Unde s-au ascuns normalitatea și firescul?
Am ajuns la premiera filmului Fjord din întâmplare (mulțumiri domnișoarei Ioana Iovițoiu, care ne-a anunțat de avant-premieră, și Cristinei Diaconu, care s-a ocupat, ca de obicei, cu operativitate și eficiență, de procurarea biletelor). Uneori însă întâmplarea nu face decât să ne așeze, pentru câteva ore, în fața unor întrebări de care ne-am ferit (prea) multă vreme.
Filmul cu care Cristian Mungiu a câștigat anul acesta al doilea Palme d’Or din carieră nu este doar o dramă despre o familie româno-norvegiană. Este o cercetare cinematografică asupra uneia dintre cele mai fragile meserii omenești: aceea de părinte. După premiul primit în 2007 pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu a devenit unul dintre puținii cineaști recompensați de două ori cu marele trofeu al Festivalului de la Cannes. Felicitări, Maestre!
Povestea pornește de la drama reală a familiei Bodnariu, fără a fi o simplă reconstituire. Regizorul a mărturisit că a cercetat mai multe cazuri asemănătoare, încercând să desprindă din ele o realitate mai largă: radicalizarea societăților și incapacitatea taberelor de a mai privi omul dincolo de propriile convingeri.
Nu avem, așadar, un film împotriva Norvegiei și nici o pledoarie lipsită de discernământ pentru educația tradițională. Avem un film despre momentul periculos în care legea nu mai vede persoana, tradiția nu-și mai cercetează propriile greșeli, iar compasiunea este invocată de toată lumea, dar practicată de prea puțini.
Un loc de trecere
La origine, cuvântul fjord este înrudit cu termeni care desemnează mersul, călătoria, trecerea. Fiordul nu era numai o formă de relief, ci și o cale prin care oamenii puteau înainta printre munți, stânci și ape.
Titlul filmului devine astfel o metaforă: familia Gheorghiu se află într-un loc de trecere. Între două țări, între două limbi, între două feluri de a înțelege libertatea, educația, autoritatea și… binele copilului.
Dar nu numai familia de imigranți se află în trecere. Și societatea nordică este pusă în fața unei alegeri. Va rămâne fidelă propriei discipline, reușind să-și păstreze omenia? Va apăra copilul fără să distrugă familia? Va aplica legea fără să transforme omul într-un dosar?
Geografia ne formează fără să ne determine cu totul. Frigul, distanțele, iernile lungi și relieful accidentat au cultivat în comunitățile nordice disciplina, prevederea și capacitatea de organizare. Secvența avalanșei și retragerea impecabilă către adăpost ne-au impresionat, fiindcă vorbesc despre o societate care știe să reacționeze în fața pericolului.
Dar disciplina nu este iubire. Iar eficiența nu ține loc de discernământ.
De cealaltă parte, am descoperit cu emoție și empatie sensibilitatea balcanică: familia numeroasă, credința trăită intens, mămăliga, limba română, oile care par să fi coborât dintr-un colț îndepărtat al Mioriței. Toate acestea cred că ne-au oferit căldură, solidaritate și premisele unei rezistențe spirituale. Dar nici tradiția nu este infailibilă. Uneori păstrează, alături de comori, și obiceiuri care trebuie curățate.
Un gând pe care l-am primit, de la acest film: fiecare civilizație are de ce să fie mândră și fiecare are de ce să se pocăiască.
Meseria pentru care nu primim manual
Copiii vin pe lume fără instrucțiuni de utilizare, iar societatea adaugă câte o pagină în manualul de educație aproape la fiecare generație.
Părintele trebuie să iubească fără să sufoce, să protejeze fără să închidă canalele de comunicare, să corecteze fără să umilească și să ofere libertate fără să abandoneze relația. Viața e timpul pe care îl avem la dispoziție, unii pentru alții. Iar părintele zilelor noastre trebuie să pregătească un copil pentru o lume pe care nici el nu o mai înțelege pe deplin.
De aici începe drama din Fjord.
La un capăt se află ideea că un copil trebuie lăsat să facă tot ceea ce dorește, pentru ca personalitatea sa să nu fie constrânsă. La celălalt capăt se află convingerea că autoritatea părintelui justifică inclusiv pedeapsa fizică.
Dar copilul care „are voie orice” nu este neapărat liber. Adesea este doar singur, obligat să ia decizii pentru care nu are încă puterea interioară necesară. Iar copilul lovit nu este educat, ci învață că puterea poate înlocui argumentul și că iubirea poate veni „la pachet” cu frica.
Între abandonul permisiv și violența autoritară nu se află o neutralitate cenușie, ci disciplina iubirii.
Filmul nu ne cere să numim violența „tradiție”. Corecția fizică nu devine bună doar pentru că a fost practicată de generațiile anterioare. Expresia „bătaia e ruptă din rai”, pe care tatăl este pus să o explice, păstrează urmele unei lumi în care autoritatea adultului era rareori contestată. Bine că nu ia-u cerut să explice și cealaltă expresie, mult mai dură ”eu te-am făcut, eu te omor …”
Pe de altă parte, nu putem accepta că orice greșeală va fi tratată automat ca dovadă că familia trebuie desființată. Există diferențe de nuanță între un gest izolat, un obicei greșit, o pierdere a controlului și o formă sistematică de abuz. Tocmai pentru a le distinge, avem nevoie de judecată, proporție și răbdare.
O instituție care nu mai face distincții nu mai judecă. Doar clasifică.
Copilul nu este proprietatea părinților. Dar nici a statului
Copilul nu aparține părinților, asemenea unui obiect. El le este încredințat. Autoritatea părintească nu este proprietate, ci slujire și răspundere.
În același timp, copilul nu aparține nici statului.
Familia este prima comunitate în care omul învață limba, încrederea, iertarea și limitele. Ferice de cei care au crescut alături de un frate cu care au învățat să împartă. Școala, vecinătatea și instituțiile publice sprijină familia, iar atunci când viața sau integritatea copilului sunt amenințate, acestea sunt chemate să intervină. Dar intervenția nu poate porni de la prezumția că funcționarul îl iubește pe copil mai mult decât familia sa.
Statul poate impune reguli. Nu poate însă să fabrice legături de sânge, amintiri, gesturi de tandrețe și sentimentul de acasă.
Aici devine esențial principiul subsidiarității: comunitatea mai mare trebuie să ajute comunitatea mai mică acolo unde aceasta nu se mai poate apăra singură, fără a-i confisca responsabilitatea. Protecția copilului (în norvegiană „Barnevernet”) este probabil necesară, dar substituirea sistematică a familiei nu poate duce la ceva bun.
Ordinea socială trebuie să lucreze în folosul persoanei, nu persoana să fie sacrificată pentru buna funcționare a mecanismului. Gaudium et spes amintește că instituțiile există pentru dezvoltarea omului și că progresul tehnic sau administrativ nu poate înlocui relațiile personale întemeiate pe respectul demnității fiecăruia.
Când procedura devine mai importantă decât omul, legea poate rămâne perfect redactată și totuși să producă nedreptate.
Apropo: integrare sau … domesticire?
Familia din Fjord nu vine în Norvegia cu mâinile goale. Aduce o limbă, o credință, gusturi, obiceiuri și o anumită înțelegere a familiei. Aduce mămăliga, oile și memoria unei lumi în care copiii cresc în apropierea părinților, a bunicilor și a comunității religioase.
Integrarea autentică nu va cere omului să lase toate acestea la frontieră.
Dar nici tradiția nu poate deveni un pașaport diplomatic pentru orice practică. Imigrantul are obligația de a cunoaște legile țării care îl primește și de a-și cerceta propriile obiceiuri. Societatea gazdă are totuși obligația de a înțelege înainte de a condamna.
Integrarea fără compasiune devine asimilare. Omului i se spune, în fond: poți rămâne aici numai dacă încetezi să mai fii cine ai fost.
În sens invers, integrarea fără asumarea regulilor comune devine izolare culturală: vreau avantajele societății în care am sosit, dar refuz orice întrebare adresată propriilor deprinderi.
Întâlnirea dintre civilizații nu poate exista fără această dublă smerenie. Străinul trebuie să fie pregătit să învețe, iar comunitatea care îl primește trebuie să fie pregătită să asculte.
Compasiunea nu înseamnă suspendarea adevărului. Dar adevărul rostit fără compasiune devine o formă de cruzime administrativă.
Copiii despre care vorbesc toți și pe care nu-i ascultă nimeni
Deși sunt mereu în centrul discuției, copiii par uneori absenți din deciziile care îi privesc.
Adulții le invocă interesul superior, dar fiecare tabără îl definește după propriile convingeri. Părinții cred că știu ce este bine pentru copiii lor. Profesorii cred că observă ceea ce familia ascunde. Instituțiile cred că pot măsura riscul. Comunitatea își formează verdictul.
Dar … ce simt copiii?
Minorul nu poate hotărî singur tot ceea ce este mai bine pentru el. Tocmai de aceea are nevoie de adulți. Însă faptul că nu poate decide singur nu înseamnă că vocea lui trebuie ignorată. Copilul nu este nici suveran, nici obiect mut.
Universul copiilor din film este fascinant tocmai pentru că trece ușor peste frontierele care îi despart pe adulți. Copiii de naționalități și confesiuni diferite comunică aproape instinctiv. Se joacă împreună, înainte de a-și cere unii altora definiții ideologice.
Dar această lume nu este nici pe departe absolut inocentă. Există înjurături, cruzime, indiferență și teribilism. Există, mai ales, episodul în care bebelușul este aproape opărit, fiindcă jocul a luat locul responsabilității.
Copiii au nevoie de libertate, dar și de adulți prezenți.
Al treilea părinte: ecranul
Astăzi familia și școala nu mai sunt singurele forțe care modelează sufletul copilului. Între ele s-a instalat (aparent, pentru a rămâne) un al treilea „educator”, care nu doarme niciodată: tehnologia.
Telefonul știe ce îl neliniștește pe copil, ce îi place și cât timp poate fi ținut în fața ecranului. Algoritmul nu îl iubește, dar îl cunoaște suficient pentru a-i captura atenția.
Copilul primește mesaje pe care nu le poate discerne. Confundă popularitatea cu adevărul, vizibilitatea cu valoarea și reacția instantanee cu prietenia. Are impresia că alege, când adesea alegerile îi sunt pregătite (sugerate) dinainte.
Părinții nu pot interzice lumea digitală, după cum nu pot împiedica venirea iernii. Dar au datoria să-i învețe pe copii să navigheze prin acest mediu (nou și pentru ei).
A fi părinte astăzi înseamnă și a spune: „Nu tot ceea ce apare pe ecran este adevărat. Nu tot ceea ce poate fi făcut trebuie făcut. Nu orice dorință este un drept.”
Libertatea nu înseamnă să nu ai limite, ci să înveți să alegi binele.
Educația nu se face într-o singură casă
Trebuie să recunoaștem un adevăr incomod pentru orice părinte: formarea copilului nu este rezultatul exclusiv al propriei familii.
Îl educă profesorii, prietenii, vecinii, antrenorii, comunitatea religioasă și, uneori, … necunoscuții de pe internet. El aduce acasă cuvinte și idei pe care părinții nu i le-au predat.
Acest fapt nu diminuează responsabilitatea familiei, dar îi arată limitele. Educația ar trebui să fie o activitate comunitară. E parte din binele comun despre care vorbim atâta de puțin, într-o lume guvernată de legile utilitarismului. Problema este lipsa dialogului dintre educatori, care nu mai vorbesc între ei, ci unii despre alții (aruncarea vinei, de colo-colo).
Părintele suspectează că școala îl îndoctrinează pe copil. Școala suspectează că familia îl limitează. Statul suspectează ambele părți că nu respectă procedurile. Copilul învață repede să trăiască între aceste lumi, spunând fiecăruia ceea ce dorește să audă.
O societate care își transformă părinții și profesorii în adversari își condamnă copiii la duplicitate.
Egalitatea care nu recunoaște darurile individuale
Am cunoscut, în perioada comunistă, o formă strâmbă de egalizare. Uniformele propuneau o aparentă unitate, dar ascundeau diferențele de vocație, de origine și de personalitate.
Astăzi nu mai purtăm aceeași uniformă. În schimb, riscăm să fim modelați de aceiași algoritmi, de aceleași norme care ne califică sau ne ostracizează, de aceleași definiții administrative ale succesului.
Egalitatea demnității nu înseamnă identitatea darurilor.
Un copil are nevoie de matematică, altul de muzică. Unul învață repede din cărți, iar altul învață lucrând alături de un meșter. Unul are nevoie să fie încurajat să vorbească, iar celălalt să fie învățat să asculte.
Educația autentică nu fabrică oameni identici. Îi ajută să-și descopere darurile și îi învață să le pună în slujba celorlalți.
Uniformizarea este comodă pentru sistem. Formarea personală este grea. Dar numai aceasta din urmă poate fi numită cu adevărat „Educație”.
Sărăcia și bogăția văzute de copii
Copiii privesc altfel bogăția unei familii.
Pentru adult, bogăția înseamnă proprietăți, venituri și siguranță financiară. Pentru copil, bogăția poate însemna că cineva îl așteaptă acasă, că masa se ia împreună și că există un loc unde poate plânge fără să fie judecat.
O familie cu cinci copii poate părea săracă după criteriile confortului individual. Dar poate fi bogată în relații, amintiri, certuri care au dus la împăcare și responsabilități împărțite.
În același timp, numărul copiilor nu sfințește automat familia. Rodnicia biologică trebuie însoțită de maturitate, răbdare și grijă. Iubirea nu se măsoară numai prin câți copii aduci pe lume, ci mai ales prin felul în care îi ajuți să crească.
Moștenirea nu este numai ceea ce le lăsăm urmașilor în acte. Este și felul în care îi învățăm să privească lumea.
Este civilizația noastră la un pas de sinucidere?
Poate că nu am ajuns încă la marginea prăpastiei. Dar unele dintre gesturile noastre seamănă cu ale unei civilizații care își slăbește singură instinctul de conservare.
Ne temem de autoritate și ajungem să abandonăm copiii propriilor dorințe. Ne temem de abuz și ajungem să suspectăm orice familie. Vorbim despre incluziune, dar nu mai avem răbdare cu oamenii care gândesc diferit. Proclamăm libertatea, dar lăsăm algoritmii să decidă ce vedem și ce dorim.
Am construit instituții capabile să intervină rapid, dar nu întotdeauna capabile să se oprească la timp.
Civilizația nu se sinucide numai prin războaie. Se poate stinge și atunci când nu mai dorește să transmită nimic generației următoare. Când consideră orice moștenire suspectă, orice autoritate opresivă, orice tradiție depășită și orice sacrificiu inutil.
O societate care nu mai știe de ce merită să aducă pe lume copii începe deja să dispară, chiar dacă statisticile economice rămân excelente …
Unde se ascund normalitatea și firescul?
Normalitatea nu se află la jumătatea aritmetică dintre două extreme. Nu este un compromis călduț între adevăr și eroare.
Ea se descoperă în proporția dreaptă dintre libertate și responsabilitate, dintre lege și milă, dintre autoritate și slujire.
Se ascunde în tatăl care își corectează copilul fără să-l umilească. În mama care știe când să protejeze și când să lase copilul să încerce singur. În profesorul care ascultă înainte de a completa formularul. În funcționarul care își amintește că, dincolo de procedură, se află o familie.
Se ascunde în vecinul care nu confundă diferența cu primejdia.
Se ascunde în copilul care împarte o jucărie cu alt copil, înainte ca adulții să-i explice de ce ar trebui să se teamă de el.
Poate că firescul nu a dispărut. Poate doar vorbește mai încet decât ideologiile.
O trecere… posibilă?
Fiordul desparte două maluri, dar totodată le unește. Apa care pare o graniță devine drum atunci când omul știe să construiască și să conducă o barcă.
Între familie și stat, între tradiție și modernitate, între români și norvegieni, între credință și secularizare, avem nevoie de ambarcațiuni fragile.
Una dintre ele se numește adevăr.
Cealaltă se numește compasiune.
Adevărul fără compasiune devine armă. Compasiunea fără adevăr devine sentimentalism. Numai împreună pot apăra demnitatea persoanei.
Fjord nu ne oferă confortul unei sentințe. Ne obligă să rămânem în fața oamenilor și să-i privim, chiar atunci când greșesc. Ne întreabă dacă mai putem apăra copilul fără să distrugem familia, dacă mai putem respecta tradiția fără să justificăm violența și dacă mai putem aplica legea fără să ne pierdem sufletul.
Meseria de părinte a devenit poate mai grea decât oricând. Nu pentru că părinții de astăzi ar iubi mai puțin, ci pentru că tot mai multe forțe revendică dreptul de a spune ce este bine pentru copil.
În această lume complicată, părinții nu au nevoie nici de putere absolută, nici de tutelă permanentă. Au nevoie de responsabilitate, sprijin, repere și, uneori, de iertare.
Iar copiii au nevoie să știe că nu sunt proprietatea nimănui, dar că aparțin unei familii, unei comunități și unei istorii.
Poate că aici se află firescul pe care îl căutăm: în apartenența care nu izolează și în libertatea care nu eșuează în abandon.
Într-o civilizație fascinată de drepturi, Fjord ne amintește de legături. Într-o vreme a verdictelor rapide, ne cere răbdare să înțelegem. Iar într-o lume care vorbește neîncetat despre empatie, ne întreabă, cu o severitate aproape evanghelică:
Suntem pregătiți să o practicăm și față de oamenii cu care nu suntem de acord?
Calin Diaconu 