Comentarii din Cetate



Pădurea sau frunzele: cine se pricepe să ofere umbră și răcoare? Mai bine, toamna … !

Pădure, dragă pădure,

În tine sunt multe mure,

Nu mă spune la nime

C-am vărat o vară-n tine.

Lasă să mă spună frunza

Că ea mi-a ținut umbra.

După câteva luni bune, mă reîntorc în miez de noapte la Jurnal și caut un motiv să trag de ceas înainte. Îl găsesc la bunul prieten Lucian Blaga, într-una din paginile Antologiei de Poezie Populară.

În primul rând, că vara nu se pierde niciodată: ea se vărează, se trăiește zi de zi. Cu meniuri light, pline de vitamine. De când n-am mai fost în pădure? De când am trecut pe vitamine sintetizate, fabricate în laborator? Și cu ce folos?

În al doilea rând, secretele lumii reale nu se strigă nici din avion, nici din amvon. Cel care vede întregul pădurii, nu se poate bucura de copaci, și invers. Secretele nu se publică pentru bani – aceea e propagandă sau publicitate. Secretele nu se dezvăluie – asta o fac știriștii, la rubrica lor de senzațional. Cuvântul trebuie dat celui ce face fapte bune, măcar de l-am asculta, privind și imitându-l …

În al treilea rând – merită să cunoască un secret cel care se coboară până la detaliu. Fără cunoașterea amănuntelor, cum să ai pretenția înțelegerii? Frunza, cea care e în stare să absoarbă raza soarelui și să ofere umbră celui copleșit de toropeală.

Răcoarea codrului e totuși diferită de răcoarea toamnei.


Vremea pandemiei ne pune in fata unor schimbari urgente de comportament.

Pe de-o parte, suntem chemati sa ne acoperim trupurile cu masti, combinezoane si manusi. Pe de alta parte, suntem preocupati de faptul că noile tehnologii care faciliteaza comunicarea online ne expun unor riscuri reale. Nu le sunt toate regulile scrise (abia dacă a inceput procesul de legiferare), lipsește accesul universal la spațiul online, și mai sunt încă destui analfabeți cuminți, care fie se feresc de tastatura telefoanelor inteligente sau/și nu vor să învețe limba engleză …

Însă, momentul în care vom vota online, se apropie, ca un firesc al noilor forme de comunicare. Îl vom accepta, după cum am acceptat să ținem jurnale de idei online, să ne auzim cu prietenii pe Facebook, să vizităm muzee în spațiul virtual și bineînțeles, să ne facem cumpărăturile, la distanță. Și ne vom pune toate speranțele în softurile certificate de organisme apolitice, în care vom avea reprezentanți onești, cu o înaltă ținută morală.

Tot atunci, însă, vom mai afla un lucru. Că adevărul înscris în inimile noastre are nevoie de intimitate și de dialogul cu Dumnezeu, intermediat de Preot. Și vom constatat, că pentru a ne odihni cu adevărat, pentru a simți cu adevărat, e nevoie de altfel de contact. Îi vom spune ”ca pe vremuri” sau ”varianta tradițională” (old school) … și poate vom suferi de nostalgie, dacă vom pierde pe drum învățămintele istoriei. Nu de alta, dar alegerile s-au furat și în 1946, când nu s-a votat nici cu mănuși, și cu atât mai puțin, online sau în limba engleză. Iar de atunci, continuăm să construim o lume parcă tot mai mincinoasă.

Oare ne vor scăpa transparența online-ului și limba engleză de … minciună?!


Biserica, de când a luat ființă – pe Cruce, atunci când sutașul a împuns coasta Domnului – este în criză. Și va rămâne în criză, până la finalul veacurilor (PS Virgil Bercea).

Există o criza a Bisericii? Dacă e reală, de unde vin frământarea și neliniștea? De unde? De orișiunde, numai din indiferență, nu. Firescul crizei este legat de freamătul lumii, din misiunea Bisericii, trăită prin înnoită chemare. Căutarea omului, pe care Biserica îl definește ca pe aproapele nostru … 

Omul ca ”aproapele nostru” – această comuniune cu celălalt străbate toată învățătura Bisericii. În chiar Rugăciunea Domnească ”Tatăl nostru”, atunci când cerem pâinea noastră, cea de toate zilele – nu o cerem numai pentru noi. O cerem pentru a o împărți cu ceilalți, căci spunem dă-ne-o nouă astăzi.

Cu atitudine de copii care au încredere deplină în Tatăl lor, conștienți de universalitatea și particularitatea acestei cereri (căci nu ne-ar veni la îndemână să spunem: dă-mi-o mie, așa-i?), înțelegând și acum-ul clipei care este cel mai prețios dar al eternității, acela de a se toarce în prezent ca o condiție a existenței, ne strângem în jurul mesei și mulțumim Domnului pentru că acum vedem limpede: rodul muncii noastre este răsplata hranei pe care ne-o oferă Dumnezeu.  

Intenția muncii noastre nu poate fi îmbogățirea și nici îndestularea. Vom munci, iar din rodul muncii noastre vom putea aduce laudă …

Biserica este vie, atentă la starea societății, și are menirea de a cunoaște, de a îndruma și mai ales de a ajuta creația – adică pe om, ca parte a lumii create de Dumnezeu, adică pe noi, urmași ai lui Adam, cel salvat prin răscumpărare, de iubirea lui Isus.

Omul de azi, împreună cu aproapele său, are aceeași misiune pe care a primit-o din veac, strămoșul nostru: aceea de a stăpâni lumea. De aici, decurg câteva întrebări fundamentale:

  • Ce este binele comun?
  • Cum se realizează dreptatea socială?
  • Cine este aproapele, mai ales acela aflat în suferință?

Biserica are o responsabilitate socială, iar vocea ei trebuie să se facă auzită. Cum? Prin creștinul educat, cultivat. De aici, necesitatea de a educa politicienii.

Intervenția Bisericii asupra lumii este prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie și Apostol, în Liturghie, prin celebrarea Sfintelor Taine ale Sfintei Liturghii, prin împărtășirea comună din trupul și sângele Domnului … iar cuvântul predicii ne explică Evanghelia în prezent: adică, raportat la viața turmei care ascultă. Orice analiză – inclusiv (sau mai ales) cea asupra demnității persoanei umane, are nevoie de un punct de referință. Iar acest punct de referință, pentru un creștin cultivat – este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată câteva principii, enunțate în timpul celor trei zile de Seminar ACRO, de către Pr Felix Roca; asistentul spiritual al Actiunii Catolice din Romania:

  1. Biserica nu este de domeniul privatului;
  2. Săracii sunt diamantele Bisericii (Sf Ioan Damaschin);
  3. Persoana umană are o demnitate intangibilă;
  4. Omul este locotenentul lui Dumnezeu pe pământ (a ține locul – loco + tenente)
  5. Omul este singura ființă pe care Creatorul a vrut-o pentru ea însăși;
  6. Unicitatea omului: nu suntem identici, nu suntem trași la Xerox (sic!);
  7. Omul este creat din iubire, și este răscumpărat de o iubire și mai mare;
  8. Viața are un caracter sfânt și inviolabil;
  9. Conceptul persoanei include trei aspecte:
    • Identitatea morală,
    • Constituția fizică,
    • Responsabilitatea juridică
  10. Cele patru principii ale învățăturii sociale ale Bisericii sunt:
    • Binele comun
    • Demnitatea umană
    • Solidaritatea 
    • Subsidiaritatea

Problemele actuale ale omenirii vor duce oare Biserica spre adaptarea la moda lumească? 

Pot toate problemele lumii deveni probleme ale Bisericii, fără discernământ? 

Lumea de azi a dezvoltat o aplecare de a-și crea probleme din orice: ne putem certa din orice, putem fi zile întregi în dezacord permanent

Va intra Biserica în această capcană a rezolvării conflictelor – sau va păstra o oarecare distanță igienică față de problemele lumii.

 Sau poate va face o alianță cu ONU, spunând, fie – (a.) cele 17 obiective strategice sunt si ale noastre sau (b.) iată cele 17 obiective ale voastre, le-am revizuit, și vă rugăm, ascultați-ne – ele sunt deja cuprinse în cele două porunci lăsate nouă în pază și practică – de Domnul …Da, cele două Porunci ale lui Isus, le aflăm în Evanghelia după Sf Marcu, cap12; 28-34.

Omul, fiind creația lui Dumnezeu, alege liber să-I asculte chemarea și se pleacă în fața lui Dumnezeu, așa după cum libertatea se va supune adevărului.

Și rămânem cu întrebarea (pentru un viitor Seminar). 

Există o ruptură reală între Biserică și societate? O ruptură care ar avea la bază cele câteva forțe, identificate de Profesorul Christopher Tollefsen – care au acționat ca frâne în dezvoltarea armonioasă a Ecclesiei, în sensul adâncirii unei prăpăstii istorice între Biserică și societate, astfel:

  1. Tentația Bisericii de a colabora, după 313 – cu statul, cu domnitorii si cu principii – mai degrabă decât cu masele (nu înseamnă că turma a fost uitată – doar că a fost mai puțin implicată în rezolvarea problemelor)… o tentație a Bisericii spre politică (schimbarea lumii prin actul de conducere);
  2. Tentația Bisericii de a se retrage, meditând în rugăciune, mai degrabă decât a intra într-o relație plenară, un angajament total cu poporul, cu turma, ceea ce poate duce la:
    • Distanțare, elaborarea unui sistem sofisticat de preoți fără popor;
    • Disoluție (plecând din Reformă), elaborarea unui sistem în care avem un popor de preoți (și implicit, un popor care nu mai are nevoie de preoți);
  3. Tentația superiorității creștinului retras din treburile spurcate ale lumii corupte (după modelul călugărilor, o așa numită exacerbare a celibatului): creștinii practicanți recunosc în călugărul care se roagă, un model puternic, un mijlocitor real – și, prin imitație, refuză și ei, implicarea plenară în societate …

Așadar, e bine ca Biserica să nu cadă în păcatul urmăririi modei lumești … și în aceași timp, cum facem să ne întoarcem (ca Adunare a Poporului, Ecclesia) la Biserica Sfinților Apostoli, la acea stare de propovăduire curajoasă cu riscul propriei vieți a Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei lui Isus: model de viață, inspirație și filtru mereu actual de cunoaștere și acțiune, în lume. 

Călin Diaconu,

Președinte AGRU Național

Materiale de studiu pentru Învățătura Socială a Bisericii

impreuna pe drumul cunoasterii

Impreuna, pe drumul cunoasterii … Așa e Binele – un drum strâmt. Avem libertatea ocolirii, a salturilor in stanga si in dreapta … dar prin aceasta, nu vom avansa spre scopul nostru principal, care rămâne: mântuirea …


Agnus Dei

Agnus Dei, sculptură din prima jumătate a secolului al XII-lea, atribuită lui Nicolo. Se află în catedrala din Ferrara, care are hramul Sfântului Gheorghe …

Tu, ce l-ai întreba, dacă l-ai întâlni?

Vă mărturisesc că nu l-am cunoscut pe primul om care s-a îmbolnăvit de coronavirus. De aceea, nici nu vă pot spune dacă mai trăiește sau dacă a murit. Nici măcar, nu pot să vă confirm cu certitudine, dacă e chinez sută la sută sau doar după mamă. Și nici, dacă era un străin oarecare, nechinez, aflat cu treabă prin China, prin Wuhan sau aiurea pe-aici, pe undeva, pe acest Pământ tot mai rotund, în preziua îmbolnăvirii sale. Nu știu nimic despre primul om bolnav de coronavirus, și totuși … dacă acela ar (mai) trăi și presupunând eu l-aș cunoaște, și aș avea dreptul să-i pun o singură întrebare: care ar fi aceea?

Prima care-mi vine în minte, ar fi una care să-i sondeze sufletul. Starea conștiinței. L-aș întreba, de pildă, cum își poartă povara îmbolnăvirii atâtor semeni: ”Și ia zi, prietene, cum te simți?” … Anonimul perfect, ascuns poate și astăzi printre noi sau poate deplâns de câteva luni de cei dragi lui (fiindcă e posibil să se fi stins înainte de orice mărturisire), de-ar trăi, poate s-ar tângui, privind în gol, aducându-și aminte de cele ce-a greșit, atunci când a făcut-o: fie rătăcirea de-o clipă, fie obiceiul strâmb de-o viață, ar privi concentrat la momentul păcatului său, l-ar recunoaște și l-ar mărturisi. Sau poate, nu ar găsi puterea să o facă. Sau nu i s-ar părea interesant și ar refuza să intre cu mine, în acest joc. Sau poate omul acela, oricare ar fi fost sau va fi fiind el încă, nici măcar nu și-ar aminti …

Atunci, mă gândesc dacă l-aș fi întrebat, altcumva. Dacă aș presupune că a deschis Biblia, atunci l-aș întreba: ”Acum îl înțelegi, dragă prietene, pe Adam?”. 

Iată o întrebare partinică, pusă de pe o poziție fermă, al cărei răspuns mi-ar spune mai multe, dacă l-aș primi. Aș afla astfel, dacă e familiarizat cu religia iudeo-creștină, dacă a auzit de păcatul originar … ce discuție interesantă am purta, până-n miez de noapte, despre moarte în primul rând, și când se va inventa vaccinul împotriva ei, până ni s-ar îneca vorbele în sughițurile plânsului de mila proprie sau ni s-ar permite să ne ridicăm, având conștiințele spălate de o bună spovadă. Și aș renunța la apelativul evident ironic, și l-aș numi ”Frate” … indiferent de culoarea pielii.

…….

În noua realitate a distanțării sociale, avem timp să medităm despre ce este, despre cum a intrat în lume, și mai ales despre felul în care se răspândește, păcatul. Avem timp să medităm asupra morții și poate vom înțelege că păcatul este moartea

Aleși de Dumnezeu, iudei și creștini, să purtăm cu de-a sila, în transmisiune live sau streaming, necazul și freamătul răspândirii unei pandemii, cu statisticile ei macabre și gustul de apocalipsă, avem șansa să ne întrebăm asupra Marii Sărbători care ne-a însoțit pe tot acest drum. Fie că ne socotim urmași ai lui Avraam (zis și Ibrahim), ai lui Moise sau ai lui Isus Hristos Domnul și Răscumpărătorul nostru, și unii și ceilalți, recunoaștem, prin același nume, Sfintele Paște.

Cei care știu citi de la dreapta la stânga, recunosc în ebraicul Pesah – פֶּסַח, amintirea Păsării Domnului, care a trecut peste Egipt, atunci când poporul ținut prizonier, visa la eliberare. Cei care citesc de la stânga la dreapta, vor recunoaște că în urarea Hristos a-nviat! stă bucuria credinței lor în înviere și răscumpărarea noastră din păcatul strămoșesc (adamic)! Vorbim la fel, dar înțelegerea noastră e diferită? Putem afla unitatea în diversitate? 

Înțelepciunea – culme a cunoașterii – presupune, desigur, o bună memorie. Dar, pe lângă păstrarea ei, înțeleptul va  recunoaște (odată cu limitele puterilor sale, și aflat în fața evidenței fragilității propriei ființe), sensul transcendenței în jocurile eternității cu timpul. 

E vorba despre Adam și Noul Adam, în povestea acestor zile. 

Și cum-necum, pricepem că trebuie să încercăm, împreună, de acum înainte. Împreună, să vedem și să ne recunoaștem greșelile, împreună să luptăm cu răutatea, împreună să alinăm suferința celuilalt, împreună să punem capăt rătăcirii sau stării de servitute sau războiului dintre noi … 

Odată cu eliberarea, dacă vom accepta această coroană a solidarității, ne vom întări voința, autocontrolul și vom crește standardul responsabilității sociale, pentru a ne redobândi libertatea. Ne vom trezi că am urcat încă o treaptă în istoria omenirii. Va începe o nouă perioadă, acum – că avem borna universal recunoscută a unui eveniment care a zguduit umanitatea pe tot cuprinsul ei. Poate în această epocă nouă, ne va fi dat să înțelegem unicitatea Binelui și cu siguranță vom aprofunda multiplele nuanțe ale răului, mai ales puterea lui șmecheră, aceea de a se adapta timpului prezent. 

Drumul strâmt spre Adevăr ne va uni în epoca post-coronavirus, iar spiritul gregar se va bucura tresărind cu recunoștință, atunci când ne vom regăsi frecându-ne unii de ceilalți. Numai de nu ne-am buluci cu toții spre poarta acestei noi forme de înțelegere a comuniunii, căci este loc pentru toți cei chemați, fie că ne numim evrei, creștini sau arabi, și toți aceia pentru care legământul credinței într-unul Dumnezeu este sfânt și actual  … 

Dacă mi-e permisă o glumă, în vremurile acestea noi, Adam se va privi și va fi privit cu alți ochi, atunci când va strănuta sau va scuipa pe stradă … și tocmai de aceea, va avea de luat câteva măsuri înțelepte, la nivel planetar.    

(București, în 24/25 Aprilie 2020)

 


georgio vasari la speranza

Georgio Vasari (1511 – 1574), Il ritorno della Speranza

Acest pământ roditor, barca noastră comună, a ajuns în repaos forțat, la domiciliu.

Ferice de cei care au unul? Poate suntem chemați să ne întrebăm de soarta oamenilor străzii?  De soarta celor care nu și-au cunoscut niciodată familia, abandonați fiind de părinți și crescuți prin orfelinate până la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a fi apoi abandonați a doua oară, printre noi ceilalți, care preferăm să nu-i cunoaștem?! Poate sunt și ei printre chemați – cu cât cinism – de legea militară, să rămână închiși (unde?) … până la noi ordine?

Sau ne este dat acest timp, să ne interesăm – istoricește vorbind –  de arheologia acumulărilor dobândite de țările bogate: averile din palate și castele, din hoteluri și resorturi de lux și chiar din cimitire: de la mausolee până la piramide … , adică tot ceea ce a fost construit de om cu gândul la strălucirea și amintirea veșnicei lui pomeniri,  … vom vedea acum, în această pauză prelungită, starea și validitatea bogățiilor acumulate, ordinea din cămări și felul în care va fi folosit prea-plinul unora, pentru a liniști foamea, setea și frigul celor mulți …

Poate însăși ideea de avere și avuție trebuie să o reașezăm în firescul contribuției pe care o are la libertatea noastră, să o reașezăm în urma ființării noastre, a sănătății noastre care nu poate fi arestată la nivelul persoanei. Există – învățăm asta acum – o sănătate a omenirii, o sănătate a Planetei. Dacă barca ia apă, și eu mă voi scufunda odată cu ea … e limpede?

Apoi, în afara prea-plinului cămărilor noastre sau a precarității existenței în general, găsim în sfârșit timp să reflectăm asupra odihnei datorate,  de parcă am fi ieșit cu toții la pensie, înainte de vreme și fără a avea merite deosebite …  pentru a reînvăța importanța meditației zilnice, a rugăciunii de mulțumită pe care suntem chemați să o aducem lui Dumnezeu, pentru aceste vremuri de pace și bunăstare pe care le trăim.

Izolarea la un domiciliu pe care se presupune că-l avem, în mijlocul unei familii de care se presupune că aparținem și căreia-i purtăm și ne poartă de grijă, suntem invitați să-l iubim mai mult pe aproapele nostru: atât pe acela pe care zicem că-l cunoaștem, doar pentru că împarțim același acoperiș  … cât și pe acela despre care zicem că nu avem de ce să-l cunoaștem, pentru că este doar străinul, pe care-l întâlnim întâmplător, pe stradă …

Din casă, înțelegem altfel dimensiunea spațiului public? Hai să ne întrebăm – ce trebuie să fi simțit Noe, în ultimele zile înainte de a arunca ancora? Cât de mare trebuie să-i fi fost bucuria, atunci când porumbelul i-a adus înapoi ramura de măslin? (Geneza, capitlul 8, 6-12)

 

”Nu pot zice: ce este aceasta? Pentru ce este aceasta? Căci toate sunt făcute cu un scop.” Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah (39, 26)

acum si atunci

Acum si atunci: unde sunt râurile de turiști curioși, dornici să vadă, simtă, cunoască minunile Veneției … ce sensuri noi se rescriu în industria ospitalității, a orașelor muzeu, care și-au reglat timpul interior după anotimpul fluxului de turiști?! 

Next Page »