Comentarii din Cetate



Pentru că a iubit și înțeles fibra neamului românesc din perspectiva unei chemări care încearcă apropierea de adevăr cu metode științifice, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari in 1940.  Adevărul nu convine celor care-și consumă energiile în minciună. Adevărul deranjează, e incomod și trebuie înlăturat. 

Anul acesta, Domnul Radu Preda, un teolog ortodox plătit din banul public pentru a studia crimele comunismului, il asasineaza din nou pe marele istoric, cu următoarea afirmație halucinantă, despre Unirea Românilor cu Biserica Romei:

 

„Atanasie semnează ceea ce Nicolae Iorga numeşte «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată», adică acceptă toate concesiile doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană. În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti. Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune Radu Preda.   

 

Citeste mai mult: adev.ro/ou788v

 

A pune în gura unei autorități o afirmație pe care îți clădești apoi punctul tău de vedere convenabil e o exagerare permisă în relațiile publice și comunicare și mai ales, in politică, unde menținerea în funcție echivalează cu păstrarea puterii. Nepermisă e minciuna, când vine din partea cuiva a cărui poziție e înființată pentru un interes public și care e susținut financiar de la buget, prin contribuabilii plătitori de taxe pentru a se ocupa de restabilirea adevărului istoric. Aici, imparțialitatea e o datorie sfântă și parte din descrierea postului …

Singurul aspect pozitiv al atitudinii partinice pe care șeful IICMER  o manifestă față de românii uniți, este acela de a ne obliga să ne documentăm: ne-am trezit la rândul nostru, în fața obligației de a ne întreba în legătură cu poziția reală a istoricului Nicolae Iorga despre ORTODOXIA și CATOLICISMUL ROMÂNESC?

Astăzi, (tocmai în 30 Decembrie!) când calendarul de perete ne avizează trist asupra celor șapte decenii scurse de la instaurarea oficială a minciunii în țara noastră, prezentăm un material care poate explica (celor interesați de adevăr), cum gândea Nicolae Iorga problematica religiei Românilor: Nicolae Iorga Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei 1940

Iorga, Nicolae. Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei. 1940

Nicolae Iorga, Concepția Românească a Ortodoxiei.

 

Mulțumirile noastre se îndreaptă de aceea nu numai către Radu Preda (căci ne-a stârnit curiozitatea de a afla adevărul!), dar mai ales către Misiunea Română din München pentru că, departe de casă, în exil forțat (politic, nu economic!), au înțeles grija față de adevăr și respectul față de istorie ca acte de iubire față de Țara pe care au continuat să o slujească și după instaurarea comunismului, impus cu forța de către ocupantul sovietic.

Știm că nu există competiție între cei care vor Binele, și mai știm că Adevărul tace smerit în fața interogărilor sfruntate, de aceea ne rugăm pentru liniștea sufletească a fratelui nostru Radu, fie ca Dumnezeu să-i încălzească inima și să-i redea chemarea pentru care a acceptat a se sacrifica în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc! E nevoie de oameni bine pregătiți și bine intenționați, care să cotrobăie ”sine ira et studio”  în trecutul nu prea îndepărtat, ale cărui reverberații le simțim încă, astăzi!

1947 – 2017 … Șapte decenii de minciună au avut parte (ironia soartei!, dar știm că nimica nu este întâmplător), de funeralii de stat odată cu moartea Regelui Mihai I și cred că din fotoliul lor, o întreagă generație de istorici tăcuți – s-au rușinat de vina resimțită față de mistificare și lipsa de interes pentru cercetarea adevărului. E o vină pe care trebuie să ne-o asumăm, toți cei care am tăcut.

Istoria – adică drumul consemnat (prin documente și izvoare) al prezentului, dinspre trecut spre viitor, o înțeleg ca pe o descriere a popasurilor unor realități care s-au succedat dintr-o posibilitate în alta, prin liberă consimțire a omului și mereu condiționată alegere între Bine și Rău.

Cunoașterea adevărurilor din trecut (sau a istoriei adevărate?) pune sub presiune  toți strategii de azi, cei care se întrec în calculul probabilităților – iar prilejuri vor fi multe, în Anul Centenar 1918 – 2018!

Invazia sovietică în Estul Europei, la finalul celui de-al doilea Război Mondial, a afectat fundamental reconstrucția  țării, prin lipsa de legitimitate a furtișagurilor comise și minciunilor rostite, la care am subscris noi toți cei care am tăcut, însă mai puțin mulțimea acelora care nu s-au clătinat, a acelora care nu și-au clătit conștiințele, care nu s-au complăcut în comoditatea ”călduță” a sistemului propus de dictatura socialistă.

Au existat asemenea oameni? Sigur că da! Iar dacă au existat, este datoria imediată a IICCMER să cerceteze viața, gândurile, reacțiile acestora – cât mai ales rostul moștenirii pe care ne-au lăsat-o. Existența oamenilor superiori moral, experientarea – fie și numai prin lectura vieții lor a caracterului tare, neclintit, al unor înaintași care au trăit sub alte vremi pe aceleași meleaguri unde suntem noi astăzi,  ne învață că în ultimă instanță există o singură alternativă posibilă în istorie, iar viitorul poate fi privit cu seninătate, dacă alegem corect, în prezentul ce ne este îngăduit.

De multe ori, intervenția omului în istorie este brutală – și de multe ori, normalitatea se retrage cu discreție în fața crizelor induse. Dar suntem la începutul Anului 2018, și putem alege să-l începem prin a ne cere iertare fraților noștri. Apoi, să medităm la fragilitatea simplității Adevărului: de ce ne este atât de greu să recunoaștem părțile bune ale celui de-alături?! 

Dacă vă părem preocupați de înțelegerea trecutului – nu o facem pentru a recupera valori materiale, ci pentru a poposi, într-o pioasă tăcere a contemplării lucrurilor luminate de Adevăr: cât de trainice sunt, cu toată simplitatea arhitecturii lor! Putem modifica scrierea istoriei, putem interpreta datele istoriei in favoarea noastra, putem chiar ascunde și putem necunoaște cu intenție lucrurile care nu ne convin, dar nu putem schimba istoria!

Să poți asculta vocea trecutului unui neam care a suferit numeroase nedreptăți, fie din lectura jurnalelor ținute prin închisorile comuniste, fie din povestirile celor care au trăit teroarea, fie din cercetarea arhivelor fostei securități … e un privilegiu și o misiune pentru noua generație de istorici. Ajutați-ne să înțelegem ceea ce s-a întâmplat, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial – și vom înțelege altfel lumea construită dupa Anul 1989!

Avem nevoie de cercetările voastre – nu pentru a striga cuiva că nu toți românii au fost colaboratori ai securității, ci pentru a cinsti memoria acelor câțiva – care au fost mai buni decât noi pentru că au înțeles la timpul potrivit pericolul ocupației sufletelor.

Cei care s-au opus valului de minciuni ne-au salvat pe toți de la piere, mărturisind că moartea nu e altceva decât o simplă trecere la cele veșnice! Anul 2018 să ne fie un prilej pentru iertare, în această zodie a clepsidrei nemiloase, căci fără iertare viitorul păcii nu este posibil.

Și cum iertarea este doar de la Unicul și Preamilostivul Dumnezeu, care se oferă înțelegerii noastre prin Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, să ne rugăm împreună fraților, pentru mai multă bunăvoire între oameni și pentru vremuri de pace!

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, Amin!

Căci pe cât este de adevărat că lecțiile istoriei nu se pot asculta într-o sală de clasă plină de zgomot, de proteste și monologuri defăimătoare … tot așa, avem convingerea că – discretă cum o știm – ”magistra vitae” va aduce la un moment dat liniștea în rândul elevilor necopți la minte, care insistă să continue pauza lor ineficientă și lipsită de bun gust în care se relaxează, probabil  de prea mult bine.

___________________________

PS – Mulțumirile noastre speciale se cuvin transmise si Doamnei Mariana Iancu, redactorul unui Articol despre Biserica Română Unită cu Roma, publicat în 2017 – ca un cadou subtil, chiar în ziua de naștere a subsemnatului (5 august, sic!) … dar și Părintelui Ioan Dăneț, Parohul Bisericii-Catedrale Sf Vasile cel Mare din Bucuresti, care mi-a semnalat această apariție și mi-a solicitat să aduc lămuriri și un punct de vedere. 


Când inginerii barajiști stau de vorbă cu geografii pasionați de relief, discuția lor va duce cu siguranță spre potențialul hidroenergetic al apelor care plecând din munte, își caută liniștea în oceanul planetar …

Când un Rege are parte de funeralii naționale și mulțime de popor care îl salută pe drumul spre criptă, aducându-i un ultim omagiu și vărsând o lacrimă a părerii de rău – istoricii care au falsificat trecutul pot considera că a sosit vremea penitenței lor publice.

Când Lumina Crăciunului se revarsă în casele noastre în noaptea în care timpul învață de la veșnicie simplitatea fragilă* a fiecărui pas … avem poate răgazul de a privi cadourile de sub brad, înainte de a le desface.

În primul rând – vom constata că nu există o regulă generală, nu fiecare casă are un brad de Crăciun, sub care stau în așteptare cadourile … și, mult mai grav: nu fiecare om are o casă în care și-ar putea eventual, aduce un brad unde ar urma să primească aceste cadouri, despre care pare a fi vorba în aceste zile.

Apoi, vom constata cu și mai mare tristețe că nu mai cunoaștem textele colindelor, că nu mai știm să spunem poezii, iar serbarea ad-hoc, ce s-ar fi presupus firesc înainte de împărțirea cadourilor despre care se pare că e vorba în aceste zile, e sărită din program.

Privind cadourile nedesfăcute, poți fi încercat de freamătul curiozității – oare ce am primit? – sau te poți comporta fără simțire, parte dintr-o religie străină, a nepăsării. Câți dintre noi, primind – ne mai aducem aminte, să mulțumim?

Cadoul nedesfăcut este o ultimă șansă de a reflecta la tot ceea ce, primind în mod gratuit și fără nici un merit, irosim prin nebăgare de seamă: e chiar aproapele nostru, a cărui întâlnire o ratăm, atunci când ne imaginăm prioritari.

25 Decembrie 2017

____________________________

* Cf articolului dedicat mesajului Papei Francisc pentru Craciunul anului 2017: http://www.catholica.ro/2016/12/25/papa-francisc-daca-dorim-sa-il-vedem-pe-dumnezeu-la-craciun-sa-fim-smeriti/


Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Anticii nu inventaseră telescopul. Dar privirea lor pe cer – întrebările despre nori, despre albastrul infinit, despre soare (cu orientarea dată de răsărit și apus) și despre lună (care crește și descrește, trecând ciclic prin aceleași faze), despre puzderia de stele care formează – atunci când le observi cu suficientă răbdare diferite formațiuni celeste … această privire a lor îndreptată spre cele de sus, a dat naștere unor convingeri interesante, care merită și astăzi atenția noastră.

Bunăoară, existența celor trei ceruri: atmosfera (ceea ce respirăm noi oamenii, ceea ce putem cuprinde ziua cu ochii până la cerul albastru aflat de-asupra capetelor noastre), eterul (cerul intunecat al nopții, care este casa stelelor, loc de lectură și interpretare a zodiacului pentru cei inițiați) și empireul (locul de unde puterea supremă a lui Dumnezeu guvernează, ținând laolaltă ordonator – lumea).

Asemănarea între ”empireu” și ”imperiu” nu poate fi întâmplătoare. Un Împărat – împărățește, adică împarte dreptatea Sa, dând ordine – ordonând lumea și viața oamenilor. Iar diferența dintre haos și cosmos – care definesc în fapt unul și același Univers – e dată de ordinea pe care subiectul cunoscător o observă, o re-cunoaște (sau nu) funcționând în jurul său.

Despre puterea ordonatoare știm că este o putere care se manifestă prin iubire și iertare, prin milostivire. Poruncile nu au rolul de a controla – și nici nu implică recunoașterea autorității. Poruncile, care sunt sigur suficiente în număr de 10 și sigur perfectibile sub formă de constituții, coduri, hotărâri și ordonanțe … propun o ordine, propun o clarificare a relațiilor dintre oameni. Nu-i salvează implicit.

Isus simplifică la doar două – legile fundamentale ale existenței noastre. Una pe verticală – recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, și a doua pe orizontală – recunoașterea fratelui în străinul de lângă mine, a aproapelui ca o formă a sinelui. În acestea două stă salvarea noastră: dacă le practicăm prin trăire interioară.

În Scrisoarea a 2-a către Corinteni (cap 12, v 9) – citim: ”puterea mea prin slăbiciune își atinge plinul”. Și ne cutremurăm, la gândul că Dumnezeu ar putea avea nevoie de noi. De ce are nevoie puterea ordonatoare de slăbiciunile noastre, ne întrebăm? Este – dacă vreți, un alt mod de a ne întreba dacă Dumnezeu … ne-a făcut pentru El? (Ori, la această întrebare ascultăm hotărâtul răspuns-promisiune pe care-l dăm în fiecare Duminică: ”pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”…)

De ce are nevoie ordinea, pentru a se impune în lume – de slăbiciunea oamenilor, de fragilitate, de punerea în criză? (E ca și cum, atunci când aluneci, ai vrea să ști că între tine și asfaltul tare este o plasă de siguranță. Minunea se poate observa atunci când nu-ți rupi piciorul, dar mai ales – atunci când constați minunea vindecării lui! Există o ordine reparatorie …)

În primul rând, pentru că așa cunoaștem adevărul acestei lumi – atunci când facem un act de voință, depășind slăbiciunile proprii prin puterea voinței noastre, dar nu singuri – ci ajutați de grația divină.

În al doilea rând, pentru că așa reușim să practicăm adevărul cel mai profund al vieții noastre, rostul ei adevărat – atunci când acordăm un ajutor (de la acord, armonie a bătăilor inimii proprii cu cea a aproapelui) prin puterea iubirii pe care o manifestăm față de aproapele.

În al treilea rând, pentru că nu putem ajuta cu adevărat decât pe cei mai slabi ca noi – pe cei care se află într-o dificultate mai mare ca a noastră, prin puterea milosteniei sau a carității.

Puterea-necontrolată (care se impune prin violență, care caută să controleze prin forță și exces legislativ) este opusul puterii-iubitoare (care se impune simplu: prin iertare și compasiune).

 

 


Lansare de carte ”Confesiunile unui orfan sau Tiberiu, Copilul nimănui în dialog cu Cititorul A.” – CARO Hotel, Sala Eminescu – marți, 4 Iulie 2017.

foto calin 2017Tiberiu Antipa

Vă mărturisesc că sunt unul dintre aceia care nu cred în întâmplarea fără rost.

Aș nuanța, spunând că am ajuns la convingerea, că fiecare din lucrurile care se întâmplă în jurul meu, au un motiv anume. Poate nu reușesc eu să deslușesc întodeauna ”din prima” pentru ce anume au loc anumite lucruri în anumite momente – dar prin darul înțelegerii și prin formarea în timp a unei priviri atente, participativă la cele din jur, am ajuns să cred că totul se întâmplă cu un anumit scop. Iar scopul este ca eu să învăț câte ceva din ceea ce mi-e dat să trăiesc, pentru a ieși din izolarea mea egoistă … și cumva, să încerc a fi de folos celuilalt, a împărți bucuria mea cu a celuilalt, a spera împreună cu cel de lângă mine că vremurile pot deveni mai bune, numai dacă strângem rândurile și începem să ne pese, să ne întrebăm despre lucruri – … împreună! Ce cuvânt amețitor de puternic, ce parfum de legământ sacru și ce ușor îl știm încălca!

Un astfel de moment este astăzi, când timpul se dovedește din nou mai prețios decât spațiul. Ne apropiem de finalul unei zile de lucru, și iată că ați găsit resurse să veniți în număr atât de mare pentru a felicita un tânăr – pe Tiberiu Antipa, pentru lansarea primului său volum, intitulat ”Confesiunile unui Orfan”. Faptul că acest lucru are loc la Hotelul nostru, într-una din sălile care – toate –, poartă numele unor mari scriitori români, sperăm să fie de bun augur pentru tânărul scriitor Tiberiu Antipa.

Cartea sa – pe care am citit-o pe nerăsuflate – este un strigăt mut la adresa centurionilor care conduc societatea noastră: ce este de făcut cu aceste resurse umane abandonate – cum ne îngrijim de copiii instituționalizați, care la 18 ani sunt puși sub presiunea integrării rapide (sau forțate?) în societate …

Optimismul tânărului scriitor și dorința lui de a învăța, de a asimila cunoștințe în pofida greutăților de nedescris, voința de a cunoaște tainele lumii înconjurătoare, facilitează cititorului  o experiență altfel greu de digerat: luăm contact cu nuanțele suferinței neștiute de majoritatea celor care au șansa de a crește în familii – distingem între copil orfan (ai cărui părinți au decedat) și copil abandonat (ai cărui părinți l-au părăsit, dar practic un posibil orfan) …

Cartea lui Tiberiu Antipa e hrană pentru sufletele noastre, mai întâi pentru că ne vindecă de nepăsare. Apoi, pentru că așează lucrurile în ordinea firească, naturală, a creației: suntem cu toții fii (ai Tatălui ceresc, ai Creatorului care ne-a dat viață), de aceea suntem cu toții frați (având același Tată suntem egali în drepturi ale omului) și abia din acestea două, rezultă că avem cu toții datoria de părinți, nu numai față de proprii copii, dar și față de aceia care din diferite motive … nu și-au cunoscut părinții sau au rămas, prematur – lipsiți de dragostea lor.

Este atât o carte a iertării, cât și un mesaj de avertizare – adresat conducătorilor actuali, invitați la reflecție urgentă asupra nepăsării lor ca formă de orbire convenabilă ce trebuie vindecată cu singura alifie miraculoasă ce ne face atenți la suferințele celor din jur: iubirea aproapelui.

Felicitări dragă Tiberiu, și-ți dorim să duci la bun sfârșit cât mai multe proiecte spre menținerea legăturii sufletești cu cei despre care tu știi cel mai bine că au nevoie de iubire, speranță și credință.

(București, Hotel CARO, in 4 Iulie 2017)

 

 

Next Page »