din bazinul semiolimpic, având ba un rol de cristelniță (botezul prin care creștinul moare pentru lumea iluziilor, pentru a trăi în Adevăr), ba ia forma unui lac-artificial, a unui acvariu în care peștii sunt expuși la îndemâna noilor apostoli, gata să-i recolteze pentru a le încredința misiuni noi, la vremurile noi … sau, în graba defazată a personajului principal, care simte presiunea botezului fiului său (apropo, eventual acesta, acum bărbat în putere, la 33 de ani, se va putea lăuda că nu a fost niciodat comunist, sic!) …

Despre Pescuirea minunată, știm câte ceva și putem citi mai multe, în Cărțile Sfinte. Dar despre Pescuirea ordinară? Despre felul în care au fost racolați/convertiți slujitorii noii puteri, cea care a dărâmat (nu tocmai eroic) vechiul regim? Expunând frica acelor zile, Tudor Giurgiu și echipa sa au descoperit un posibil răspuns, de care, istoricii ce vor cerceta perioada ”tranziției” din anii 90 ai secolului trecut, vor trebui să țină cont …

În spiritul vremii, m-am întreținut cu simpaticul roboțel Dall-E în dimineața asta, pentru a căuta să ilustrez ideile pe care filmul le-a conturat în mintea mea. Mărturisesc că am încercat un sentiment de satisfacție, și m-am simțit bine, înțeles fiind, de mașina care execută prompting-ul nostru!

Ce frumos va fi, să discutăm și între noi, oamenii, pe marginea acestui film, bineînțeles, după ce-l vom viziona o dată – sau de mai multe ori, cât va fi necesar înțelegerii noastre!