Comentarii din Cetate



sommelier

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București


1918

Sunt concluzii simple care se desprind din cartea Domnului Profesor Lucian Boia, cum ar fi aceea de a privi ”înainte și după” Actul Unirii.

De pildă, înainte de Marea Unire, românii greco-catolici din Transilvania erau aproximativ egali numeric cu frații lor ortodocși. Dar după Unire, au devenit una dintre minoritățile confesionale, într-o națiune română majoritar ortodoxă.

Rolul românilor din Transilvania în înfăptuirea Unirii, a organizării impecabile a Marii Adunări de la Alba Iulia dar mai ales a pregătirii – vreme de generații – a conștiințelor românești în sens identitar, iată că au primit un rol aparte, fiind menționați in Constituția de la 1923, astfel:

Art. 22. – Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune intrucat exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare ale Statului.

Biserica crestina ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romanesti.

Biserica ortodoxa romana fiind religia marei majoritati a Romanilor este biserica dominanta in Statul roman; iar cea greco-catolica are intaietatea fata de celelalte culte.

Biserica ortodoxa romana este si ramane neatarnata de orice chiriarchie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor.

In tot regatul Romaniei Biserica crestin ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici si mireni.

O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica isi va regulamenta, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundationale si epitropesti.

Chestiunile spirituale si canonice ale Bisericei ortodoxe romane se vor regula de o singura autoritate sinodala centrala.

Mitropolitii si episcopii Bisericei ortodoxe romane se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte si Sfat se vor stabili prin lege.

 (Cf. Monitorului Oficial din 29 Martie 1923)


După ce zeci de ani poporul român a fost mințit in mod sistematic, după ce falsificarea istoriei a însemnat un atentat permanent la adevăr si a intretinut o stare de betie continuă, mahmuri – ne trezim cu o reală durere de cap, debusolati si haotici in mijlocul unui zgomot de fond care se cheamă ”nemulțumire generalizată”.

Ceva nu merge si simțim nevoia de schimbare radicală, o puternică dorință de înnoire, ne dorim să mai gustăm odată din altă mâncare, să redescoperim dulceața Dreptății si a Adevărului.

Căutarea Adevărului nu e însă permisă pentru a-ți face dreptate, sau pentru a demonstra că meriți să te acopere contemporanii cu lauri pentru faptele unor înaintași din care demonstrezi că te tragi. Căutăm Adevărul abia când ne săturăm de Minciună, când ne recunoaștem însetați de respirația completă.

Căutarea Adevărului presupune înarmarea cu frica de Dumnezeu și iubirea aproapelui ca instrumente ale cunoasterii, alături de metoda științifică – pentru că în continuitatea drumului cunoașterii descoperim însăși îndreptarea noastră.

Nu putem cere dreptate lui Dumnezeu, ar însemna să ne dorim răzbunare. Ci ne vom ruga pentru îndreptarea lucrurilor.

Nu vom alerga după Adevăr, ar însemna să ne înțepenim în idei fixe și orgolioase. Ci ne vom ruga să primim cu sufletul curat, lumina Adevărului.

Adevărul nu poate fi acel ceva convenabil părții mai pricepute in oratorie sau cercetare – ci este ceea ce transformă în bine relația dintre oameni. Adevărul lucrează sufletele, le frământă, le încălzește.

cum scriem istoria


Trag cu ochiul la infograficul de mai jos. Observ cele doua simboluri ale Salii de Judecata, lasate la urma enumerarii: ciocanelul care impune ordinea/linistea si cântarul/balanta justitiei, pe care trebuie asezate cu lipsa de partinire, toate probele existente, in linistea constiintei legate la ochi, nederanjate de zgomotul din jur.

Cred ca se cuvine sa stim ca am atras atentia europenilor cu avalansa de cazuri aduse in fata CEDO. Suntem pe primul loc – dar tocmai aici e intrebarea: suntem nemultumiti de actul de justitie de la noi sau nemultumirea noastra fata de actul de justitie a luat drumul strainatatii, pentru ca nu mai credem in puterea noastra de a ne face singuri dreptate?

Printre metodele de aparare ale CEDO, este si aceasta (logica usor ipocrita): voi ne trimiteti cererile, iar noi vi le grupam pe tipuri de probleme. Si cand vom observa ca tipologia problemelor voastre tine de ordinea si organizarea voastra interna, vi le transmitem inapoi, cu o confirmare scrisa ca aveti cate ceva de imbunatatit, la voi acasa …

Daca doriti sa cititi Raportul CEDO pe anul 2017 – il gasiti aici.

Romania plângăcioasă se afla pe locul intâi si este urmata de Rusia lui Putin, de Turcia lui Erdogan si de Ucraina tratatului de la Minsk. Oamenii Estului, care cred ca au si ei drepturi de cetatean european pentru ca statele lor au aderat la Conventia Drepturilor Fundamentale ale Omului, nu mai cred in Justitia din propriile lor tari. Ce e de facut?!

 

charter_fundamental_rights_en

curtea drepturilor omului


Pentru că a iubit și înțeles fibra neamului românesc din perspectiva unei chemări care încearcă apropierea de adevăr cu metode științifice, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari in 1940.  Adevărul nu convine celor care-și consumă energiile în minciună. Adevărul deranjează, e incomod și trebuie înlăturat. 

Anul acesta, Domnul Radu Preda, un teolog ortodox plătit din banul public pentru a studia crimele comunismului, il asasineaza din nou pe marele istoric, cu următoarea afirmație halucinantă, despre Unirea Românilor cu Biserica Romei:

 

„Atanasie semnează ceea ce Nicolae Iorga numeşte «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată», adică acceptă toate concesiile doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană. În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti. Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune Radu Preda.   

 

Citeste mai mult: adev.ro/ou788v

 

A pune în gura unei autorități o afirmație pe care îți clădești apoi punctul tău de vedere convenabil e o exagerare permisă în relațiile publice și comunicare și mai ales, in politică, unde menținerea în funcție echivalează cu păstrarea puterii. Nepermisă e minciuna, când vine din partea cuiva a cărui poziție e înființată pentru un interes public și care e susținut financiar de la buget, prin contribuabilii plătitori de taxe pentru a se ocupa de restabilirea adevărului istoric. Aici, imparțialitatea e o datorie sfântă și parte din descrierea postului …

Singurul aspect pozitiv al atitudinii partinice pe care șeful IICMER  o manifestă față de românii uniți, este acela de a ne obliga să ne documentăm: ne-am trezit la rândul nostru, în fața obligației de a ne întreba în legătură cu poziția reală a istoricului Nicolae Iorga despre ORTODOXIA și CATOLICISMUL ROMÂNESC?

Astăzi, (tocmai în 30 Decembrie!) când calendarul de perete ne avizează trist asupra celor șapte decenii scurse de la instaurarea oficială a minciunii în țara noastră, prezentăm un material care poate explica (celor interesați de adevăr), cum gândea Nicolae Iorga problematica religiei Românilor: Nicolae Iorga Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei 1940

Iorga, Nicolae. Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei. 1940

Nicolae Iorga, Concepția Românească a Ortodoxiei.

 

Mulțumirile noastre se îndreaptă de aceea nu numai către Radu Preda (căci ne-a stârnit curiozitatea de a afla adevărul!), dar mai ales către Misiunea Română din München pentru că, departe de casă, în exil forțat (politic, nu economic!), au înțeles grija față de adevăr și respectul față de istorie ca acte de iubire față de Țara pe care au continuat să o slujească și după instaurarea comunismului, impus cu forța de către ocupantul sovietic.

Știm că nu există competiție între cei care vor Binele, și mai știm că Adevărul tace smerit în fața interogărilor sfruntate, de aceea ne rugăm pentru liniștea sufletească a fratelui nostru Radu, fie ca Dumnezeu să-i încălzească inima și să-i redea chemarea pentru care a acceptat a se sacrifica în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc! E nevoie de oameni bine pregătiți și bine intenționați, care să cotrobăie ”sine ira et studio”  în trecutul nu prea îndepărtat, ale cărui reverberații le simțim încă, astăzi!

1947 – 2017 … Șapte decenii de minciună au avut parte (ironia soartei!, dar știm că nimica nu este întâmplător), de funeralii de stat odată cu moartea Regelui Mihai I și cred că din fotoliul lor, o întreagă generație de istorici tăcuți – s-au rușinat de vina resimțită față de mistificare și lipsa de interes pentru cercetarea adevărului. E o vină pe care trebuie să ne-o asumăm, toți cei care am tăcut.

Istoria – adică drumul consemnat (prin documente și izvoare) al prezentului, dinspre trecut spre viitor, o înțeleg ca pe o descriere a popasurilor unor realități care s-au succedat dintr-o posibilitate în alta, prin liberă consimțire a omului și mereu condiționată alegere între Bine și Rău.

Cunoașterea adevărurilor din trecut (sau a istoriei adevărate?) pune sub presiune  toți strategii de azi, cei care se întrec în calculul probabilităților – iar prilejuri vor fi multe, în Anul Centenar 1918 – 2018!

Invazia sovietică în Estul Europei, la finalul celui de-al doilea Război Mondial, a afectat fundamental reconstrucția  țării, prin lipsa de legitimitate a furtișagurilor comise și minciunilor rostite, la care am subscris noi toți cei care am tăcut, însă mai puțin mulțimea acelora care nu s-au clătinat, a acelora care nu și-au clătit conștiințele, care nu s-au complăcut în comoditatea ”călduță” a sistemului propus de dictatura socialistă.

Au existat asemenea oameni? Sigur că da! Iar dacă au existat, este datoria imediată a IICCMER să cerceteze viața, gândurile, reacțiile acestora – cât mai ales rostul moștenirii pe care ne-au lăsat-o. Existența oamenilor superiori moral, experientarea – fie și numai prin lectura vieții lor a caracterului tare, neclintit, al unor înaintași care au trăit sub alte vremi pe aceleași meleaguri unde suntem noi astăzi,  ne învață că în ultimă instanță există o singură alternativă posibilă în istorie, iar viitorul poate fi privit cu seninătate, dacă alegem corect, în prezentul ce ne este îngăduit.

De multe ori, intervenția omului în istorie este brutală – și de multe ori, normalitatea se retrage cu discreție în fața crizelor induse. Dar suntem la începutul Anului 2018, și putem alege să-l începem prin a ne cere iertare fraților noștri. Apoi, să medităm la fragilitatea simplității Adevărului: de ce ne este atât de greu să recunoaștem părțile bune ale celui de-alături?! 

Dacă vă părem preocupați de înțelegerea trecutului – nu o facem pentru a recupera valori materiale, ci pentru a poposi, într-o pioasă tăcere a contemplării lucrurilor luminate de Adevăr: cât de trainice sunt, cu toată simplitatea arhitecturii lor! Putem modifica scrierea istoriei, putem interpreta datele istoriei in favoarea noastra, putem chiar ascunde și putem necunoaște cu intenție lucrurile care nu ne convin, dar nu putem schimba istoria!

Să poți asculta vocea trecutului unui neam care a suferit numeroase nedreptăți, fie din lectura jurnalelor ținute prin închisorile comuniste, fie din povestirile celor care au trăit teroarea, fie din cercetarea arhivelor fostei securități … e un privilegiu și o misiune pentru noua generație de istorici. Ajutați-ne să înțelegem ceea ce s-a întâmplat, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial – și vom înțelege altfel lumea construită dupa Anul 1989!

Avem nevoie de cercetările voastre – nu pentru a striga cuiva că nu toți românii au fost colaboratori ai securității, ci pentru a cinsti memoria acelor câțiva – care au fost mai buni decât noi pentru că au înțeles la timpul potrivit pericolul ocupației sufletelor.

Cei care s-au opus valului de minciuni ne-au salvat pe toți de la piere, mărturisind că moartea nu e altceva decât o simplă trecere la cele veșnice! Anul 2018 să ne fie un prilej pentru iertare, în această zodie a clepsidrei nemiloase, căci fără iertare viitorul păcii nu este posibil.

Și cum iertarea este doar de la Unicul și Preamilostivul Dumnezeu, care se oferă înțelegerii noastre prin Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, să ne rugăm împreună fraților, pentru mai multă bunăvoire între oameni și pentru vremuri de pace!

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, Amin!

Căci pe cât este de adevărat că lecțiile istoriei nu se pot asculta într-o sală de clasă plină de zgomot, de proteste și monologuri defăimătoare … tot așa, avem convingerea că – discretă cum o știm – ”magistra vitae” va aduce la un moment dat liniștea în rândul elevilor necopți la minte, care insistă să continue pauza lor ineficientă și lipsită de bun gust în care se relaxează, probabil  de prea mult bine.

___________________________

PS – Mulțumirile noastre speciale se cuvin transmise si Doamnei Mariana Iancu, redactorul unui Articol despre Biserica Română Unită cu Roma, publicat în 2017 – ca un cadou subtil, chiar în ziua de naștere a subsemnatului (5 august, sic!) … dar și Părintelui Ioan Dăneț, Parohul Bisericii-Catedrale Sf Vasile cel Mare din Bucuresti, care mi-a semnalat această apariție și mi-a solicitat să aduc lămuriri și un punct de vedere. 

Next Page »