Istoria are nevoie de documente. Dar, pentru a reînvia cu adevărat trecutul, istoricul mai are nevoie de un dar: acela de a descoperi amănuntele care contează și de a pune sursele una lângă alta până când ele încep să se confirme, să se contrazică, să se lumineze reciproc. Abia atunci memoria trece pragul credibilității.
Profesorul Cristian Vasile face tocmai acest lucru în studiul „Manifestațiile anticomuniste din anii 1945–1946 și implicarea organizațiilor greco-catolice AGRU și ASTRU”, publicat în „Revista istorică”, tom XXXVII, 2026, nr. 1–3.
Prin cercetare serioasă, sunt scoase la lumină lucruri pe care memoria noastră publică pare, uneori, teribil de grăbită să le uite.
8 noiembrie 1945. Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Ziua onomastică a Regelui Mihai. Vorba aceea: de ziua ta nu prea ai cum să te ascunzi de urări — nici măcar dacă istoria începe să se înnegureze.
În Piața Palatului ies zeci de mii de oameni, foarte mulți dintre ei elevi și studenți. Manifestația e promonarhistă, dar tocmai de aceea este implicit anticomunistă: solidaritatea cu Regele aflat în „greva regală” și în opoziție față de guvernul prosovietic al lui Petru Groza.
Studiul lui Cristian Vasile arată și participarea unor membri ai AGRU și ai ASTRU, organizațiile laicilor greco-catolici, la mobilizarea și desfășurarea acestor forme de rezistență.
Amănuntul care contează enorm: a existat opoziție. Comunismul nu s-a așezat peste România într-o liniște unanimă, ca și cum o țară întreagă și-ar fi schimbat „peste noapte” convingerile. Regimul prosovietic instaurat după 6 martie 1945 a întâmpinat rezistență politică, civică, intelectuală și religioasă.
Și mai aflăm ceva tulburător de familiar.
Dezinformarea nu s-a inventat odată cu Facebook-ul. Puterea comunistă încerca să transforme adversarul politic în altceva decât era: opozantul devenea „fascist”, participantul la manifestație era asociat cu „criminalul de război”, iar contestarea politică trebuia prezentată drept primejdie publică.
Dacă reușești să schimbi mai întâi numele adversarului, devine mult mai ușor să justifici ceea ce îi vei face după aceea.
Opoziția este firească într-o democrație. Nu suntem obligați să gândim cu toții la fel. Tocmai puterea, care nu mai suportă contradicția, începe să aibă nevoie de astfel de etichete.
Îi sunt recunoscător prietenului meu, Cristian Vasile, pentru cercetările sale asupra trecutului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. A descoperit răni care nu cer răzbunare și nici mitologizare. Cer ceva mult mai greu: adevăr și demnitate.
Uitarea nu vindecă o rană. Iar minciuna, cu atât mai puțin.
Cu permisiunea autorului, pun la dispoziția celor interesați studiul integral, inclusiv pentru descărcare. Merită citit. Uneori, câteva pagini de istorie bine documentată pot recupera ceea ce câteva decenii de tăcere au încercat să șteargă…
”Cum ne raportăm la trecut?” este o întrebare la care istoricii și politicienii sunt chemați să răspundă în spațiul public. Mai întâi, pentru că oamenilor pur și simplu le plac poveștile, sunt atrași de ele: gospodinele sunt gata să uite oala pe foc din pricina te miri cărui episod de telenovelă; meșterii ratează „fereastra de întărire” a cutărui adeziv din cauza unei transmisiuni de fotbal în direct …
Cetățeanul de rând așteaptă să asculte povestea, pentru că vrea să mai învețe câte ceva, de cele mai multe ori, doar din nevoia de a-și satisface curiozitatea (sau pentru că timpul îi trece mai ușor) … dar politicianul are un scop când aduce în discuție trecutul; istoricul are, la rândul lui, o intenție clară. Analizând discursul lor, vom ști dacă în fața noastră e cineva care vrea să cerceteze trecutul sau să-l instrumentalizeze.
Recent (de când cu războiul ruso-ucrainean), am înțeles că interogarea memoriei nu este naivă și că intenția celor ce apelează la istorie e ușor de descifrat … mai ales dacă sunt aduse în discuție pretenții teritoriale.
În contextul celui de-al 25-lea Congres de Studii Bizantine, ce va avea loc luna aceasta la Viena, considerăm că e firesc să ne aducem aminte de formula „Byzance après Byzance”, a marelui istoric Nicolae Iorga, care a refuzat să identifice civilizația bizantină cu durata politică a statului care o produsese.
El continuă în cult, în artă, în drept, în manuscrise, în instituțiile bisericești, în lumea slavă, în Principatele Române și în formele politice și culturale care supraviețuiesc mult după dispariția împăratului bizantin.
Organizatorii congresului de la Viena spun astăzi explicit că tema „Byzantium beyond Byzantium” are legătură cu primul congres care s-a desfășurat la București, în 1924 …
Der Standard promovează Congresul pornind de la o discuție cu bizantinista Claudia Rapp, care arată cât de contemporane au devenit întrebările adresate Bizanțului: secetă și instabilitate socială, migrație, reziliență, bioarheologie, manuscrise și inteligență artificială. Da, AI-ul poate ajuta la descifrarea unor manuscrise medievale cu o precizie impresionantă; important este, avertizează Rapp, să nu confundăm instrumentul cu gândirea însăși. Și — am adăuga noi — să nu devenim încrezuți, lăudându-ne cu merite care nu sunt ale noastre.
Ce putem învăța la Viena despre memorie, alteritate și reziliență
În centrul Vienei există un ceas care nu doar măsoară timpul. Îl povestește.
Se numește Ankeruhr. E situat în Hoher Markt, prezintă douăsprezece personaje (sau perechi de personaje) din istoria orașului care trec, oră după oră, prin fața privitorului. Ceasul, construit între 1911 și 1914 după proiectul lui Franz von Matsch, este un monument Jugendstil, dar și o mică lecție de filosofie a istoriei: oamenii trec, timpul îi dă înainte, iar memoria rămâne (dacă o cultivăm).
La ora XI apar Maria Tereza și soțul ei, Franz I Stephan de Lorena. În fundal, stema imperială, cu acvila bicefală – un singur trup, privind spre capetele lumii, spre Răsărit și Apus …
Vă propun această imagine pentru cel de-al XXV-lea Congres Internațional de Studii Bizantine, ce va avea loc între 24 și 29 august 2026, împreună cu întrebarea pe care a conturat-o atât de clar, Nicolae Iorga: ce rămâne dintr-o civilizație după ce imperiul care a reprezentat-o în formă statală dispare?
(Pentru cei curioși, avem la dispoziție paginile ediției din 1935)
Maria Tereza, Franz Joseph și … românii Transilvaniei
Pentru un român care privește Ankeruhr-ul, Maria Tereza nu este un simplu personaj din istoria Vienei.
În timpul domniei ei s-a consolidat instituțional lumea greco-catolică românească din Transilvania. Blajul, școlile sale și elita intelectuală formată în jurul Bisericii Române Unite au devenit unul dintre laboratoarele în care identitatea culturală românească începea să se transforme treptat într-o conștiință națională modernă.
Recunosc o legătură dintre fundamentul greco-catolic, studiul istoriei și al limbii și revendicările politice ale românilor ardeleni. Epoca habsburgică a oferit românilor unelte decisive: școala, cartea, un cler educat și posibilitatea de a-și formula identitatea în limbajul intelectual al Europei.
Un secol mai târziu, în timpul lui Franz Joseph I, procesul face încă doi pași importanți.
În 1853, Papa Pius al IX-lea ridică Biserica Română Unită la rang de Mitropolie de Alba Iulia și Făgăraș și creează noile eparhii de Gherla și de Lugoj. Organizarea oferea Bisericii greco-catolice românești o autonomie instituțională considerabilă și o conducere proprie.
În 1864, prin decret imperial, este reînființată și Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, sub Andrei Șaguna, cu sediul la Sibiu.
Cele două mari confesiuni ale românilor ardeleni primesc astfel structuri capabile să întrețină școli, tipografii, presă, cultură și reprezentare publică.
Franz Joseph nu a fost un „eliberator” al românilor. După Compromisul austro-ungar din 1867, conflictele naționale s-au înăsprit, iar în 1892 românii ardeleni au ajuns la Viena (în tradiția suplicilor) cu Memorandumul lor.
Și totuși, …
Actualitatea Bizanțului …
Întrebarea ar fi aceasta: cum a reușit Imperiul bizantin, moștenitor al Imperiului roman, predominant grec ca limbă și creștin ca viziune asupra lumii, alcătuit din numeroase popoare, să reziste mai bine de o mie de ani?
Cu siguranță, nu fiindcă ar fi rămas neschimbat. Ci pentru că a știut să se transforme fără să uite cine este. Pentru că a transformat experiența celuilalt într-o resursă.
O societate nu devine mai săracă atunci când membrii ei sunt diferiți. Devine mai puternică atunci când știe să facă din aceste diferențe o formă de cooperare.
La Ankeruhr, personajele trec mai departe. Maria Tereza și Franz Stephan dispar la sfârșitul orei XI. La prânz vine Haydn. Ceasul nu încearcă să întoarcă timpul.
Am ajuns la premiera filmului Fjord din întâmplare (mulțumiri domnișoarei Ioana Iovițoiu, care ne-a anunțat de avant-premieră, și Cristinei Diaconu, care s-a ocupat, ca de obicei, cu operativitate și eficiență, de procurarea biletelor). Uneori însă întâmplarea nu face decât să ne așeze, pentru câteva ore, în fața unor întrebări de care ne-am ferit (prea) multă vreme.
Filmul cu care Cristian Mungiu a câștigat anul acesta al doilea Palme d’Or din carieră nu este doar o dramă despre o familie româno-norvegiană. Este o cercetare cinematografică asupra uneia dintre cele mai fragile meserii omenești: aceea de părinte. După premiul primit în 2007 pentru 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu a devenit unul dintre puținii cineaști recompensați de două ori cu marele trofeu al Festivalului de la Cannes. Felicitări, Maestre!
Povestea pornește de la drama reală a familiei Bodnariu, fără a fi o simplă reconstituire. Regizorul a mărturisit că a cercetat mai multe cazuri asemănătoare, încercând să desprindă din ele o realitate mai largă: radicalizarea societăților și incapacitatea taberelor de a mai privi omul dincolo de propriile convingeri.
Nu avem, așadar, un film împotriva Norvegiei și nici o pledoarie lipsită de discernământ pentru educația tradițională. Avem un film despre momentul periculos în care legea nu mai vede persoana, tradiția nu-și mai cercetează propriile greșeli, iar compasiunea este invocată de toată lumea, dar practicată de prea puțini.
Sursă foto: IMDb
Un loc de trecere
La origine, cuvântul fjord este înrudit cu termeni care desemnează mersul, călătoria, trecerea. Fiordul nu era numai o formă de relief, ci și o cale prin care oamenii puteau înainta printre munți, stânci și ape.
Titlul filmului devine astfel o metaforă: familia Gheorghiu se află într-un loc de trecere. Între două țări, între două limbi, între două feluri de a înțelege libertatea, educația, autoritatea și… binele copilului.
Dar nu numai familia de imigranți se află în trecere. Și societatea nordică este pusă în fața unei alegeri. Va rămâne fidelă propriei discipline, reușind să-și păstreze omenia? Va apăra copilul fără să distrugă familia? Va aplica legea fără să transforme omul într-un dosar?
Geografia ne formează fără să ne determine cu totul. Frigul, distanțele, iernile lungi și relieful accidentat au cultivat în comunitățile nordice disciplina, prevederea și capacitatea de organizare. Secvența avalanșei și retragerea impecabilă către adăpost ne-au impresionat, fiindcă vorbesc despre o societate care știe să reacționeze în fața pericolului.
Dar disciplina nu este iubire. Iar eficiența nu ține loc de discernământ.
De cealaltă parte, am descoperit cu emoție și empatie sensibilitatea balcanică: familia numeroasă, credința trăită intens, mămăliga, limba română, oile care par să fi coborât dintr-un colț îndepărtat al Mioriței. Toate acestea cred că ne-au oferit căldură, solidaritate și premisele unei rezistențe spirituale. Dar nici tradiția nu este infailibilă. Uneori păstrează, alături de comori, și obiceiuri care trebuie curățate.
Un gând pe care l-am primit, de la acest film: fiecare civilizație are de ce să fie mândră și fiecare are de ce să se pocăiască.
Meseria pentru care nu primim manual
Copiii vin pe lume fără instrucțiuni de utilizare, iar societatea adaugă câte o pagină în manualul de educație aproape la fiecare generație.
Părintele trebuie să iubească fără să sufoce, să protejeze fără să închidă canalele de comunicare, să corecteze fără să umilească și să ofere libertate fără să abandoneze relația. Viața e timpul pe care îl avem la dispoziție, unii pentru alții. Iar părintele zilelor noastre trebuie să pregătească un copil pentru o lume pe care nici el nu o mai înțelege pe deplin.
De aici începe drama din Fjord.
La un capăt se află ideea că un copil trebuie lăsat să facă tot ceea ce dorește, pentru ca personalitatea sa să nu fie constrânsă. La celălalt capăt se află convingerea că autoritatea părintelui justifică inclusiv pedeapsa fizică.
Dar copilul care „are voie orice” nu este neapărat liber. Adesea este doar singur, obligat să ia decizii pentru care nu are încă puterea interioară necesară. Iar copilul lovit nu este educat, ci învață că puterea poate înlocui argumentul și că iubirea poate veni „la pachet” cu frica.
Între abandonul permisiv și violența autoritară nu se află o neutralitate cenușie, ci disciplina iubirii.
Filmul nu ne cere să numim violența „tradiție”. Corecția fizică nu devine bună doar pentru că a fost practicată de generațiile anterioare. Expresia „bătaia e ruptă din rai”, pe care tatăl este pus să o explice, păstrează urmele unei lumi în care autoritatea adultului era rareori contestată. Bine că nu ia-u cerut să explice și cealaltă expresie, mult mai dură ”eu te-am făcut, eu te omor …”
Pe de altă parte, nu putem accepta că orice greșeală va fi tratată automat ca dovadă că familia trebuie desființată. Există diferențe de nuanță între un gest izolat, un obicei greșit, o pierdere a controlului și o formă sistematică de abuz. Tocmai pentru a le distinge, avem nevoie de judecată, proporție și răbdare.
O instituție care nu mai face distincții nu mai judecă. Doar clasifică.
Copilul nu este proprietatea părinților. Dar nici a statului
Copilul nu aparține părinților, asemenea unui obiect. El le este încredințat. Autoritatea părintească nu este proprietate, ci slujire și răspundere.
În același timp, copilul nu aparține nici statului.
Familia este prima comunitate în care omul învață limba, încrederea, iertarea și limitele. Ferice de cei care au crescut alături de un frate cu care au învățat să împartă. Școala, vecinătatea și instituțiile publice sprijină familia, iar atunci când viața sau integritatea copilului sunt amenințate, acestea sunt chemate să intervină. Dar intervenția nu poate porni de la prezumția că funcționarul îl iubește pe copil mai mult decât familia sa.
Statul poate impune reguli. Nu poate însă să fabrice legături de sânge, amintiri, gesturi de tandrețe și sentimentul de acasă.
Aici devine esențial principiul subsidiarității: comunitatea mai mare trebuie să ajute comunitatea mai mică acolo unde aceasta nu se mai poate apăra singură, fără a-i confisca responsabilitatea. Protecția copilului (în norvegiană „Barnevernet”) este probabil necesară, dar substituirea sistematică a familiei nu poate duce la ceva bun.
Ordinea socială trebuie să lucreze în folosul persoanei, nu persoana să fie sacrificată pentru buna funcționare a mecanismului. Gaudium et spes amintește că instituțiile există pentru dezvoltarea omului și că progresul tehnic sau administrativ nu poate înlocui relațiile personale întemeiate pe respectul demnității fiecăruia.
Când procedura devine mai importantă decât omul, legea poate rămâne perfect redactată și totuși să producă nedreptate.
Apropo: integrare sau … domesticire?
Familia din Fjord nu vine în Norvegia cu mâinile goale. Aduce o limbă, o credință, gusturi, obiceiuri și o anumită înțelegere a familiei. Aduce mămăliga, oile și memoria unei lumi în care copiii cresc în apropierea părinților, a bunicilor și a comunității religioase.
Integrarea autentică nu va cere omului să lase toate acestea la frontieră.
Dar nici tradiția nu poate deveni un pașaport diplomatic pentru orice practică. Imigrantul are obligația de a cunoaște legile țării care îl primește și de a-și cerceta propriile obiceiuri. Societatea gazdă are totuși obligația de a înțelege înainte de a condamna.
Integrarea fără compasiune devine asimilare. Omului i se spune, în fond: poți rămâne aici numai dacă încetezi să mai fii cine ai fost.
În sens invers, integrarea fără asumarea regulilor comune devine izolare culturală: vreau avantajele societății în care am sosit, dar refuz orice întrebare adresată propriilor deprinderi.
Întâlnirea dintre civilizații nu poate exista fără această dublă smerenie. Străinul trebuie să fie pregătit să învețe, iar comunitatea care îl primește trebuie să fie pregătită să asculte.
Compasiunea nu înseamnă suspendarea adevărului. Dar adevărul rostit fără compasiune devine o formă de cruzime administrativă.
Copiii despre care vorbesc toți și pe care nu-i ascultă nimeni
Deși sunt mereu în centrul discuției, copiii par uneori absenți din deciziile care îi privesc.
Adulții le invocă interesul superior, dar fiecare tabără îl definește după propriile convingeri. Părinții cred că știu ce este bine pentru copiii lor. Profesorii cred că observă ceea ce familia ascunde. Instituțiile cred că pot măsura riscul. Comunitatea își formează verdictul.
Dar … ce simt copiii?
Minorul nu poate hotărî singur tot ceea ce este mai bine pentru el. Tocmai de aceea are nevoie de adulți. Însă faptul că nu poate decide singur nu înseamnă că vocea lui trebuie ignorată. Copilul nu este nici suveran, nici obiect mut.
Universul copiilor din film este fascinant tocmai pentru că trece ușor peste frontierele care îi despart pe adulți. Copiii de naționalități și confesiuni diferite comunică aproape instinctiv. Se joacă împreună, înainte de a-și cere unii altora definiții ideologice.
Dar această lume nu este nici pe departe absolut inocentă. Există înjurături, cruzime, indiferență și teribilism. Există, mai ales, episodul în care bebelușul este aproape opărit, fiindcă jocul a luat locul responsabilității.
Copiii au nevoie de libertate, dar și de adulți prezenți.
Al treilea părinte: ecranul
Astăzi familia și școala nu mai sunt singurele forțe care modelează sufletul copilului. Între ele s-a instalat (aparent, pentru a rămâne) un al treilea „educator”, care nu doarme niciodată: tehnologia.
Telefonul știe ce îl neliniștește pe copil, ce îi place și cât timp poate fi ținut în fața ecranului. Algoritmul nu îl iubește, dar îl cunoaște suficient pentru a-i captura atenția.
Copilul primește mesaje pe care nu le poate discerne. Confundă popularitatea cu adevărul, vizibilitatea cu valoarea și reacția instantanee cu prietenia. Are impresia că alege, când adesea alegerile îi sunt pregătite (sugerate) dinainte.
Părinții nu pot interzice lumea digitală, după cum nu pot împiedica venirea iernii. Dar au datoria să-i învețe pe copii să navigheze prin acest mediu (nou și pentru ei).
A fi părinte astăzi înseamnă și a spune: „Nu tot ceea ce apare pe ecran este adevărat. Nu tot ceea ce poate fi făcut trebuie făcut. Nu orice dorință este un drept.”
Libertatea nu înseamnă să nu ai limite, ci să înveți să alegi binele.
Educația nu se face într-o singură casă
Trebuie să recunoaștem un adevăr incomod pentru orice părinte: formarea copilului nu este rezultatul exclusiv al propriei familii.
Îl educă profesorii, prietenii, vecinii, antrenorii, comunitatea religioasă și, uneori, … necunoscuții de pe internet. El aduce acasă cuvinte și idei pe care părinții nu i le-au predat.
Acest fapt nu diminuează responsabilitatea familiei, dar îi arată limitele. Educația ar trebui să fie o activitate comunitară. E parte din binele comun despre care vorbim atâta de puțin, într-o lume guvernată de legile utilitarismului. Problema este lipsa dialogului dintre educatori, care nu mai vorbesc între ei, ci unii despre alții (aruncarea vinei, de colo-colo).
Părintele suspectează că școala îl îndoctrinează pe copil. Școala suspectează că familia îl limitează. Statul suspectează ambele părți că nu respectă procedurile. Copilul învață repede să trăiască între aceste lumi, spunând fiecăruia ceea ce dorește să audă.
O societate care își transformă părinții și profesorii în adversari își condamnă copiii la duplicitate.
Egalitatea care nu recunoaște darurile individuale
Am cunoscut, în perioada comunistă, o formă strâmbă de egalizare. Uniformele propuneau o aparentă unitate, dar ascundeau diferențele de vocație, de origine și de personalitate.
Astăzi nu mai purtăm aceeași uniformă. În schimb, riscăm să fim modelați de aceiași algoritmi, de aceleași norme care ne califică sau ne ostracizează, de aceleași definiții administrative ale succesului.
Egalitatea demnității nu înseamnă identitatea darurilor.
Un copil are nevoie de matematică, altul de muzică. Unul învață repede din cărți, iar altul învață lucrând alături de un meșter. Unul are nevoie să fie încurajat să vorbească, iar celălalt să fie învățat să asculte.
Educația autentică nu fabrică oameni identici. Îi ajută să-și descopere darurile și îi învață să le pună în slujba celorlalți.
Uniformizarea este comodă pentru sistem. Formarea personală este grea. Dar numai aceasta din urmă poate fi numită cu adevărat „Educație”.
Sărăcia și bogăția văzute de copii
Copiii privesc altfel bogăția unei familii.
Pentru adult, bogăția înseamnă proprietăți, venituri și siguranță financiară. Pentru copil, bogăția poate însemna că cineva îl așteaptă acasă, că masa se ia împreună și că există un loc unde poate plânge fără să fie judecat.
O familie cu cinci copii poate părea săracă după criteriile confortului individual. Dar poate fi bogată în relații, amintiri, certuri care au dus la împăcare și responsabilități împărțite.
În același timp, numărul copiilor nu sfințește automat familia. Rodnicia biologică trebuie însoțită de maturitate, răbdare și grijă. Iubirea nu se măsoară numai prin câți copii aduci pe lume, ci mai ales prin felul în care îi ajuți să crească.
Moștenirea nu este numai ceea ce le lăsăm urmașilor în acte. Este și felul în care îi învățăm să privească lumea.
Este civilizația noastră la un pas de sinucidere?
Poate că nu am ajuns încă la marginea prăpastiei. Dar unele dintre gesturile noastre seamănă cu ale unei civilizații care își slăbește singură instinctul de conservare.
Ne temem de autoritate și ajungem să abandonăm copiii propriilor dorințe. Ne temem de abuz și ajungem să suspectăm orice familie. Vorbim despre incluziune, dar nu mai avem răbdare cu oamenii care gândesc diferit. Proclamăm libertatea, dar lăsăm algoritmii să decidă ce vedem și ce dorim.
Am construit instituții capabile să intervină rapid, dar nu întotdeauna capabile să se oprească la timp.
Civilizația nu se sinucide numai prin războaie. Se poate stinge și atunci când nu mai dorește să transmită nimic generației următoare. Când consideră orice moștenire suspectă, orice autoritate opresivă, orice tradiție depășită și orice sacrificiu inutil.
O societate care nu mai știe de ce merită să aducă pe lume copii începe deja să dispară, chiar dacă statisticile economice rămân excelente …
Unde se ascund normalitatea și firescul?
Normalitatea nu se află la jumătatea aritmetică dintre două extreme. Nu este un compromis călduț între adevăr și eroare.
Ea se descoperă în proporția dreaptă dintre libertate și responsabilitate, dintre lege și milă, dintre autoritate și slujire.
Se ascunde în tatăl care își corectează copilul fără să-l umilească. În mama care știe când să protejeze și când să lase copilul să încerce singur. În profesorul care ascultă înainte de a completa formularul. În funcționarul care își amintește că, dincolo de procedură, se află o familie.
Se ascunde în vecinul care nu confundă diferența cu primejdia.
Se ascunde în copilul care împarte o jucărie cu alt copil, înainte ca adulții să-i explice de ce ar trebui să se teamă de el.
Poate că firescul nu a dispărut. Poate doar vorbește mai încet decât ideologiile.
O trecere… posibilă?
Fiordul desparte două maluri, dar totodată le unește. Apa care pare o graniță devine drum atunci când omul știe să construiască și să conducă o barcă.
Între familie și stat, între tradiție și modernitate, între români și norvegieni, între credință și secularizare, avem nevoie de ambarcațiuni fragile.
Una dintre ele se numește adevăr.
Cealaltă se numește compasiune.
Adevărul fără compasiune devine armă. Compasiunea fără adevăr devine sentimentalism. Numai împreună pot apăra demnitatea persoanei.
Fjord nu ne oferă confortul unei sentințe. Ne obligă să rămânem în fața oamenilor și să-i privim, chiar atunci când greșesc. Ne întreabă dacă mai putem apăra copilul fără să distrugem familia, dacă mai putem respecta tradiția fără să justificăm violența și dacă mai putem aplica legea fără să ne pierdem sufletul.
Meseria de părinte a devenit poate mai grea decât oricând. Nu pentru că părinții de astăzi ar iubi mai puțin, ci pentru că tot mai multe forțe revendică dreptul de a spune ce este bine pentru copil.
În această lume complicată, părinții nu au nevoie nici de putere absolută, nici de tutelă permanentă. Au nevoie de responsabilitate, sprijin, repere și, uneori, de iertare.
Iar copiii au nevoie să știe că nu sunt proprietatea nimănui, dar că aparțin unei familii, unei comunități și unei istorii.
Poate că aici se află firescul pe care îl căutăm: în apartenența care nu izolează și în libertatea care nu eșuează în abandon.
Într-o civilizație fascinată de drepturi, Fjord ne amintește de legături. Într-o vreme a verdictelor rapide, ne cere răbdare să înțelegem. Iar într-o lume care vorbește neîncetat despre empatie, ne întreabă, cu o severitate aproape evanghelică:
Suntem pregătiți să o practicăm și față de oamenii cu care nu suntem de acord?
Există vremuri în care societatea pare să sufere nu din lipsa ideilor, ci din excesul lor. Nu din lipsa cuvintelor, ci din revărsarea lor necontenită. Trăim într-o epocă în care fiecare vorbește, fiecare explică, fiecare condamnă, fiecare promite. Și cu toate acestea, înțelegerea dintre oameni pare mai fragilă ca oricând.
Poate că rădăcina acestei boli publice nu este una politică, nici una economică, ci una a cuvântului însuși.
Astăzi, în spațiul public, încrederea pare să fi devenit cea mai rară dintre resurse. Politicienii nu mai au încredere unii în alții. Presa privește cu suspiciune aproape orice gest al puterii. Cetățeanul nu mai știe pe cine să creadă. Iar această neîncredere, repetată zilnic, coboară încet din instituții în familii, din familii în suflete.
Nu este întâmplător.
Limba latină ascunde adesea, în vecinătatea unor cuvinte alese, adevărate lecții de civilizație.
Verbul dispendo înseamnă a împărți cu judecată, a distribui după o cumpănire atentă. Nu este o risipire, ci o administrare responsabilă. Din aceeași familie de idei provine și vechiul nostru dispensar – locul în care fiecare venea cu propria suferință și primea exact ceea ce îi era necesar: nici prea puțin, nici prea mult.
Ce imagine frumoasă pentru viața cetății!
Oare cuvintele nu ar trebui distribuite ca medicamentele? Fiecare la timpul potrivit. În doza potrivită. Pentru omul potrivit.
În schimb, opusul acestei înțelepciuni îl regăsim în verbul latin disperdo – a risipi, a distruge, a împrăștia fără rost.
Cât de aproape sunt cele două rădăcini și cât de diferite sunt lumile pe care le construiesc!
Un singur cuvânt bine așezat poate întări o comunitate. O mie de cuvinte aruncate fără măsură pot naște panică, ură și dezbinare.
Poate că de aceea ne întrebăm atât de des de unde vine disperarea.
Nu cumva disperarea începe exact în clipa în care cuvintele încetează să mai fie administrate și încep să fie… risipite?
Mass-media modernă, rețelele sociale și competiția permanentă pentru atenție au transformat cuvântul într-o marfă de consum rapid. Nu mai contează atât de mult adevărul, cât mai ales viteza de reacție. Nu mai contează măsura, ci impactul replicii.
Dar orice medic știe că medicamentul vindecător devine otravă atunci când doza este greșită.
La fel se întâmplă și cu libertatea cuvântului.
Democrația reprezintă unul dintre marile daruri ale civilizației europene, iar Biserica a înțeles acest lucru cu o înțelepciune remarcabilă. Libertatea de a vorbi nu este o invitație la zgomot, ci o chemare la responsabilitate. Ideile trebuie să circule liber tocmai pentru a putea fi cântărite, verificate și împărtășite în folosul binelui comun.
Adevărata libertate nu înseamnă simpla eliberare de orice autoritate. Gândirea germană distinge frumos între Freiheit von – libertatea față de constrângeri – și Freiheit zu– libertatea orientată către un scop bun.
Aceeași diferență există și în viața omului.
Există o libertate a trupului, care tinde să respingă ascultarea.
Și există o libertate a spiritului, care poate ajunge să respingă chiar scrupulele.
Dar nici una dintre ele nu este deplină fără adevăr și fără responsabilitate.
Poate de aceea existența legilor trebuie privită în lumina sfârșitului vieții noastre. Nu pentru că legea ar justifica inevitabilitatea morții, ci pentru că încearcă să ne ajute să ajungem la un sfârșit mai bun. Un better outcome, cum spun englezii.
Legile nu există pentru ele însele. Ele există pentru oameni.
La fel și cuvintele.
Un alt cuvânt latin merită amintit aici: suspicio.
La origine, el descrie privirea ridicată către ceea ce se află deasupra. Nu orice privire în sus este însă admirație. Uneori ea devine bănuială. Suspiciune. Sentimentul că acolo, sus, ceva nu funcționează.
Așa se propagă neîncrederea într-o societate.
Nu prin demonstrații filosofice.
Ci prin acumularea zilnică a micilor dezamăgiri.
O promisiune încălcată.
O explicație neverosimilă.
O acuzație nedovedită.
Un titlu senzațional.
O manipulare repetată.
Și, încet, suspiciunea devine reflex colectiv.
Ajungem să nu mai credem pe nimeni.
Poate că tocmai de aceea ar fi necesar să reinventăm, măcar simbolic, vechiul dispensar.
Nu doar ca instituție medicală, ci și ca model de viață publică.
Un loc în care fiecare își aduce propria boală morală: orgoliul, frica, mânia, graba, neîncrederea.
Iar, în schimb, primește ceea ce îi este cu adevărat necesar: o doză potrivită de adevăr, o doză potrivită de răbdare și câteva cuvinte rostite cu înțelepciune.
Poate că aceasta este adevărata dispensă a cuvântului.
Nu libertatea de a spune orice.
Ci înțelepciunea de a spune ceea ce trebuie, cui trebuie, atunci când trebuie și în măsura potrivită.
Într-o lume care pare să alunece spre „disperdo”, poate că primul act de reconstrucție începe cu un gest simplu: să ne măsurăm cuvintele înainte de a le împărți.
Fiindcă numai cuvintele împărțite cu discernământ pot deveni temelia unei încrederi care să dureze.
Am ales să însoțesc aceste reflecții cu unul dintre cele mai emoționante tablouri din istoria artei occidentale. Pictorul englez Sir Luke Fildes nu a dorit să ilustreze un act medical spectaculos, ci o virtute mult mai rară: prezența.
Inspirat de experiența trăită atunci când propriul său fiu, Philip, s-a îmbolnăvit grav, Fildes a surprins un medic care nu vorbește mult, nu gesticulează și nu promite miracole. El privește, ascultă și veghează. În tăcerea aceea se află, poate, cea mai profundă formă de compasiune.
Privind tabloul, înțelegem că adevărata autoritate nu începe cu discursul, ci cu discernământul. Doctorul nu împrăștie vorbe, ci își măsoară fiecare gest. Abia apoi urmează tratamentul.
Poate că aceeași lecție este necesară și vieții noastre publice. Înainte de a distribui cuvintele, să învățăm să le cumpănim. Înainte de a prescrie soluții pentru întreaga societate, să înțelegem mai întâi suferința celui din fața noastră.
Limba română a oferit acestui popor (înainte, în timpul și după Revoluția din 1989) șansa de a se exprima, cu strigăt puternic și scandări de galerie sau în șoaptă, prin rugăciunile ce străpungeau celulele întunecate — o dorință reală, vie, o necesitate ajunsă la maturitate: LI-BER-TA-TE!
Ca regulă a autolimitării, nu ne interesează ceea ce nu știm despre trecut sau despre alte popoare, care au avut un alt parcurs lingvistic, au trăit în cadrul altor mentalități și au cunoscut alte vremuri, alte sensibilități pentru aprofundarea conceptului… dar, dacă nu o facem, riscăm să-l ținem închis în tainiță (chiar dacă nu în temniță).
De aceea, pentru a ne socoti demni de frații noștri care au trăit în alte epoci sau gândesc în alte limbi, am dedicat un strop de timp cercetării și am aflat, de exemplu, că nemții disting între „Freiheit von” (eliberare de …) și „Freiheit zu” (sensul autonomiei lucrativ-roditoare). Azi ne propunem să căutăm la rădăcinile limbii engleze și să distingem deosebirile dintre „Liberty” și „Freedom”. Apoi – dacă ajungem până la romani, de ce nu?
De când cu eliberarea robilor, expresia „a slobozi” se înscrie în categoria arhaismelor, căci nimeni nu mai este dispus să recunoască astăzi persistența sclaviei (fenomen despre care vrem să credem că a ieșit – eventual pe ușa din dos – de pe scena istoriei). Poate de aceea, cedând puterii noastre de imaginație, gândind că o lume mai bună ar fi totuși posibilă, folosim azi termenul „libertate” pentru orice ne trece prin cap: libertate politică, libertate interioară, libertate de exprimare, libertate economică, libertatea copilului de a mânca înghețată înainte de supă și libertatea adultului de a descoperi că ficatul nu mai e de acord cu viața dezordonată.
Engleza, prin cei doi termeni pe care îi vom medita mai jos, ne dezvăluie cele două sensuri ale libertății: un sens politic, juridic, instituțional și un altul personal, interior, ontologic.
Sau, pentru a simplifica lectura, folosim această grilă simplă: reținem că liberty ține de cetate, iar freedom ține de persoană…
Liberty vine din latina libertas și a ajuns în engleză prin franceza veche, direct de la liberté, Păstrează în fibra sa memoria cetății romane: libertatea omului care nu este sclav, libertatea cetățeanului protejat de lege, libertatea recunoscută public. Spre deosebire de freedom, cu rădăcini germanice mai apropiate de apartenență, comunitate și viață personală, liberty presupune un conținut juridic și politic. Nu spune doar „am găsit libertatea în mine însumi”, ci mai ales „există o ordine publică în care libertatea mea este recunoscută, apărată și limitată printr-o lege dreaptă”.
Freedom, în schimb, este libertatea interioară a persoanei, opusul mai puțin cunoscutului… thralldom. Pentru că există multiple forme de subjugare a unei persoane, vom găsi, sub formă de sinonime, multiple nuanțe ale libertății personale… Cu origini etimologice ancorate în engleza veche și, poate, chiar mai departe, în limba vechilor germani: frēodōm, compus din frēo — liber, neînrobit, dar și „nobil”, „drag”, „aparținând celor de-ai casei” — și sufixul -dōm, care indică o stare sau o condiție.
Rădăcina se leagă de ideea de „iubit” sau „apropiat”, ceea ce sugerează că libertatea nu era doar absența lanțului, ci – foarte important – apartenența la comunitatea celor liberi.
Frumos, nu-i așa? Pentru a înțelege că LIBERTATEA ESTE UN RANG ÎNTR-O IERARHIE SOCIALĂ, e nevoie să admitem (cu bun-simț, aș spune) că există forme ale sclaviei de care am avut privilegiul să ne eliberăm.
Pentru început, nu strică nimănui dacă recunoaștem că libertatea nu a început cu „fac ce vreau eu” sau „fac fix ce-mi trece prin cap”, ci cu „nu mai sunt sclav, fiindcă, prin strădanie proprie, aparțin de-acum înainte unui grup de oameni care se bucură cu recunoștință, de recunoașterea unui statut superior; de-acum înainte, trebuie să fac tot ceea ce ține de mine, pentru a mă ridica și a merita acest nou rang”.
Dacă vi se pare că engleza veche trage o palmă modernității, atunci hai să povestim câte ceva și despre liberții Imperiului Roman…
În lumea romană, libertus era fostul sclav eliberat prin manumissio. Nu mai era proprietate, dar nici nu devenea automat egalul omului născut liber, ingenuus. Libertatea lui era reală, dar purta încă memoria dependenței. Tocmai aici se vede distincția fină dintre libertatea ca statut și libertatea ca împlinire: Roma putea oferi libertas juridică, dar drumul către o libertate deplină, personală și socială, rămânea mai lung. Libertul era liber prin act, dar trebuia să devină liber și prin recunoaștere, prin demnitate, prin viața sa proprie …
Ne imaginăm scena „eliberării” (a transformării sclavului în libert), și cum s-ar fi putut desfășura ea, în atriumul unei case romane aristocratice, deschis către cer, cu un bazin de apă (impluvium) și coloane impunătoare. Lumina caldă care coboară de sus sugerează speranța și noul început, în timp ce umbrele stâlpilor și masivitatea arhitecturii amintesc de structura rigidă a societății romane, în care noul libert va trebui să își câștige, pas cu pas, adevărata demnitate… Observăm pe podea o bonetă simplă din pâslă (maro). Acesta este pileus, simbolul suprem al sclavului eliberat. Oferirea acestei scufii marca trecerea simbolică de la statutul de obiect la cel de persoană cu drepturi juridice. Gestul mâinii pe umărul tânărului reprezintă o eliberare, dar și… o revendicare a unei relații noi. Sclavul devine libertus, iar stăpânul devine patronus. Relația de proprietate se transformă într-o relație de loialitate și de dependență socială/morală. Un magistrat (praetor), înconjurat de martori, ridică o baghetă din lemn (vindicta). În ritualul roman, atingerea sclavului cu această baghetă, în fața martorilor, consfințea, sub autoritatea legii, faptul că acel om este de-acum înainte, liber. Privirile severe ale celorlalți cetățeni romani amintesc că drumul tânărului către „recunoaștere și egalitate” cu un ingenuus (cel născut liber) va fi lung și anevoios…
…
Libertyeste libertatea garantată de cetate: cetățenii au datoria de a veghea ca instituțiile statului să nu devieze de la mandatul încredințat. De aceea, mă gândesc că francezii au botezat darul lor către americani „Statue of Liberty” și nu „Statue of Freedom”… (sic!).
Freedom va rămâne pentru fiecare dintre noi drumul demnității și al îndreptării, pe care-l parcurgem, zi de zi, de mână cu Isus, pentru a trăi în Adevăr, haina botezului nostru…
