Scrisoare deschisă către Excelența Sa, Domnul Emil Hurezeanu, Ministrul de Externe al României

I. Introducere. O Pace Grăbită sau o Pace Amânată?

Excelență,

Trei ani de război în Ucraina ne-au adus nu doar groaza unei tragedii umane, ci și un spectacol al diplomației internaționale în care negocierile păcii par mai degrabă un exercițiu de răbdare decât o misiune urgentă. „Huzurul” (ce cuvânt prețios, împrumutat de români din limba turcă!) – liniștea unei lumi care s-a reașezat – nu este încă aici, deși liderii internaționali încep să mimeze eforturi serioase. Însă istoria ne-a învățat că atunci când pacea este tratată ca o marfă geopolitică, viitorul devine fragil. Întrebarea fundamentală nu este doar când se va încheia acest război, ci cum și cu ce preț pentru Europa.

Europa a mai fost în această situație. Ne amintim de 1815, când Congresul de la Viena a încercat să înghețe istoria, și de 1919, când Tratatul de la Versailles a semănat premisele unui nou război. Astăzi, suntem blocați în aceeași mentalitate a „garanțiilor de securitate”, dar cu arme de secol XXI și cu o lume multipolară în continuă reașezare.

II. O Europă Autonomă sau un Apéndice al Marilor Puteri?

Una dintre marile întrebări care se ridică este dacă Europa poate deveni un actor strategic independent sau va continua să fie un „teatru de operațiuni” pentru puterile globale. În teorie, ideea unei Armate Europene pentru Menținerea Păcii pare tot mai necesară. Însă putem avea o astfel de forță fără un consens real între statele UE? Poate fi construită o armată europeană care să funcționeze eficient fără o doctrină clară și fără o voință politică unitară?

În timpul Războiului Rece, Europa a delegat apărarea sa către NATO, dar astăzi vedem tot mai multe voci care cer o autonomie strategică. Cât de realistă este însă această autonomie? Dacă ne uităm la exemplul Marii Britanii, care a rămas principalul aliat militar al SUA în Europa, vedem că influența sa asupra securității continentale este încă vitală. Putem noi, ca europeni, să o ignorăm în favoarea unei iluzii de independență?

Polonia, de exemplu, pare că înțelege această lecție istorică și își întărește relațiile atât cu NATO, cât și cu vecinii săi, consolidând un pol de putere în Europa de Est. România ar trebui să urmeze o strategie similară, evitând capcana izolaționismului.

III. Poate Fi Independența Câștigată de Mai Multe Ori?

Un alt subiect delicat este cel al independenței. Ucraina luptă astăzi nu doar pentru supraviețuire, ci și pentru o independență recâștigată. Însă ne putem întreba: poate fi independența câștigată de mai multe ori?

Exemplele istorice sunt relevante. Polonia a fost împărțită și refăcută de mai multe ori în ultimele secole, iar statele baltice au trecut printr-o experiență similară. România însăși și-a afirmat independența în mai multe rânduri: în 1877, în 1918 și în 1989. Dacă independența trebuie câștigată repetitiv, atunci este aceasta o stare permanentă sau doar o victorie temporară într-un joc mai mare de influență?

Libertatea, pe de altă parte, este un concept mai fluid. Ne putem întreba dacă libertatea popoarelor și independența statelor sunt cu adevărat sinonime. Istoria ne arată că un popor poate fi liber, dar dependent economic sau militar (vezi cazul Germaniei postbelice), sau poate fi independent, dar neliber (vezi dictaturile).

IV. Statele Unite ale Europei – Utopie sau Destin Istoric?

Discuțiile despre o Europă federală au revenit în actualitate. Statele Unite ale Europei ar putea fi soluția pentru a face continentul un jucător real pe scena internațională. Însă este aceasta o utopie?

Proiectele federative europene nu sunt noi. Napoleon a avut o astfel de viziune (cu metode nu tocmai diplomatice), iar după al Doilea Război Mondial, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a pus bazele unei integrări economice ce a dus la UE. Totuși, realitatea este că nici măcar în fața unei crize existențiale, cum este războiul din Ucraina, Europa nu a reușit să acționeze unitar.

Pentru a deveni o putere reală, Europa are nevoie de un proiect clar: o armată, o politică externă unică și o strategie energetică proprie. Altfel, va rămâne un pion într-un joc global dominat de SUA, China și Rusia.

V. Războiul din Ucraina – Încă un Episod în Logica Puterii?

Dincolo de granițele Europei, alte puteri își ajustează strategiile. Pierderea influenței rusești în Siria, implicarea Iranului prin drone, utilizarea voluntarilor nord-coreeni – toate acestea arată că războiul din Ucraina nu este doar despre Ucraina. Este o piesă într-un joc mai mare.

Dacă privim retrospectiv, vedem că războaiele rareori se termină doar cu un tratat de pace. Tratatul de la Versailles din 1919 nu a asigurat pacea, ci doar a amânat un nou război. Dacă lumea vrea să evite un nou conflict global, trebuie să înțeleagă că „garantarea păcii” nu înseamnă doar trasarea unor noi frontiere, ci rezolvarea cauzelor profunde ale instabilității.

VI. Concluzie – Lecția lui Ulise: Refuzul Conștient al Tentației

Theodor W. Adorno spunea că nu-i plăcea jazz-ul, fiindcă îl considera o degradare a raționalității umane. Se poate spune același lucru despre diplomația internațională?

Asemeni lui Ulise care a trebuit să reziste cântecului sirenelor, liderii lumii trebuie să reziste tentației puterii și revanșei. O pace solidă în Ucraina nu poate fi construită doar pe termen scurt, ci trebuie gândită în raport cu viitorul Europei.

Dacă vom continua să acționăm ca în secolul XIX, folosind instrumente de secol XXI, ne îndreptăm spre un viitor periculos. Europa are o alegere de făcut: să-și definească propriul destin sau să fie doar un teren de joc pentru marile puteri.

Excelență, poate că nu avem încă răspunsul final. Dar ne putem asigura că nu repetăm greșelile trecutului.

Cu stimă,

Călin Diaconu