Comentarii din Cetate



Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Anticii nu inventaseră telescopul. Dar privirea lor pe cer – întrebările despre nori, despre albastrul infinit, despre soare (cu orientarea dată de răsărit și apus) și despre lună (care crește și descrește, trecând ciclic prin aceleași faze), despre puzderia de stele care formează – atunci când le observi cu suficientă răbdare diferite formațiuni celeste … această privire a lor îndreptată spre cele de sus, a dat naștere unor convingeri interesante, care merită și astăzi atenția noastră.

Bunăoară, existența celor trei ceruri: atmosfera (ceea ce respirăm noi oamenii, ceea ce putem cuprinde ziua cu ochii până la cerul albastru aflat de-asupra capetelor noastre), eterul (cerul intunecat al nopții, care este casa stelelor, loc de lectură și interpretare a zodiacului pentru cei inițiați) și empireul (locul de unde puterea supremă a lui Dumnezeu guvernează, ținând laolaltă ordonator – lumea).

Asemănarea între ”empireu” și ”imperiu” nu poate fi întâmplătoare. Un Împărat – împărățește, adică împarte dreptatea Sa, dând ordine – ordonând lumea și viața oamenilor. Iar diferența dintre haos și cosmos – care definesc în fapt unul și același Univers – e dată de ordinea pe care subiectul cunoscător o observă, o re-cunoaște (sau nu) funcționând în jurul său.

Despre puterea ordonatoare știm că este o putere care se manifestă prin iubire și iertare, prin milostivire. Poruncile nu au rolul de a controla – și nici nu implică recunoașterea autorității. Poruncile, care sunt sigur suficiente în număr de 10 și sigur perfectibile sub formă de constituții, coduri, hotărâri și ordonanțe … propun o ordine, propun o clarificare a relațiilor dintre oameni. Nu-i salvează implicit.

Isus simplifică la doar două – legile fundamentale ale existenței noastre. Una pe verticală – recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, și a doua pe orizontală – recunoașterea fratelui în străinul de lângă mine, a aproapelui ca o formă a sinelui. În acestea două stă salvarea noastră: dacă le practicăm prin trăire interioară.

În Scrisoarea a 2-a către Corinteni (cap 12, v 9) – citim: ”puterea mea prin slăbiciune își atinge plinul”. Și ne cutremurăm, la gândul că Dumnezeu ar putea avea nevoie de noi. De ce are nevoie puterea ordonatoare de slăbiciunile noastre, ne întrebăm? Este – dacă vreți, un alt mod de a ne întreba dacă Dumnezeu … ne-a făcut pentru El? (Ori, la această întrebare ascultăm hotărâtul răspuns-promisiune pe care-l dăm în fiecare Duminică: ”pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”…)

De ce are nevoie ordinea, pentru a se impune în lume – de slăbiciunea oamenilor, de fragilitate, de punerea în criză? (E ca și cum, atunci când aluneci, ai vrea să ști că între tine și asfaltul tare este o plasă de siguranță. Minunea se poate observa atunci când nu-ți rupi piciorul, dar mai ales – atunci când constați minunea vindecării lui! Există o ordine reparatorie …)

În primul rând, pentru că așa cunoaștem adevărul acestei lumi – atunci când facem un act de voință, depășind slăbiciunile proprii prin puterea voinței noastre, dar nu singuri – ci ajutați de grația divină.

În al doilea rând, pentru că așa reușim să practicăm adevărul cel mai profund al vieții noastre, rostul ei adevărat – atunci când acordăm un ajutor (de la acord, armonie a bătăilor inimii proprii cu cea a aproapelui) prin puterea iubirii pe care o manifestăm față de aproapele.

În al treilea rând, pentru că nu putem ajuta cu adevărat decât pe cei mai slabi ca noi – pe cei care se află într-o dificultate mai mare ca a noastră, prin puterea milosteniei sau a carității.

Puterea-necontrolată (care se impune prin violență, care caută să controleze prin forță și exces legislativ) este opusul puterii-iubitoare (care se impune simplu: prin iertare și compasiune).

 

 


Lansare de carte ”Confesiunile unui orfan sau Tiberiu, Copilul nimănui în dialog cu Cititorul A.” – CARO Hotel, Sala Eminescu – marți, 4 Iulie 2017.

foto calin 2017Tiberiu Antipa

Vă mărturisesc că sunt unul dintre aceia care nu cred în întâmplarea fără rost.

Aș nuanța, spunând că am ajuns la convingerea, că fiecare din lucrurile care se întâmplă în jurul meu, au un motiv anume. Poate nu reușesc eu să deslușesc întodeauna ”din prima” pentru ce anume au loc anumite lucruri în anumite momente – dar prin darul înțelegerii și prin formarea în timp a unei priviri atente, participativă la cele din jur, am ajuns să cred că totul se întâmplă cu un anumit scop. Iar scopul este ca eu să învăț câte ceva din ceea ce mi-e dat să trăiesc, pentru a ieși din izolarea mea egoistă … și cumva, să încerc a fi de folos celuilalt, a împărți bucuria mea cu a celuilalt, a spera împreună cu cel de lângă mine că vremurile pot deveni mai bune, numai dacă strângem rândurile și începem să ne pese, să ne întrebăm despre lucruri – … împreună! Ce cuvânt amețitor de puternic, ce parfum de legământ sacru și ce ușor îl știm încălca!

Un astfel de moment este astăzi, când timpul se dovedește din nou mai prețios decât spațiul. Ne apropiem de finalul unei zile de lucru, și iată că ați găsit resurse să veniți în număr atât de mare pentru a felicita un tânăr – pe Tiberiu Antipa, pentru lansarea primului său volum, intitulat ”Confesiunile unui Orfan”. Faptul că acest lucru are loc la Hotelul nostru, într-una din sălile care – toate –, poartă numele unor mari scriitori români, sperăm să fie de bun augur pentru tânărul scriitor Tiberiu Antipa.

Cartea sa – pe care am citit-o pe nerăsuflate – este un strigăt mut la adresa centurionilor care conduc societatea noastră: ce este de făcut cu aceste resurse umane abandonate – cum ne îngrijim de copiii instituționalizați, care la 18 ani sunt puși sub presiunea integrării rapide (sau forțate?) în societate …

Optimismul tânărului scriitor și dorința lui de a învăța, de a asimila cunoștințe în pofida greutăților de nedescris, voința de a cunoaște tainele lumii înconjurătoare, facilitează cititorului  o experiență altfel greu de digerat: luăm contact cu nuanțele suferinței neștiute de majoritatea celor care au șansa de a crește în familii – distingem între copil orfan (ai cărui părinți au decedat) și copil abandonat (ai cărui părinți l-au părăsit, dar practic un posibil orfan) …

Cartea lui Tiberiu Antipa e hrană pentru sufletele noastre, mai întâi pentru că ne vindecă de nepăsare. Apoi, pentru că așează lucrurile în ordinea firească, naturală, a creației: suntem cu toții fii (ai Tatălui ceresc, ai Creatorului care ne-a dat viață), de aceea suntem cu toții frați (având același Tată suntem egali în drepturi ale omului) și abia din acestea două, rezultă că avem cu toții datoria de părinți, nu numai față de proprii copii, dar și față de aceia care din diferite motive … nu și-au cunoscut părinții sau au rămas, prematur – lipsiți de dragostea lor.

Este atât o carte a iertării, cât și un mesaj de avertizare – adresat conducătorilor actuali, invitați la reflecție urgentă asupra nepăsării lor ca formă de orbire convenabilă ce trebuie vindecată cu singura alifie miraculoasă ce ne face atenți la suferințele celor din jur: iubirea aproapelui.

Felicitări dragă Tiberiu, și-ți dorim să duci la bun sfârșit cât mai multe proiecte spre menținerea legăturii sufletești cu cei despre care tu știi cel mai bine că au nevoie de iubire, speranță și credință.

(București, Hotel CARO, in 4 Iulie 2017)

 

 


structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …

Next Page »