Comentarii din Cetate



Piatra de temelie a credinței noastre este învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest Adevăr de credință ne-a fost transmis de Părinți, de Bunici, de Străbunici (cei care i-am prins). L-am primit în Familie. Acest Adevăr îl vedem astăzi pus la îndoială de unii, negat de alții. Ce e de făcut?

Istoricii se ocupă metodic, cu periodizarea. Am crescut auzind în jurul nostru expresia înainte de era noastră și după era noastră. După ce ne-am scuturat (sau, săturat?) de comunism, am înlocuit aceste formule cu cele cunoscute, azi: înainte de Hristos și după Hristos. Oare nu ar suna mai bine, în spiritul credinței noastre, să spunem: înainte de Hristos și în era noastră, urmând lui Hristos? De ce? Pentru că azi sunt unii care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, că minciuna este la putere, că trăim în epoca post-adevăr, în post creștinism …   

A trăi în era noastră, urmând lui Hristos, înseamnă tocmai a trăi după Legea lui Dumnezeu, a considera Cuvântul lui Dumnezeu viu, valabil pentru mine, cel de azi, și a simți interior chemarea și dorința de a-L urma, purtând Biserica în gândul nostru și fiind prezenți în Biserică ori de câte ori, Isus și preoții Săi ne cheamă să ne bucurăm împreună, de Învierea Sa.

Vedem însă cum nesimțirea, frica și necredința împietresc inima noastră în fața Adevărului:

  1. Nesimțirea nu în sensul lipsei gustului sau mirosului, care au cedat primele, în pandemie. Ci în lipsa bunului-simț, care se manifestă în disprețul față de celălalt, fie el prieten sau dușman;
  2. Frica, nu în sensul pazei bune ce trebuie să o avem în fața primejdiei. Ci în frica ce ne blochează interior curajul mărturisirii. Atunci când auzim pe Isus că ne cere să anunțăm Cuvântul Său, și intrăm într-o tăcere fără rod, vinovată pentru că nu răspândește BUCURIA.
  3. Necredința, atunci când cerem dovezi palpabile în afara noastră, când de fapt inima e chemată să se lumineze și încălzească interior de rătăcire și din întuneric, să afle bucuria darului, în dăruire!

Dreptul roman acorda stăpânitorului (lui Pilat) privilegiul de a dispune, după spectacolul execuției publice, de corpul neînsuflețit al celor osândiți la moarte. De ce, oare? Poate pentru a citi în ochii celor apropiați (rude, prieteni), semnele răzbunării? Poate pentru a-și crea imaginea unor personaje care pot totuși empatiza cu cei îndoliați? Iosif din Arimateea află curajul de a cere de la Pilat trupul lui Isus. Este curajul celui care se lipește de Adevăr.

Femeile Mironosițe au un plan bine stabilit, un plan omenesc, un plan ce s-a zămislit din Iubire: ele urmăresc pe Isus: merg la mormânt, văd cum și unde este așezat, trăiesc sentimentul de frică la  vederea Îngerului, depășesc – prin Maria Magdalena, pragul spaimei, sunt gata să mângâie pe ucenici și probabil se revoltă când nu sunt crezute, pentru ca apoi, după planul divin, să primească Pacea de la Mântuitorul. 

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva foamei, zic să veghem asupra lăcomiei noastre.

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva fricii, ar fi bine să ne lipim de Adevăr precum Iosif din Arimateea și să ducem, împreună cu Femeile Mironosițe, Vestea cea Bună a Bucuriei Învierii Domnului Isus, celor ce sunt tulburați și temători!

Christos a-nviat!

Giovanni Bellini – la 1475, prezintă pe Iosif și Nicodim, împreună cu Maria Magdalena, care pregătesc cu iubire trupul Învățătorului, pentru înmormântare … (un alt moment în care ne-am convins de realitatea rănilor).


Poate fi o judecată “de mântuială”? Da. Atunci când rămâne la suprafața lucrurilor, când nu ține cont de toate circumstanțele, atât cele atenuante cât și cele agravante. Atunci când este orbită de subiectivism, de părerea proprie care nu ascultă de părerea celuilalt, când se subordonează orgoliului.

Mântuirea, în schimb, nu poate fi “de mântuială” (sic!), fiindcă ea se raportează la Adevăr ca Viață trăită în Lumină. Fiindcă, recunoaștem smeriți, că un Altul face posibilă Cunoașterea noastră, prin Iubire.

Lumina a venit în Lume să facă suportabilă peștera sufletului nostru …

Die Welt schaukelt” … adică lumea, așa cum o văd azi, se dă în leagăn, trăind amețit(or). Problema e că am schimbat cochilia protectoare a leagănului (cradle) cu un Ringelspiel / ringhișpil (sau carusel/călușei, cum preferați), din care nu ne mai putem da jos …

Starea de beție: cuvântul fără noimă și mersul împleticit sunt la modă. La fel, țâfna – sau predispoziția pentru starea de mânie, unde ajungem mult prea ușor, din orice colțișor al pretextelor care ne pun piedică la tot pasul.

Ce-ar fi bine să înțelegem, dacă am accepta să gândim cu inima? Că Tribunalul iubirii cerești nu ne condamnă pe vreunul, ci ne judecă pe toți, după dreptatea credinței sau necredinței noastre: ce am adus în lume – Pace sau Război? Pacea nu poate fi altceva decât rodul dreptății, pentru a fi transferabilă, fluidă, cuprinzătoare: pacea ne bucură pe toți, nu ne poate izola unii de ceilalți.

Aparențele ne spun că azi nu mai există războaie religioase, că ele s-ar fi consumat în Evul Mediu. O vorbă înțeleaptă pe care am ascultat-o ieri (mulțumim, Actiunea Catolica!): Războaiele religioase nu mai există, fiindcă noi nu le mai denumim astfeldar orice război, odată pornit, își caută/găsește justificări și apoi își consumă combatanții … Lumea are nevoie – azi ca și ieri – de un Tribunal al Iubirii și ar fi de dorit să ascultăm atent ecourile din jur, exersând la rândul nostru, cât mai des, Salutul Păcii: “DREPTATE și IERTARE”!


Deși lucrăm zilnic, fiecare la nivel individual, de libertate nu ne putem bucura în afara comunității din care facem parte.

Singura libertate colectivă pe care o (re)cunoaștem este cea exprimată prin Taina Împărtășaniei din același Potir, cu sângele Mielului nevinovat, vândut cu preț de sclav, pentru a ne scăpa pe noi nevrednicii, din sclavia păcatului.

Nu putem imagina existența unei libertăți colective în afara Bisericii, cea care pune în centrul ei pe cei mai fragili: văduvele și orfanii, bolnavii și înfometații, înfrigurații și însingurații acestei lumi.

Dacă vom reuși să transmitem un strop din faptele creștinești propuse de Biserică, lumii din afara Templului, dacă vom contribui cu un singur gest credibil la construcția atmosferei creștine pentru împlinirea Dreptății, Adevărului și Păcii, vom simți cum fericirea ne încălzește inimile … pentru că nu ne vom mai socoti pierduți, ci ocrotiți de prietenia Mântuitorului nostru, Isus Christos!

Chiar dacă nedreptatea va continua să fie generatoare a răului sau dacă lipsa onoarei va adăuga straturi de murdărie proaspătă pe obrazul nesimțitului, Sfinții Bisericii ne vor transmite mesajul ancorei ce ne poate păstra teferi în Portul Dreptății, iar lumea va fi astfel, mai suportabilă!

Cu bucurie cumpătată și mulțumind pentru toate darurile primite, răspundem azi bunătății molipsitoare a Fraților noștri, cu urarea luminoasă a Sfintelor Paști: CHRISTOS A-NVIAT!

“Și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit și a prăvălit piatra de la ușa mormântului și a șezut pe ea … ” Evanghelia după Matei, cap 28 : 2.


După cum se poate observa cu ochiul liber, trăim într-o lume imperfectă.

Problema e că acest lucru se întâmplă și celor sfințiți și mirenilor (laici), poate în mod diferit?!

Cei care au ales calea slujirii lui Dumnezeu se îndreaptă spre Bine, Adevăr și Lumină … Mergând pe cărarea strâmtă a hotărârii luate, nici ei nu sunt lipsiți de încercări, de ispite de tot felul. Au bogăția teologiei și experiența celor două milenii de creștinism. Autenticul creștin știe mai mult decât se poate citi în lecturi, știe că nu este singur în încercări, că acestea îi sunt date cu scopul de a recunoaște atotputernicia credinței, care este darul gratuit al lui Dumnezeu!

Cei care se abat de la calea cea dreaptă, rătăcind în pierdere de timp, suntem cei mulți: stăpâniți de iluzii și ignoranță, robi ai fricii de moarte. Pe noi ne macină în primul rând singurătatea insuportabilă, ne este dată revelația rătăcirii în momentul în care ne întrebăm. precum Fiul rătăcitor: Ce caut eu, aici?! … si ne este dat să ne aducem aminte de mai-binele din Casa Tatălui.

Văd tot mai mult educația, ca parte a sistemului național de sănătate. Iar rolul Bisericii, acela de a educa, de a pregăti sufletele pentru o trecere bună la cele veșnice. Dacă vreți, să punem Sănătatea în centru, dar cu Biserica și Școala în flancuri. Biserica nu e spital, dar vindecă. Școala nu e spital, dar previne. Acesta să fie începutul nou al fiecărei generații, căci subiectul nu se poate epuiza, blestem al lumii imperfecte în care trăim: de la abecedar pleacă educația fiecăruia!

Am scris aceste rânduri, privind astăzi, de Bunavestire, cu recunoștință, la implicarea Bisericii în proiectul de educare al națiunii române, în epoca interbelică, acolo unde putem afla repere ale normalității pe care vrem să credem că am pierdut-o, dar care ne va atrage mereu, atunci când vom înțelege că nu este nevoie să ne hrănim numai cu … roșcove!

Diploma Reuniunea Mariana, 1937, din arhiva Părintelui Marian Boian


Privite din perspectiva utilității, par a ne prelungi viața: “câte limbi cunoști, atâtea vieți trăiești”!

Privite din perspectiva rostului lor, le putem socoti ca pe un dar al cunoașterii prin ochii celuilalt, prin ochii străinului.

În timp ce străinul îmi vorbește, eu nu-l înțeleg (fiindcă nu-i cunosc limba), dar în același timp, îi citesc gesturile, mimica – și, mai mult, recunosc în el ceva din propria mea umanitate. Înțeleg că sunt legat de străin cu fire mai adânci decât tot ce mă desparte de el … La urma urmei, bariera limbii se poate trece, cu ceva strădanii de memorie și timp de învățare a unor reguli noi …

Limbile sunt semn pentru cei necredincioși, că există o umanitate în noi toți. Însăși diversitatea lor ne dă dreptul de a visa la o lume a păcii, a împăcării, o lume a bunei înțelegeri care prețuiește cuvintele: atât pe cele rostite, cât mai ales, pe cele ascultate!

Abia în momentul în care vom ajunge la înțelegere unii cu ceilalți, depășind prima barieră, cea lingvistică, ne vom putea bucura cu adevărat de darul pe care numai câțiva dintre noi l-au primit: darul proorocirii, ce se dă celor credincioși tocmai pentru a povesti celorlalți, despre credința lor.

Pentru cei care nu învățăm o altă limbă decât cea proprie, mă gândesc că lumea întreagă va rămâne un loc străin și ciudat, iar casa și locul nostru de baștină, un biet refugiu al fricii de a nu fi înțeleși de cei din jur …

Pentru cel care învață limbi străine, dar nu se deschide cu bucurie diversității, căutând în toți semenii sâmburele umanității ce ne ține împreună, lumea rămâne un dezolant câmp de bătălie și istoria un lung șir de războaie din care nu poate reieși un învingător definitiv …

Darul limbilor acesta este: să privim mai atent și să recunoaștem că ceea ce avem mai de preț, credința noastră, este un dar pe care nu l-am primit pentru a-l ține în noi, ci pentru a-l trăi, povestindu-l celorlalți. De aceea, să reținem pentru ziua de azi și pentru cele ce vor urma:

(1) Comunicarea este o formă de cunoaștere, căci primesc cunoaștere (și) prin cuvinte;

(2) Cunoașterea este o formă de comunicare, pentru că nu pot reține Cuvântul doar pentru mine (Adevăratul Bine nu se simte, ci se face, în afara mea);

(3) Credința, pentru a fi trăită, trebuie mărturisită în fața fraților – limba ei fiind ascultarea și rugăciunea, în comun.

Next Page »