Comentarii din Cetate



Traseul unui suflet închinat lui Dumnezeu, Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică și Familiei. Din Coroiu, spre Blaj: prin Șoimuș, Ighiș, Calvaser și … Lunca.

harta

Născut în comuna Coroiu la 10 Aprilie 1897, Părintele Petru Pădurean a făcut primele clase la Școlile din Coroiu si Șoimuș, apoi Părinții săi – Ilie (plugar) și Maria (casnică), l-au înscris la Școala de aplicații din Blaj (1906-1907).

liceul

Liceul greco-catolic ”Sf Vasile cel Mare” l-a urmat la Blaj, între anii 1907 – 1915 (documentul de absolvire Nr 13/1914/1915 din 27 Iunie 1915).

Își continuă studiile la Facultatea de Teologie din Blaj, intre 1915 – 1919 (diploma nr 80 din 2 Iulie 1919).

În 12 Iulie 1920, la Blaj – se căsătorește cu absolventa Școlii civile de fete, Livia Valeria (născută Voicu, în 10 Noiembrie 1896, în comuna Nocrich din părinții Nichie și Sofia).

Este hirotonit diacon în data de 5 August a anului 1920 de către Arhiepiscopul Dr. Vasile Suciu iar în data de 8 August 1920 primește de la acesta sfânta taină a preoției, în Catedrala Mitropolitană greco-catolică ”Sfânta Treime” din Blaj.

Catedrala

Este numit administrator parohial în 1920 în comuna Ighișul Nou (unde va păstori intre 1920 si 1935).

În comuna Ighișul Nou se nasc cei patru copii ai Familiei Preotului Pădurean: Petronela Livia (11 Iulie 1921), Maria-Alexandrina (7 Ianuarie 1923), Titus Petru (6 Aprilie 1924) și Viorica Lucia (in 27 Ianuarie 1930).

preotul si preoteasa

Din 2 martie 1935 până în 5 August 1954, este Parohul greco-catolic al comunei Calvaser – prin numirea dată de Arhiepiscopia greco-catolică a Blajului, nr 635/1935.

Apoi, prin decizia Ministerului Cultelor cu numărul 5199/1954 – dată în 1 Iunie este forțat să se mute Paroh în comuna Lunca (aici ajunge în 5 August 1954 și va sluji în același rit greco-catolic până la trecerea sa la Domnul, în 1963).

Șematismul Clerului din anul 1932 ne arată situația credincioșilor greco-catolici, (și) din comuna  Calvaser, la acea dată. Parohia aparținea protopopiatului de Sibiu, avea două biserici greco-catolice – una mai veche, din 1797 cu hramul ”Sfintilor Arhangheli” si cea nouă, 1813, cu hramul ”Bunei-Vestiri”. Ambele biserici erau din lemn, iar Părintele Petru – împreună cu familia și credincioșii săi – a considerat că ridicarea unei biserici noi, de piatră, este necesară.

1932

calvaser 1932

In 2 Martie a anului 1935, Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Familia sa ajung în comuna Calvaser, unde sunt întâmpinați cu entuziasm de întreaga suflare. Între turmă și păstor vor fi construite – în cei 19 ani de pastorație neîntreruptă – relații deosebit de strânse, a căror amintire dăinuiește și astăzi.

sosirea 2

sosirea1

coperta

Calvaser

În Șematismul Clerului Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia și Făgăraș, pentru anul 1937 – îl găsim înscris pe Părintele Petru Pădurean ca Paroh în Calvaser – unde Biserica greco-catolică număra deja 1.440 de suflete. Gara și Oficiul Poștal țineau încă de atunci de Șeica Mare, iar Părintele Petru Pădurean avea responsabilități pastorale și în Boarta (comună învecinată, pe Târnava Mare). 

Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Preoteasa Livia Valeria au avut, la propriu, două Familii – atât cei patru copii ai lor cât și comunitatea de credincioși ai satului Calvaser, pentru care au realizat o frumoasă operă educativă: mai întâi, prin propriul exemplu de cumpătare și muncă neobosită, de încredere nezdruncinată în lucrarea Spiritului Sfânt cât și prin curajul asumării unor obiective sociale – cum a fost, de exemplu, realizarea cadastrului comunei: un efort care i-a împăcat pe vecini unul cu celălalt, nelăsându-i să se certe pe ceea ce fusese măsurat și înregistrat (încă din 1939!).

avocati

În fotografia de-asupra, Părintele Petru Pădurean, împreună cu Avocatul I. Stănilă (copil al locului), în Ianuarie 1939, pe o uliță din Calvaser. Numele localității vine din limba germană – Kalt(es) Wasser (”apă rece”).

Biserica greco-catolică din Calvaser – având hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a fost ridicată și închinată lui Dumnezeu de Părintele Pădurean, împreună cu iubiții săi fii sufletești, credincioșii greco-catolici ai comunei, între anii 1935 si 1942.

Cele două turnuri amintesc celor de astăzi – în limbajul direct al arhitecturii, de Catedrala Mitropolitană a Blajului.

biserica

La 5 decenii distanță, odată cu eliberarea din regimul comunist totalitar-ateu,  moștenitorii familiilor greco-catolice din Calvaser, amintindu-și de perioada păstoririi Părintelui Petru Pădurean și bucurându-se de rugăciunile acestuia, au decis ridicarea unei Cruci comemorative în curtea Bisericii – pentru ca generațiile ce vor urma să-i păstreze o pie memorie.

De recunoștința și aprecierea înalților ierarhi ai clerului greco-catolic, Părintele Petru a avut parte încă în timpul vieții sale, atunci când i s-a oferit distincția de protopop-onorar:

protopop

Suntem în Anul vizitei pastorale a Papei Francisc în România (31 mai – 3 iunie) și adunând aceste amintiri la inițiativa fraților noștri din Calvaser, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să trăim la Blaj – împreună cu întreg neamul românesc – bucuria beatificării martirilor-arhierei Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu.

Credem că e un prilej de reflecție la însemnătatea Bisericii Unite cu Roma, greco-catolică, pentru neamul românesc.

Și vom încerca să înțelegem – poate chiar împreună cu credincioșii din comuna Calvaser (azi contopită cu Șeica Mare), cum lucrează Bunul Dumnezeu în viețile noastre, prin rugăciunile Preoților săi.   

(București, 11 Februarie 2019)


(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

lessing

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

 

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)


Cum a rămas, până la urmă? … că vom prelungi perioada de meditație a Centenarului, și în 2019? Considerăm astfel că anul care a trecut nu a fost suficient pentru a înțelege istoria ultimului veac, căci abia dacă am apucat să conștientizăm că acest centenar ne aparține și nouă, fiecăruia în parte, pe măsura anilor ce-i poartă în spate: în cazul celui ce scrie aceste rânduri (la 52 de ani) – pe jumătate timp trăit și pe-o treime timp muncit …

Probabil prinși de regretele unui repetat exces culinar, al unui consum nemăsurat de calorii, începem acest 2019 cu sentimentul că ne aflăm prinși într-o capcană din care nu avem cum scăpa singuri: căci prea am fost învățați să vânăm himere – și am continuat să o facem, indiferent de regim. Nu ne-am scuturat de învățăturile false a căror esență constă în slujirea aparențelor – ci le-am adaptat, de la comunism – înspre … consumism!

Ce e fascinant de-a dreptul și ne stârnește un zâmbet amar? Sinceritatea cu care ne dezumflăm atunci când nu prindem iluziile după care neobosiți, alergăm. Ne imaginăm că rolul nostru este de a organiza activitatea exterioară spre succes și constatăm că cifrele nu pot (măcar) măsura fericirea, darămite să o aducă mai aproape …

În fapt, raportându-ne mereu la iluziile din exteriorul nostru, fie ele promisiuni egalitariste sau îndemnuri la consum – pierdem din vedere adevărul a ceea ce suntem, nu ne mai trăim plenar viața interioară. Ne imaginăm – fără să înțelegem gravitatea exercițiului – că valorăm mai mult decât ceea ce suntem: simple unelte ale Sfântului Spirit, care nu poate lucra în noi – fără ca noi să (ne) deschidem de bunăvoie poarta inimii, fără ca noi să-(I) cerem fierbinte, în rugăciune, acest lucru.

Sper de la Anul Nou 2019 – să ne aducă începutul adevăratei înnoiri, pentru ca fiecare din noi să reușim să descoperim acele adevăruri profunde, lăuntrice – aflate în interiorul ființelor noastre. După cum văd astăzi, suntem o generație antrenată în a vâna iluzii, dar am început să învățăm alergând după ele, că drumul acesta gâfâit nu poate duce nicăieri, nu ne îmbogățește astfel încât să ne săturăm.

Fie ca timpul ce ne-a mai rămas, să-l folosim învățând pe cei care ne urmează, că adevărata apă vie o vom primi numai în dialogul nostru cu Isus Hristos, urmând principiul ”Aversio a creaturis, conversio ad Deum!” …  Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

(2 Ianuarie, 2019)

La Mulți Ani, 2019!


Textul pe care-l redăm mai jos, l-am preluat (fotografiat și apoi transcris) din dosarul cercetat în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, la începutul acestui an. Autorul – istoricul și teologul Zenovie Pâclișanu, era – la vremea redactării (Noiembrie 1945), poate vocea cea mai autorizată în a strânge și ordona logic argumentația necesară delegației României la Conferința de Pace de la Paris: după cel de-al doilea război mondial, aveam să recuperăm măcar parțial din teritoriile pierdute în tragicul an 1940. De ce vă propun tocmai astăzi – în Sfânta Seară a Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos – acest text? Pentru că, în zornăitul tot mai sonor al armelor, e necesar să înțelegem Centanarul prin prisma fragilității unei unități mereu supusă presiunilor, și să medităm la meritele și rolul formator al acelora care s-au străduit să ne aducă împreună … Eram atunci și suntem și astăzi, la cheremul Marilor Puteri. Dar undeva, în profunda unitate a acestui popor, e limba română … cea în care, dacă vom afla înțelepciunea de a ne înțelege, vom deveni o Națiune … 

Cu speranța de mai bine pentru Noul An 2019, vă doresc tuturor, Sărbători cu multă bucurie în suflet!

Călin Diaconu

Prezentând în ședința Camerei Comunelor de la 21 aprilie 1921 Tratatul de la Trianon spre ratificare, Cecil Harmsworth, Subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Străine, spunea: „Ungaria n-a fost decât un conglomerat artificial și forțat (en. „an artificial and enforced aggregation”) de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile.” Cu prilejul ratificării aceluiași tratat, Lordul Curzon, Ministru de Externe al Marei Britanii, vorbind înaintea Camerei Lorzilor la 5 mai 1921 despre caracterul artificial al Monarhiei Austro-Ungare arată că unitatea ei a fost menținută numai prin suportul militar al Germaniei.

Într-adevăr, viața politică a fostului Imperiu Austro-Ungar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost caracterizată de luptele neîncetate pentru libertate națională ale popoarelor sale. Milioane de poloni, cehi, slovaci, români și sârbi supuși stăpânirii celor două națiuni privilegiate—germani în Austria și maghiari în Ungaria—nu se simțeau legați prin nimic de stăpânitorii lor. Pentru ei, Dubla Monarhie era o imensă pușcărie și toți vedeau în ea piedica esențială în calea realizării idealului lor de libertate și unitate națională. De aceea în cursul războiului din anii 1914-1918 cei mai ireductibili dușmani ai Monarhiei Austro-Ungare au fost propriile ei popoare: pentru că aceste popoare așteptau numai de la prăbușirea ei definitivă eliberarea lor din opresiunea care, cu trecerea vremii, devenise insuportabilă. Sute de mii de voluntari cehi, poloni, sârbi și români luptau pe toate fronturile Aliaților împotriva Monarhiei, iar în dosul frontului—la Paris, Londra, Washington și în alte mari centre—echipe de fruntași ai naționalităților oprimate desfășurau o neobosită propagandă pentru a arăta lumii primejdia pe care ar reprezenta-o pentru biruința spiritului de dreptate și realizarea idealului de libertate menținerea hibridei monarhii. O singură lozincă îi călăuzea pe toți, lozinca lapidară a lui E. Beneș: „détruisez l-Autriche-Hungrie”.

Corpul voluntarilor români din Rusia, compus din ofițerii, subofițerii și soldații din Armata Austro-Ungară căzuți prizonieri pe frontul rusesc, spunea în manifestul său de la Darnița din 26 Aprilie 1917: „cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară cu România liberă și independentă (…) Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze.”

Același ideal de independență și unitate națională îl urmărea și Consiliul Național Cehoslovac, înființat în februarie 1916 la Paris sub președinția lui Masaryk. El însuflețea și lupta de excepțională dârzenie și spirit de jertfă a patrioților sârbi. In 9-11 aprilie 1918, reprezentanții națiunilor oprimate din Monarhia Austro-Ungară—italieni, poloni, români, cehoslovaci și iugoslavi—au ținut un congres comun la Roma în care au declarat această monarhie, instrument al imperialismului german, ca piedică principală în calea realizării aspirațiilor lor spre libertate, proclamând în același timp necesitatea luptei comune pentru zdrobirea inamicului comun. (Ed. Beneș, Der Aufstand der Nationen, Berlin 1928, p. 409-411 și T.G. Masaryk, La résurrection d-un Etat, Paris, Plon 1930, p. 90-91).

Marile Puteri Aliate au acceptat și ele ca unul din scopurile principale ale războiului pe care-l purtau împotriva imperialismului german și austro-ungar stabilirea unei noi ordini politice în Europa Centrală, ordine întemeiată pe libertatea popoarelor supuse dominației germane și maghiare. La 3 februarie 1916, Aristide Briand, șeful guvernului francez, a aprobat proiectul dezmembrării Monarhiei Habsburgice pe care i-l prezentase T.G Masaryk, viitorul președinte al Republicii Cehoslovace. La 17 august al aceluiași an, reprezentanții Marii Britanii, Rusiei, Franței și Italiei semnau la București cu Guvernul Român convenția prin care recunoșteau României dreptul de a anexa teritoriile românești ale Austriei și Ungariei.

La 4 decembrie 1917, președintele Wilson cerea în discursul de deschidere a Congresului Statelor Unite ca națiunilor din Monarhia Austro-Ungară să li se dea dreptul de a dispune liber de soarta lor. Cu câteva zile mai târziu, la 8 ianuarie 1918, președintele Wilson formula celebrele 14 puncte întregite la 18 februarie cu declarația că „aspirațiunile naționale trebuie să fie respectate; în viitor, popoarele nu trebuie să mai fie dominate și guvernate decât cu propriul lor asentiment. Autodeterminarea (en. „self-determination”) nu este o simplă frază; este un principiu imperativ de acțiune.”

La 29 mai 1918, Guvernul Statelor Unite, prin scrisoarea lui Robert Lansing—conducătorul Departamentului de Stat—își exprima deplina simpatie față de hotărârile Congresului Națiunilor din Austro-Ungaria, ținut la Roma. Tot atunci, șefii guvernelor Franței, Marei Britanii și Italiei, cu prilejul Consiliului de război ținut la Versailles, au proclamat și dânșii adeziunea la politica de eliberare preconizată de congresul amintit de la Roma.

Prin urmare, la sfârșitul Primului Război Mondial, marii Aliați erau de acord să recunoască popoarelor din Austro-Ungaria dreptul autodeterminării, adică dreptul de a dispune însele de soarta lor. Același mare principiu al autodeterminării călăuzea și politica tinerei Republici Sovietice.

După înfrângerea suferită de Armata Germană pe Somme la 8 august 1918, diplomația Monarhiei Austro-Ungare, convingându-se că orice efort de război și orice vărsare de sânge este zadarnică, a cerut prin nota de la 8 octombrie a Ministrului de Externe Burian adresată Președintelui Wilson încetarea ostilităților și începerea imediată a tratativelor de pace pe baza principiilor cuprinse în cele 14 puncte cunoscute și în declarațiile sale ulterioare.

Răspunsul Președintelui Wilson a venit abia la 18 octombrie și toți comentatorii germani și maghiari ai săi spun că acest răspuns a însemnat prăbușirea definitivă a Dublei Monarhii. Răspunsul declara că de la emiterea celor 14 puncte s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanță, care, în mod necesar, au schimbat și atitudinea și responsabilitatea Statelor Unite. Astfel, acestea au recunoscut Consiliul Național Cehoslovac ca guvern de facto învestit cu autoritate deplină pentru a conduce afacerile politice și militare ale Cehoslovaciei, cât și dreptatea revendicărilor naționale ale Iugoslavilor. Mai târziu, prin comunicatul de la 6 noiembrie, Departamentul de Stat nord-american anunța că Guvernul Statelor Unite va da României, care a sperat întotdeauna la o reuniune cu frații săi din Transilvania ținuți înăuntrul granițelor Imperiului Austro-Ungar, întregul său sprijin ca această țară să-și obțină justele drepturi politice și teritoriale. Prin urmare, popoarele Monarhiei sunt îndreptățite să decidă ele însele asupra sorții lor.

Contele Andrassy—noul Ministru de Externe al Austro-Ungariei—comunica Președintelui Wilson în nota sa din 27 octombrie 1918 că acceptă ca bază a discuțiilor pentru încheierea păcii răspunsul de la 18 octombrie și deci punctul său de vedere și privitor la drepturile popoarelor din Monarhie („Le Gouvernement austro-hongrois (…) adhère aussi à sa manière de voir contenue dans la dernière note sur les droits des peuples d-Autriche-Hongrie (…)”).

La data când Contele Andrassy trimitea nota sa Președintelui Wilson, Monarhia Austro-Ungară nu mai exista. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voevod citise în Camera Deputaților din Budapesta hotărârea Partidului Național al Românilor din Ungaria, care declara textual: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare națiune să poată dispune singură și liber de soarta ei, drept care este recunoscut acum și de către Guvernul Ungar prin propunerea de armistițiu a Monarhiei, națiunea română din Ungaria și Transilvania dorește să facă uz de acest drept și reclamă, în consecință, pentru sine dreptul ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așezarea sa printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de coordonare a sa cu celelalte națiuni libere. Organul național al națiunii române din Ungaria și Transilvania nu recunoaștere îndreptățirea acestui parlament (Parlamentul Ungar) și a acestui guvern (Guvernul Ungar) să se considere reprezentante ale națiunii române și să reprezinte astfel la Congresul General de Pace interesele națiunii române din Ungaria și Transilvania, căci națiunea română poate încredința apărarea intereselor sale numai unor factori desemnați de propria sa adunare națională. În afară de organele delegate de Adunarea Națională sau alese din mijlocul său, așadar în afară de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.” În ziua următoare (19 octombrie), Consiliul Național al Iugoslavilor, întemeiat pe dreptul de autodeterminare a popoarelor, cere unirea tuturor teritoriilor locuite de sloveni, croați și sârbi într-un stat național iugoslav independent. Crearea Statului Independent Cehoslovac fusese recunoscută de mult de guvernele Marilor Puteri.

La 31 noiembrie 1918 se formează la Budapesta Guvernul Revoluționar al Contelui Mihail Karolyi, Ungaria se separă de Austria, iar la 11 noiembrie, prin declarația de la Echartsau, Regele Carol renunță la tronul Ungariei, aceasta devenind republică. Monarhia Austro-Ungară era acum doar o tristă amintire istorică.

Declarația critică a lui Alexandru Vaida-Voevod din ședința de la 18 octombrie 1918 a Camerei Ungare în numele națiunii române din Transilvania și Ungaria refuza Parlamentului și Guvernului Ungare dreptul de a reprezenta națiunea română și de a vorbi în numele său, spunând că acest drept îl are doar ea însăși, prin delegații ei oficiali. Națiunea română a revendicat, prin declarația amintită, dreptul de a dispune de soarta sa singură și în mod liber.

Felul în care națiunea română din Transilvania înțelegea să se folosească de dreptul de a-și croi singură soarta viitoare l-a arătat în Marea Adunare Națională ținută la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, care a proclamat cu un entuziasm fără margini unirea cu Regatul României.

Fiindcă o propagandă partizană a prezentat această istorică adunare națională ca o simplă întrunire politică a unui partid politic—în care, ca de obicei, declarațiile oratorilor sunt primite cu aplauze de aderenți prezenți—considerăm util pentru justa înțelegere a valorii hotărârilor aduse acolo să arătăm, întemeiați pe documente oficiale autentice, felul în care a fost convocată această mare adunare reprezentativă a poporului român din Transilvania și Ungaria, cât și componența sa.

După ce, prin declarația citită în Camera Deputaților de la Budapesta la 18 octombrie 1918, românii au afirmat că—pe baza principiilor wilsoniene pe care, prin nota sa din 8 octombrie, Monarhia Austro-Ungară le acceptase—nu mai recunosc nici Parlamentului, nici Guvernului Ungar dreptul de a dispune de soarta națiunii române, conducerea afacerilor acesteia trecea asupra Consiliului Național Român, care-și fixase sediul la Arad, având ca președinte pe luptătorul naționalist Ștefan Cicio Pop. Consiliul era compus din 12 membri, dintre care șase reprezentanți ai muncitorilor români, organizați în Partidul Social Democrat. Pentru a da posibilitatea națiunii române din Transilvania și Ungaria, al cărei reprezentant era, să-și fixeze noua politică, la 20 noiembrie 1918 Consiliul Național a convocat adunarea națională la Alba- Iulia pe 1 decembrie. În conformitate cu adresa de convocare, membrii adunării erau: 1) episcopii români din Transilvania și Ungaria; 2) toți protopopii români în funcție; 3) câte un delegat al fiecărui consistoriu și capitlu de canonici; 4) câte doi delegați din partea fiecărei asociații de femei; 5) câte doi delegați ai societăților culturale românești; 6) câte un delegat de la fiecare școală secundară; 7) câte doi delegați ai fiecărei asociații de învățători; 8) câte un delegat ofițer și un delegat soldat de la fiecare secție județeană a gărzilor naționale, înființate pentru menținerea ordinii după izbucnirea Revoluției din Ungaria, la sfârșitul lui octombrie; 9) câte doi delegați de la fiecare asociație de meseriași; 10) delegații Partidului Social-Democrat; 11) câte doi delegați aleși de fiecare asociație a tineretului universitar român, și 12) câte cinci delegați aleși de fiecare circumscripție electorală, prin sufragiul universal.

Prin urmare, în afară de delegații aleși de circumscripțiile electorale, la Adunarea Națională care avea să decidă asupra sorții națiunii române din Transilvania și Ungaria această națiune a fost reprezentată de delegați ai tuturor instituțiilor culturale, ai muncitorimii grupate în Partidul Social Democrat și ai meseriașilor. În ceea ce privește circumscripțiile electorale, au fost menținute circumscripțiile vechi, create de Guvernul Ungar, cu deosebire însă că alegerea delegațiilor s-a făcut prin sufragiu universal și nu prin sufragiu cenzitar, care era în uz în Ungaria.

Altfel, au participat la adunarea care a votat unirea Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român cinci episcopi, patru vicari episcopești, 125 de protopopi, șase delegați ai consistoriilor celor două Biserici românești (Ortodoxă și Greco-Catolică), patru delegați ai capitlurilor de canonici, 90 de delegați ai asociațiilor culturale, 12 delegați ai Sindicatului Presei Române, 17 delegați ai tineretului de la școlile superioare, 22 de delegați ai institutelor financiare și de asistență socială, doi delegați ai societăților sportive, 70 de delegați ai asociațiilor de femei, 27 de delegați ai școlilor secundare, 57 de delegați ai asociaților de învățători, 55 de delegați ai gărzilor naționale, 55 de delegați ai asociațiilor de meseriași, 17 delegați ai Partidului Social Democrat și 655 de delegați aleși prin sufragiu universal din 131 de circumscripții electorale.

Adunarea Națională s-a compus deci din 1221 de delegați, reprezentând națiunea română din Transilvania și Ungaria cu tot ce avea aceasta ca organizație bisericească, școlară, economică, multiculturală și socială, reprezentând și circumscripțiile electorale în ființă conform normelor stabilite de Guvernul Ungar pentru alegeri parlamentare. Pe județe, aceste circumscripții electorale erau repartizate astfel:

1. Județul   Alba 7 Circumscripții
2. # Arad 8 #
3. # Bischiș (Bekes) 2 #
4. # Bihor 12 #
5. # Brașov 5 #
6. # Caraș-Severin 6 #
7. # Cenad (Csanad) 2 #
8. # Bistrița-Năsăud 2 #
9. # Ciuc 3 #
10. # Cluj 5 #
11. # Făgăraș 4 #
12. # Hunedoara 7 #
13. # Maramureș 4 #
14. # Mureș 6 #
15. # Odorhei 2 #
16. # Sătmar 7 #
17. # Someș 5 #
18. # Sibiu 6 #
19. # Târnava-Mare 4 #
20. # Târnava-Mică 3 #
21. # Timiș 11 #
22. # Torontal 7 #
23. # Turda 4 #
24. # Trei-Scaune 3 #
25. # Sălaj 5 #
26. # Ugocea (Ugocsa) 1 #

A afirma deci că Adunarea Națională Română de la 1 Decembrie 1918 a fost întrunirea unui partid politic înseamnă a falsifica cea mai evidentă dintre realități.

Acești delegați, ale căror mandate au fost, în prealabil, riguros verificate, au votat, cum am amintit, cu un delirant entuziasm, unirea națiunii române din Transilvania și Ungaria cu Regatul României.

S-a mai afirmat din partea aceleași propagande partizane că Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 a luat hotărârea de unire cu România în prezența și sub presiunea Armatei Române. Și afirmația aceasta este absolut inexactă. În Alba-Iulia se aflau la acea dată numai trupele germane în retragere ale Mareșalului Mackensen. Trupele românești se găseau la o enormă distanță de locul Adunării: ele au ocupat la 27 noiembrie Târgul Mureș, iar la 28 noiembrie—Reghinul Săsesc, situat în colțul nord-estic al Transilvaniei, îndreptându-se deci nu spre Alba-Iulia, ci în direcția opusă.

Brașovul, care se găsește la numai câțiva kilometri de la frontiera veche a Regatului Român, a fost ocupat abia în ziua de 7 decembrie 1918.

Adunarea Națională a adoptat hotărârea de unire nu numai în cea mai perfectă ordine, ci și în cea mai deplină libertate, fiecare membru al acesteia fiind absolut liber în părerile și votul său.

Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 nu a votat numai unirea necondiționată a Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român, ci a stabilit și principiile pe baza cărora dorea să se organizeze Statul Român unit. Aceste principii erau:

1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din interiorul său, și fiecare popor va primi reprezentare în corpurile legislative și la guvernarea țării proporțională cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptățire și deplina libertate confesională a tuturor confesiunilor din stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic în toate aspectele vieții publice. Votul obștesc direct, egal și secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, pentru cetățeni care au împlinit 21 de ani—la reprezentarea comunală, județeană și în parlament.

4. Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industrializate din Occident.

Unii se vor întreba: avut-a națiunea română dreptul de a dispune, ea singură, de soarta Transilvaniei și a părților vecine din Ungaria, a căror unire cu Regatul Român a hotărât-o în Adunarea sa Națională din Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1919? Răspunsul se desprinde de la sine din cifrele următoare: conform datelor statisticii oficiale ungare din 1910, teritoriul care s-a unit la sfârșitul anului 1918 cu România avea o populație de 5.159.704 locuitori, dintre care 2.830.076 români, 1.505.888 maghiari, 438.771 germani, 182.294 evrei, și 202.675—alții (sârbi, slovaci, ruteni etc.). Prin urmare, românii formau majoritatea absolută a populației, numărul lor fiind aproape de două ori mai mare decât acela al maghiarilor. Este evident că soarta acestui teritoriu nu putea fi determinată de maghiarii care formau abia 28.99% din populație, și cu atât mai puțin de celelalte popoare, al căror număr era și mai redus. Maghiarii au încercat, din primul moment, să-și asigure concursul sașilor din Transilvania, al căror număr era de 234.085, pentru acțiunea lor de împiedicare a unirii provinciei cu Regatul Român, însă acest concurs nu numai că le-a fost refuzat, ci sașii înșiși în Adunarea lor Națională, ținută la 8 ianuarie 1919 în Mediaș, au votat și ei unirea cu România. (Fr. Teutsch, Geschichte der Siebenburger Sachesen IV, Sibiu 1928, p. 257 și 263).

Maghiarii nu puteau determina soarta provinciei nu numai din cauza numărului lor redus, ci și din motivul că 42% din acest număr se găsea și se găsește așezat în regiunea secuiască, ocupând un teritoriu de aproximativ 13.000 km² în imediata vecinătate a vechii frontiere a României, înconjurați din toate părțile de aproape trei milioane de români și la o depărtate de circa 265 km în linie aeriană de blocul maghiar de pe malul Tisei. Restul populației maghiare este răspândit pe o suprafață de 87.000 km², fără a forma majoritate decât într-un singur județ din 16, cum rezultă din tabloul de mai jos, întocmit pe baza recensământului oficial ungar din 1910:

Județul Români Maghiari Germani Evrei Alții
1. Alba 171.483 35.262 7.269 3.845 3.759
2. Arad 247.635 111.112 31.995 10.307 18.071
3. Bihor 256.052 190.028 3.458 27.247 11.688
4. Caraș-Severin 337.777 28.691 55.927 4.781 39.855
5. Cluj 161.279 98.858 8.386 12.581 5.583
6. Făgăraș 84.436 5.561 3.236 905 1.941
7. Hunedoara 271.675 47.041 8.101 5.679 7.639
8. Maramureș 73.456 20.666 7.839 32.810 15.626
9. Năsăud 87.564 3.483 25.609 7.254 3.933
10. Sălaj 136.087 77.463 616 9.849 5.925
11. Sătmar 128.401 146.657 7.251 23.843 2.213
12. Sibiu 113.443 8.594 49.757 1.565 2.333
13. Someș 189.443 39.384 6.902 12.797 3.510
14. Târnava-Mare 67.712 16.187 63.919 1.016 130
15. Timiș-Torontal 174.349 76.187 187.400 8.638 56.936
16. Turda 125.668 41.982 576 2.648 3.501
           
           

Este evident că luându-se drept criteriu al determinării apartenenței politice a teritoriilor care constituiau Conglomeratul Austro-Ungar (un conglomerat „artificial și forțat”, cum îl numea Subsecretarul de Stat al Ministerului Afacerilor Străine al Marei Britanii) voința popoarelor, singura voință decisivă în ceea ce privește Transilvania putea fi aceea a poporului român. De acest lucru și-a dat seama și Guvernul însuși, care, după cum am văzut, a recunoscut în ofertele de pace făcute Guvernului Statelor Unite dreptul popoarelor din Ungaria de a dispune liber de soarta lor viitoare.

Propaganda atât de partizană despre care am mai vorbit, recunoscând—fiindcă nu poate face altfel— covârșitoarea supremație numerică a elementului românesc în teritoriile Ungariei care s-au unit la sfârșitul anului 1918 cu Regatul Român, afirmă totuși că dreptul de a dispune de aceste teritorii aparține minorității maghiare din cauza superiorității sale culturale, căci nu numărul trebuie să decidă în astfel de chestiuni, ci calitatea locuitorilor. Pentru dovedirea acestei superiorități culturale se înfățișează cifrele școlilor primare, secundare și superioare maghiare în comparație cu cele românești, se invocă numărul știutorilor de carte maghiari și numărul știutorilor de carte români, numărul profesioniștilor intelectuali maghiari în comparație cu numărul profesioniștilor intelectuali români. Cifrele sunt, într-adevăr, impresionante la o primă vedere și dovedesc, fără îndoială, inferioritatea culturală din anul 1918 a românilor față de maghiari. Propaganda amintită uită însă un lucru esențial: cauzele inferiorității culturale românești. Uitarea este explicabilă întrucât această inferioritate se datorează exclusiv politicii de opresiune a guvernelor maghiare.

În curs de 51 de ani (1867-1918) cât Transilvania a fost unită cu Ungaria românilor nu li s-a îngăduit înființarea niciunui gimnaziu românesc. În aceeași perioadă, Statul Maghiar a suprimat 300 de școli primare românești și 533 de școli primare mixte româno-maghiare. Apoi Statul Ungar n-a întreținut nici o școală de nici o categorie cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Datorită acestei politici de opresiune s-a ajuns ca în anul școlar 1917-18, ultimul an al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei, să revină o școală primară maghiară pentru 583 de locuitori maghiari față de o școală primară românească la 1098 de locuitori români. Conform datelor statistice comunicate de Guvernul Ungar Conferinței de Pace de la Paris, la începutul anului 1920, pe teritoriul Transilvaniei—unde maghiarii formau abia 29% din populație—funcționau în anul școlar 1917-18 următoarele școli cu limba de predare maghiară: 651 de grădinițe, 2.588 de școli primare, 109 de școli civile, 52 de gimnazii, 24 de școli normale pentru pregătirea învățătorilor, 13 școli comerciale, 165 de școli pentru ucenici industriali. Pe același teritoriu, românii—al căror număr era de două ori mai mare decât al maghiarilor—aveau numai următoarele școli românești: patru grădinițe de copii, 2.578 de școli primare, patru școli civile de fete, opt școli normale, cinci gimnazii, o școală comercială și trei școli pentru ucenicii industriali.

Pentru a se vedea cât de catastrofală era pentru români politica școlară a guvernelor ungurești de atunci, amintim, ca exemplu, că în 11 județe, 1.525.168 de români nu aveau nicio școală secundară românească, pe când în aceleași județe, 620.061 de maghiari aveau 79 de școli secundare maghiare.

Inferioritatea culturală a românilor din Transilvania față de maghiari în 1918 se datora nu numai acestei politici școlare care împiedica progresul cultural românesc, ci și faptului că accesul românilor la serviciile publice era aproape imposibil. Din totalul funcționarilor publici, 91,1% erau maghiari și doar 2,1% erau români. Din cele 7.966 de localități cu o populație sub 1000 locuitori, cât avea Ungaria, maghiare erau numai 2731, adică 34,3%, iar nemaghiare erau 5.235, adică 65,7%. Cu toate acestea, din numărul total de 5.513 notari comunali și de circumscripție—deci funcționari în contact direct cu masele populare—nemaghiari erau numai 647, deci de-abia 11,8%.

Faptul că inferioritatea culturală a românilor se datora exclusiv politicii de opresiune a guvernelor ungurești îl dovedește mai presus de orice îndoială impresionantul progres cultural pe care românii din Transilvania l-au realizat după unirea Provinciei cu Regatul României, când orice opresiune a încetat.

Din expunerile de până aci rezultă că:

1. Principiul autodeterminării a călăuzit politica tuturor poarelor asuprite din Monarhia Austro-Ungară.

2. Dreptul de autodeterminare al acestor popoare a fost recunoscut și aprobat de toate Marile Puteri Aliate din Primul Război Mondial.

3. Românii din Ungaria, întemeiați pe acest drept, au declarat în Adunarea Națională ținută la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia desfacerea de Ungaria a teritoriilor locuite de ei și unirea lor cu Regatul României.

4. Adunarea amintită nu a fost adunarea unui partid politic ci o adevărată Adunare Națională, la care națiunea română din Transilvania și părțile românești ale Ungariei a fost reprezentată prin organizațiile sale bisericești, școlare, sociale, culturale, economice, financiare și muncitorești și prin delegați aleși prin sufragiu universal.

5. Adunarea Națională a Românilor a lucrat în cea mai deplină libertate, fără nicio încercare sau posibilitate de exercitare a unor presiuni externe asupra hotărârilor ei.

6. Națiunea română era singura îndreptățită să decidă soarta teritoriilor a căror unire cu Regatul Român a proclamat-o întrucât aceasta formează majoritatea absolută a populației.

Z. Pâclișanu 30 noiembrie 1945

Material preluat din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (ianuarie 2018).


Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 

Next Page »