Comentarii din Cetate



Triburile lui Israel sunt in număr de 12. Dintre acestea, unul singur – cel al lui Levi, este chemat să păzească Legea, adică să o învețe și să-i învețe și pe alții despre alcătuirea lumii și sensul vieții. Căci oamenii nu s-au creat ei înșiși, ci au Părinți: atât aici, pe pământ – cât și pe Părintele din ceruri, un Părinte al tuturor, care ne face fii și frați totodată. Părinții noștri de pe Pământ îl reprezintă pe Tatăl nostru din Ceruri, pe Dumnezeu.

Chemarea poruncii a 4-a: ”cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție”  (cf V.T., Iesirea, cap 20) sau ”Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, cum ti-a poruncit Domnul Dumnezeul tau, ca sa traiesti ani multi si sa-ti fie bine in pamantul acela, pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie” (cf V.T. Deuteronom, cap. 5) ne propune doar aparent o ierarhie a vârstelor, o cinstire a experienței de viață pentru a construi progresul pe înțelepciunea celor care au parcurs un drum mai lung, înaintea noastră …în fapt, ni se cere să cinstim condiția esențială a darului vieții, pe care l-am primit și de care azi ne bucurăm, o monedă de schimb pentru grija ce Părinții noștri ne-o poartă atunci când neajutorați și neștiutori, venim pe lume încălziți de dragostea lor. În plus, Porunca a 4-a pune în legătură cauzală pe cei doi Părinți ai noștri: Mama si Tata – cu Părintele nostru ceresc, Dumnezeu.

Zilele acestea suntem chemați să batem drumul la urna de vot – nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de votul nostru și nici pentru a ne garanta reciproc ca începând de săptămâna viitoare familiile nu se vor mai destrăma, copiii nu vor mai fi abandonați, bătrânii nu vor mai fi uitați, iar munca nebăgată de seamă a Mamei de a crește educând și iubind până dincolo de speranță Copilul, va începe, în fine, să fie prețuită …

Suntem mai degrabă chemați să fim alături de Preoții noștri, căci împreună – Turma credincioșilor și Păstorii ce ne cunosc și ne grijesc sufletele, formăm ἐκκλησία (ecclesia) – Adunarea Poporului, adunarea ”celor chemați”.

Ce pericol au simțit Păstorii, de și-au chemat turma la blânda luptă a exercițiului democratic, la vot? Întrebarea ne-o putem sau nu pune, dar aceasta ar implica o serie de analize serioase: despre evoluția (deschiderea) Bisericii spre Lume, despre doctrina socială a Bisericii, despre amestecul Politicului în Biserică, despre raporturile dintre Stat si Biserică, despre relațiile si colaborarea dintre Biserici, despre ecumenism …

Mai degrabă, aș dori să înțelegem condiția Preotului – ca urmaș al lui Levi: de stâlp al Bisericii.

Golit de sine, pentru a face loc valului suferințelor noastre: păcatelor care ne macină și pe care le deșertăm în spovadă, întrebărilor și spaimelor noastre despre valea plângerii și vremurile de apoi …preluând  suferințele noastre pe care le absoarbe în Taină și pe care le oblojește cu harul Spiritului Sfânt, Preotul frământă acel aluat al bunătății vindecătoare de neputințe și aducătoare de alinare.

Preoții sunt coloane ale Bisericii, care se golesc de sine, pentru ca fiecare generație să propună un amestec de umplutură, noutatea propriilor suferințe: boli noi, rătăciri și spaime noi, forme noi ale necredinței …În ființa Preotului, noutatea relelor din jur se lasă frământată cu Binele Veșnic, răul este înfrânt de Altarul Adevărului pe care a fost chemat să-L slujească.  Înainte de uitare, e iertarea … Noutatea se pleacă în fața Veșniciei, astfel încât Taina Preoției rămâne în actualitate!

Zilele acestea, e vorba pentru unii – de un sondaj al credinței poporului român, la 100 de ani de la darul Marii Uniri. Pentru alții, e vorba de de un semn pe care Dumnezeu îl va da Românilor – pentru că, a îndeplini baremul politic pentru o chestiune care ține de suflet pare foarte puțin probabilă. Și în fine, sunt și aceia care vor vrea să pedepsească Biserica prin absență … În acest din urmă caz, creștinismul, religia iubirii aproapelui, va ști să întoarcă celălalt obraz.

Michelangelo_Moise si Tablele Legii


Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …

 


Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …

 


În primul rând, cred că s-ar întreba, glumind cum numai neobrăzații o știu face: ”Auzi, dacă tot v-ați adunat la București de prin îndepărtatele țări ale străinătății, nu ați fi putut să aduceți cu voi și pe  jandarmii și polițiștii acelor țări, să vă păzească manifestația?!

Plecând din cauza nebinelui și a speranței unei integrări într-o civilizație superioară, trăgând spre mai-bine, românii de-afară nu și-au uitat nici originile, nici limba, nici rudele și – ce s-au gândit: ”Hai să-i ajutăm noi, dacă nu se știu ajuta singuri!”. După ce ne-au trimis bani prin poșta rapidă, au zis că a venit vremea să ardem etapele și să mai învățăm câte ceva despre exercitarea drepturilor democratice – dacă nu cerem vot obligatoriu, măcar să cerem demisii, sau orice altceva, numai să cerem. Căci copilul care nu plânge, moare de foame.

Diaspora a ales să se prezinte în fața Națiunii, la aproape trei decenii de la Revoluție – cu tot ce are ea mai bun: spiritul civic, așa cum l-a copiat de prin democrațiile mai vechi ale Vestului, altoit pe media socială și conectat la telefoanele inteligente, care țin loc de buletin de știri.  Și ce ne-a prezentat, am văzut – va spune cinicul:  o masă de manevră fără conducători, fără responsabili – care a putut fi atât de ușor penetrată de elemente huliganice, pregătite oricând pentru manifestări de ură. ”Ba chiar asta e imaginea emigrației române de azi!”, va insista pentru cei care ar mai avea chef să-l asculte: ”… vreo trei-patru milioane din care o mică – dar zgomotoasă parte – sunt cerșetorii, hoții, curvele, peștii și mafioții de rangul doi, cei care au reușit să aducă suficientă confuzie între denumirea de rrom și cea de român, cum că ele ar fi de fapt tot-una și că de-aia am fi cu toții niște … țigani!

Să râdă din Hexagon alde Charlie Hebdo, să plângă din Ceruri organizatorii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia și să luăm aminte să nu ne smintească valul de lături care se revarsă din televizoare, în zilele acestea de vară fierbinte, când până și insectele sunt îndemnate să testeze limitele răbdării noastre! Iar cinicului, îi vom răspunde doar atunci cînd vom ști să avem ca reprezentanți în Parlamentul României, alături de minoritățile naționale, și un grup parlamentar al ROMÂNILOR DE PRETUDINDENI.

parlamentul romaniei sectia romani din diaspora

 


Răbdarea nemților a fost greu încercată de eșecul răsunător și aș îndrăzni să spun nedrept pe care Mondialul din Rusia – prin mexicani la început și sud-coreeni mai apoi, l-a administrat Panzerelor … Ce-a mai contat și cine mai ține minte fabuloasa răsturnare de scor cu suedezii … vezi tu, așa a fost scris, ca după Italia și Olanda nici Germania să nu poată cu mult mai mult de data aceasta. Când intri pe teren cu pretenții (altfel, justificate și legitime!) de dominație mondială – ești pedepsit, căci modestia și concentrarea challengerilor, foamea lor de afirmare, se combină într-un cocktail letal, care-i poate răpune chiar și pe cei mai titrați dintre europeni.

Rămane deschisă întrebarea adresată orgoliului rănit. Cum? Tocmai Germania, să nu se califice ea în optimi, să nu iasă ea din grupe, să asiste ea cum frații francezii câștigă turneul en-fanfare, cum prietenii japonezi se pleacă cu parcă ceva mai multă demnitate în fața unei mari favorite (Belgia), cum rivalii lor englezi scriu din nou istorie … iată că toate aceste lovituri, le-au fost prea mult, judecata li s-a întunecat și au revenit cu furie – la naționalism … căutând explicațiile în arianismul de odinioară. Păi, da! Ce te poți aștepta de la unul ca Mesüt Özil,  care după ce că e turc, îi mai face și campanie electorală unui dictator în loc să-și vadă de antrenamente și de fotbal!

Numai că Mesüt Özil e un german care își respectă originile turcești. A fost educat de părinți să nu-și uite locul de baștină iar nemții l-au promovat ani de-a rândul ca pe un exemplu de succes în managementul integrării minorităților etnice și al multiculturalismului. E bine să ai flori ca Mesüt Özil … dar nu te poți bucura de primăvară, până nu schimbi mentalitatea unui popor – iar unele popoare nu acceptă să-și schimbe nici imnul, nici steagul și nici să renunțe la obsesia superiorității …

Și cum se întâmplă des în viață, la greu, se caută vinovați. Agresat și nemulțumit de umilințele la care a fost supus de politicieni si conducerea Deutsches Fussball Bund (DFB) și mai ales supărat de pierderile bănești prin retragerea unor sponsori – se pare că cel mai mult l-a deranjat reacția VW-ului de a nu-i mai folosi imaginea în campaniile de marketing … – jucătorul german de origine turcă, născut la Gelsenkirchen, a decis că e timpul să se retragă (cu ceva tam-tam – adică lăsând o notă explicativă), din Mannschaft.

Publicăm mai jos scrisoarea in trei puncte, scrisă de Mesüt Özil în limba engleză, pentru a aduce cazul Germaniei cuprinse din nou de tentația naționalismului, în atenția opiniei publice internaționale.

Lumea a devenit demult un sat global, iar umilință mai mare decât a nu le mai purta tricoul și a nu le mai vorbi limba … nu cred să existe. Ah, supărare-supărare, cum mai aduci tu la lumină adevărurile care păreau îngropate definitiv, în trecut! ”Ești german când câștigi și turc când pierzi” – e o acuzație rasială, pe care Ozil, ca simbol al integrării generației copiilor de emigranți o propune spre dezbatere unei societăți șocate de pierderea titlului la un sport în care să recunoaștem, sunt destul de pricepuți!

Într-un anumit fel însă, acuzația ne poate privi pe toți – dacă vrem să ne considerăm … europeni.

Simbolul turcilor nascuti in Germania

 

0

1

2.1

2.2

Source: Official Facebook Page, Mr. Mesüt Özil

Next Page »