Media



Întâmplător, nimic nu e … ni s-a adus aminte zilele trecute de-un film pe care îndrăznesc să vi-l recomand în regim de urgență, ca să zic așa … se cheamă ”Good Kill” (2014). Un pilot de F16 ajunge un biet gamer, într-un container, pe undeva prin sudul statului Nevada …

Pe scurt, e vorba despre tehnologie care-ți oferă aparentă superioritate: cu o mătură teleghidată poți face curățenie, mai eficient. Dar … cum definești murdăria?

Fiindcă oamenii sunt ființe dotate cu liber arbitru (prin urmare imprevizibile!), e foarte greu să exerciți asupra lor putere nefiltrată. E nevoie de discernământ, e nevoie de judecată. Altfel, ajungi să elimini adversarii din impuls, pe baza bunului plac, căzând pradă tentației de a privi lucrurile ”de sus” – cum din păcate, ne imaginăm că ar face-o Dumnezeu, când El, de fapt, este Cel care S-a coborât printre noi (printre cei mai sărmani și pentru cei mai săraci …).

Așadar, filmul ne invită să ”aruncăm o privire” din dronă, nu pentru a ne imagina cum ne privește Dumnezeu din Cer, ci pentru a înțelege unde a ajuns tehnologia – prilej al întrebărilor asupra utilității jocurilor pe calculator (apropo, aflăm din film că joystick nu înseamnă nici pe departe ”bățul fericirii” …).

Faptul că viața oamenilor poate fi rezumată la câțiva pixeli peste care cineva (tu sau el) are puterea de a da delete … fără judecată și  fără remușcări, ne face să reconsiderăm serios Arta Războiului” a lui Sun Tzu cât și rolul Organizației Națiunilor Unite.

Așadar, intelligence-ul american de la sol are mai nou un braț armat undeva în cer, niște drone care pot pulveriza o moarte rapidă … Istoria ne învață că cei care încă mai umblă pe pământ, vor reînvăța cât de curând arta mineritului și a traiului ascuns prin peșteri?

Poate nu am înțeles eu bine filmul, obosit fiind după sărbători (?) dar, surprins de eficiența recentului atac cu dronă asupra generalului-maior din armata iraniană …  aștept un punct de vedere și mă rog pentru pacea atât de grav amenințată, la acest început de an …

good kill

 

 

 

 

 


Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!

Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …

Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).

Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr,  în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).

 Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră. 

Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?

Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” …  Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.

Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?!  Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …

Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!

cardinalul

Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

 


A fost un weekend cu o mare încărcătură emoțională.

Fiecare minge jucată de marea noastră sportivă mi-a întărit convingerea că viața este o călătorie care se parcurge cu pași mărunți, unul după celălalt – nici nu trebuie să te surprindă foarte tare faptul că avansezi, că ai ajuns (poate) în locuri pe care nu le-ai imaginat la început (altfel decât în vis). Dar fără combinația de vis și muncă, performanța nu-ți pică din cer. Iar atunci când ai intrat în cursa pentru performanțe tot mai mari, blocaje și încercări apar pe parcurs … totul e, să vrei într-adevăr să le depășești.

Un lucru m-a făcut curios: ia să văd cum vorbesc marile redacții despre succesul Simonei Halep. Și mi-am spus că ar fi o șansă fie și numai această trecere prin … revista presei internaționale, pentru a afla că:  Simona a lucrat vizibil la puterea ei interioară, la încrederea în forța de a învinge (The Guardian); că Serena se pregătește deja să-și ia revanșa la US Open-ul de la New York (The New York Times); că recordul Margaretei Court, de 24 de victorii de Grand Slam, in perioada 1960-1977 este aproape de a fi egalat de Serena – care pare blocată mental la al 23-lea (Gazetta dello Sport); că Simona a realizat visul mamei sale (Reuters); și că pe mama Simonei o cheamă Tania (Frankfurter Allgemeine) …

O pagină de glorie pentru Simona Halep, scrisă aparent în 56 de minute dar pregătită în cei 27 de ani de părinții care și-au pus întreaga lor speranță în copilul lor, într-un copil care i-a răsplătit și a crescut exemplar, adevărat model pentru noua generație a sportului românesc!

Felicitări, Simona!

the guardian simona halep  serena

nyt

gazeta

simona si trofeul de la wimbledon

tania halep


Se spune că admirăm geniile și respectăm oamenii de caracter.

Mă gândesc că ambele tipuri (să le numim ale ”oamenilor evoluați”) sunt importante pentru societate: avem nevoie de minți luminate, care să vadă mai departe decât putem majoritatea înțelege … dar mă tem că înainte de progres, avem nevoie să percepem în jur existența unor conștiințe limpezi, care emană bunătate pentru ceilalți: avem nevoie de oameni ”buni la inimă”.

În filmul-școală ”Mr Smith Goes To Washington”, apărut în pragul izbucnirii celui de-al doilea Război Mondial, într-o Americă măcinată de o recesiune economică fără precedent, un tânăr imaginar e pus să lupte cu un sistem politic corupt și din păcate, cât se poate de real. O cruciadă a copiilor, ”in the land of the brave” a secolului trecut …

Ascultați-l pe Jeff Smith (rolul care l-a lansat pe James Stewart).

Liberty’s too precious a thing to be buried in books, Miss Saunders. Men should hold it up in front of them every single day of their lives and say: I’m free to think and to speak. My ancestors couldn’t, I can, and my children will. Boys ought to grow up remembering that.

Aș difuza filmul lui Frank Capra în Parlamentul României, așa cum a fost difuzat în Senatul American … după care le-aș da un test de etică parlamentarilor români. L-aș propune și publicului larg, aș scuti de taxe pentru un an pe cei care ar avea notă de trecere: măcar teorie să știm, dacă în practică nu ne-am putea abține!

Nu pot să nu mă întreb, totuși – dacă această lecție nu ar veni prea târziu. La urma urmei, și noi, românii, a trebuit să reînvățăm democrația pe propria noastră piele, pentru că liberul-arbitru nu funcționează ”la impuse” … ci trebuie să se trezească în interiorul fiecăruia.

La urma urmei, între genii și normalitate – aș fi înclinat să spun că nu putem fără aceasta din urmă, întrucât eforturile zilnice, virtuțile minore – punctualitatea, seriozitatea, calmul, blândețea, respectul … sunt cele care modelează caracterul. Iar la greu, caracterul tare e cel care se trezește cu voința ”gata antrenată” și are șanse mai mari să treacă hopul.

Un film care nu trebuie ratat, o enciclopedie a termenilor funcționării democrației americane – în care veți înțelege cum se ”fabrică o lege”, de ce democrația nu e o glumă, dar vă veți îmbogăți vocabularul cu termeni precum ”graft”,”filibuster” … și alții pe care merită să-i cunoașteți, pentru că dezinteresul față de problemele reale ale omului mărunt pare să fie o boală a politicienilor din toate timpurile:

I wouldn’t give you two cents for all your fancy rules if, behind them, they didn’t have a little bit of plain, ordinary, everyday kindness and a little looking out for the other fella, too.

Și mecanismele corupției politice, mai exact legătura dintre politicieni, oameni de afaceri și mass-media – veți vedea cu această ocazie, a rămas fix aceeași … Excepție aparentă, internetul e intoxicat cu fum și băgat în ceață  … pardon, … nori!

Just get up off the ground, that’s all I ask. Get up there with that lady that’s up on top of this Capitol dome, that lady that stands for liberty. Take a look at this country through her eyes if you really want to see something. And you won’t just see scenery; you’ll see the whole parade of what Man’s carved out for himself, after centuries of fighting. Fighting for something better than just jungle law, fighting so’s he can stand on his own two feet, free and decent, like he was created, no matter what his race, color, or creed. That’s what you’d see. There’s no place out there for graft, or greed, or lies, or compromise with human liberties. And, uh, if that’s what the grownups have done with this world that was given to them, then we’d better get those boys’ camps started fast and see what the kids can do. And it’s not too late, because this country is bigger than the Taylors, or you, or me, or anything else. Great principles don’t get lost once they come to light. They’re right here; you just have to see them again!

Mr Smith goes to Washington


Diferența principală dintre un spot publicitar și un film artistic trebuie căutată în partea de intenționalitate, în rostul fiecăruia – primul de a vinde ceva, al doilea de a bucura pe cineva. Este adevărat că nu de puține ori se întâmplă ca un spot să ne facă să zâmbim, sau că un film ne-aduce în vizor niște branduri care nu sunt întâmplătoare … dar este esențial pentru ambele forme care se manifestă mediatic, să interacționeze: la urma urmei, filmul trebuie să se vândă (pentru a deveni o industrie) iar publicitatea are nevoie de profesioniștii imaginii crescuți pe platourile de filmare (pentru a convinge).

Realitatea este atât de complexă, încât pentru a o cuprinde – o poți ”împerechea” în trei dansuri diferite:

  • Realitate – Posibilitate (nu tot ce este posibil se întâmplă/întrupează în realitate – de aceea e nevoie să cântărim probabilitățile);
  • Realitate materială – Realitate spirituală (pe lângă universul material pe care-l prețuim pentru strălucirea aparențelor lui și care ne divide pentru că dezvoltă egoismul nostru, există o realitate a Spiritului care ne unește pe toți, ca părticele ale aceluiași tot, frați cu cei dinaintea noastră și frați cu urmașii noștri);
  • Realitate – Imaginar (ceea ce este sau a fost cu adevărat și ceea ce îmi imaginez eu că este – virtualitatea trăirilor mele).

Bucuria cea mare a unui fost profesor de istorie pentru premiile câștigate de ”Aferim!” la cea de-a zecea Gală a Premiilor GOPO – este una greu de descris în cuvinte. Pentru că, pasionat fiind de această știință a realităților unui trecut povestit, nu am pus niciodată frâu imaginației, dimpotrivă: am căutat ca înțelegînd cele întâmplate, să le retrăiesc. Iar Radu Jude asta a reușit – să recompună (cu câtă muncă – el știe), o epocă în care românii din principatul de la sud de Carpați se întâlnesc cu Pravila impusă de muscali – Regulamentul organic, prima noastră constituție … Ecourile revoluției lui Tudor Vladimirescu sunt prezente prin amintirea chiolhanurilor unei tinereți care a readus la putere pe domnii pământeni (sau ne-a scăpat de fanarioți, cum preferați).

Dar legea acestui pământ (atotputernicia boierului, puterea lui de viață și de moarte asupra supușilor) și mesajul central al filmului, acela că ”am avut și noi negrii noștri!”  vor reuși (sperăm!) să trezească niște conștiințe amorțite, asupra responsabilității înțelegerii unor diferențe reale, care vin din istorie și nu din imaginația noastră. Replica cea mai puternică – este cea a grupului de țigani proaspăt eliberați, care căutau să se ”revândă unui stăpân”, în iarmaroc: Cumpărați-ne, oameni buni! … (adică dați-ne un rost). Avem aici  expresia refuzului asumării unei posibilități prea complicate pentru a deveni realitate palpabilă …

Filmul Aferim! – e o frescă alb-negru a realităților românești din prima jumătate a veacului al XIX-lea. El a câștigat Premiul GOPO pentru cel mai bun film al anului 2015 – pentru că a reușit să ne transpună într-o realitate pe care am dori-o (poate?) depășită, dar pe care o simțim încă actuală, mai ales atunci când conștientizăm uriașele diferențe care ne separă pe noi, esticii – de economiile avansate ale vestului Europei.

Pentru că suntem preocupați de (sau ne este impusă din afară?) recuperarea anumitor decalaje, simțim că e totodată posibilă afirmarea diferențelor culturale prin film (imaginea captată devine realitate palpabilă … pe ecran). Europa estului a câștigat, prin Aferim! un capăt de pod al înțelegerii distanțelor spre malul celălalt – care rămâne, încă, o posibilitate, și atât.

Next Page »