Comentarii din Cetate



Statul modern – mimând acordarea de drepturi și libertăți cetățenilor săi, i-a ”egalizat” pe oameni în cel mai ipocrit mod cu putință: cel bogat stă, la o imaginară ”masă comună a votului”, lângă cel sărac, cu mincinoasă frică jucând rolul ”înfricoșatului” de ”puterea celor mulți” …

Democrația nu poate fi imaginată în afara educației, pe de o parte. Iar pe de altă parte, dacă cei bogați nu înțeleg de profundis sensul bogăției dăruite lor, iarăși, lucrurile nu pot funcționa într-o direcție corectă.  

Astăzi vom reflecta asupra felului în care Sfântul Pavel îi clasifică pe contemporanii săi. Nu le spune ”bogați și săraci”, nici nu le spune ”tineri și bătrâni” sau ”sănătoși și bolnavi” … Formula ideală a celor două categorii (sau grupe) de oameni, este de ”slabi” și ”tari”: cei slabi, sunt cei care în mod evident, trebuie ajutați – iar cei tari sunt cei care sunt în măsură să acorde sprijin, susținere și ajutor celorlalți.

Clasificarea în ”slabi și tari” corespunde mai degrabă vârstelor omului, perioadelor vieții – și nu are ca punct de plecare situația materială, ci însăși alcătuirea omului: fiecare din noi, fie că o recunoaștem sau nu, fie că uităm sau ne amintim – avem perioade în viață, în care gustăm atât ”slăbiciunea” (când suntem prunci neajutorați, bătrâni neputincioși, bolnavi sau robii propriilor noastre vicii) dar și din ”tărie” (când plesnim de sănătate, când suntem ”în putere”, antrenați și în formă, când mergem încrezători ”pe picioarele noastre”…).

Relația dintre slabi și tari are câteva reguli simple, care sunt dincolo de forma de guvernământ și de partizanatul politic, le-aș denumi ”îndatoririle relației dintre cei slabi și cei tari”:

  1. Cei tari au datoria de a-i ajuta pe cei slabi;
  2. Cei tari au datoria de a-și înfrâna pornirile și bunul plac;
  3. Transferul de tărie către cei slabi are sensul unui echilibru social, prin „ridicarea asistată”;
  4. Compasiunea înseamnă orientare către cei aflați în nevoie; 
  5. Binele social se face în mod dezinteresat, e o preocupare conștientă și constantă a puterii spre punctele nevralgice ale societății;
  6. Binele se face cu și din convingere. Dumnezeu nu a făcut lumea imperfectă, ci omul, greșind față de Creatorul său, a săvârșit păcatul și și-a atras pedeapsa morții. Egalitatea între oameni în aceasta constă: suntem cu toții datori cu … o moarte, avem același Părinte și suntem frați și fii. Iar șansa ce ne este oferită – este de a echilibra aici, pe pământ, balanța imperfecțiunii prin fapte bune, făcute conștient, dar cu smerenie și fără interes electoral;
  7. Sentimentul ce poate fi trăit – este acela al dăruirii binelui: cu statornicie, din reflex, în mod firesc și cu intenția îmbărbătării: hrana comună este speranța (nu mulțumirile celor slabi).

Dacă omul este ființă socială, atunci sensul social al vieții trebuie căutat în relația dintre oameni: grija față de aproapele, efortul de a construi o comunitate. Pentru cine trăiești, atunci când ai puterea? De ce ți-e dată tocmai ție această putere? De ce ești chemat să-i ajuți pe cei slabi?

Consider că răspunsul Sfântului Pavel este actual și astăzi: crearea unei comunități între cei slabi si cei tari o urmărim, având scopul formării unui limbaj comun: preamărirea împreună a lui Dumnezeu, presupune acordarea și armonizarea glasurilor individuale într-o rugăciune de mulțumire colectivă. Altfel, L-am asalta pe Creator cu voci prea amestecate … 

child baby kid make first steps

Atunci când ne vine întrebarea:  ce putem face cu puterea ce ne-a fost dată, să ne aducem aminte de primii pași și de cei care ne-au fost alături la început … 


Așadar, sunt trei tipuri de oameni de care trebuie să ne ferim …și acestea sunt, după cum citim în Psalmul Întâi:

  • Necredinciosul (ateul)
  • Păcătosul (cel fără-de-lege)
  • Pierzătorul (îmbietorul, cel care strică ordinea valorilor)

Acesta din urmă e cel mai greu de detectat, iar poveștile copilăriei ni-l înfățișează sub forma Spânului pe care l-am cunoscut citind Harap-Alb, de era să rămânem înecați împreună cu el în fântână, înghițind prea mult din apa cunoașterii celor curioase ale lumii. 

Ce i-o fi trebuit lui Harap-Alb să-și ia Spân-Stăpân, îmi aduc aminte că mă întrebam? De ce nu-l omoară odată, ca pe un oarecare Balaur? – … ah, pentru că-și dăduse cuvântul …pentru că erou fiind, avea ținută demnă – și parcă ne cerea prin acceptare (ce-i drept, temporară!) a nedreptății, să avem încredere în forțele lui … că le va rezolva el cumva, bun prilej pentru noi de a ne antrena răbdarea, de a asculta povestea până la sfârșit, … Uite-așa am învățat să ne hrănim așteptările cu gândul bun al speranței, la o adică recitind finalul de câteva ori: așa, măcar să ne asigurăm că Binele, totuși, va învinge … 

Îmi pare că am intrat în Zodia Spânului și cred că ceea ce ne poate salva ca Națiune este numai îndreptarea privirii spre Bunul Dumnezeu. Cu toată seriozitatea, avem a ne controla în primul rând privirile, orientarea și nu corectarea miopiei. Nu de ochelari mai puternici și nici de lentile de contact nu avem nevoie, acum. Ci trebuie, pur și simplu, să privim către Altcineva – să re-învățăm (dacă vom fi știut vreodată?) privirea, altfel: avem nevoie de rugăciune.

Suntem în stare de alegere – între DA (voia și legea Lui) și NU (ateism, fărădelegi, abaterea către ispite), iar faptele noastre bune, ca roadele bune, trebuie acoperite de frunzele smereniei. Altfel vedem cum se alege praful și pulberea de tot: lutul din care suntem alcătuiți nu e întotdeauna argilă de cea mai bună calitate, ci praf subțire și fragil.

Avem convingerea că nu există minciună perfectă: astfel am fost alcătuiți, încât ne demascăm prin chiar Binele sădit în noi de Creator. Frământați de ”viermele conștiinței”, suntem mereu trădați de-o picătură: fie una de transpirație, fie de-o lacrimă a remușcării …

Adevărul (în mod minunat) este prezent peste tot, învață ”la vedere”, în mod deschis, pe cei care au dispoziția ascultării. Adevărul e disponibil, iar la limită, vă asigur: nu există secrete

Adevărul este supus batjocurii, oamenii râd pe seama Lui. Alții aleg să-I cadă la picioare. Și pe unii, și pe ceilalți, Adevărul îi primește la Sine, îi așteaptă. Un lucru e cert: a-L judeca noi pe El, nu e posibil. Pentru a-L cunoaște, a-L vedea, e necesară o anumită atitudine. Trădarea Adevărului – este atunci când alegi să vinzi cunoașterea, pe bani.

După toate aparențele, avem de-a face cu o nouă ”revoluție în direct” – iar cazul Alexandrei are un sens, dar numai dacă-l punem în legătură cu Adevărul: Spânul nu e stăpânul nostru, ci doar Cuvântul pe care ni l-am dat, și care ne-a devenit Lege pentru că ne-am lăsat atrași de eroism. Însă nu trebuie să uităm că diferența dintre eroi și sfinți, se face tocmai din perspectiva diferenței dintre credință (în Domnul) și încredere (în forțele și destinul propriu): ce alegem? 

ugly reality

Omul e urât atunci când minte …

           


De-a lungul vieții noastre suntem legați, ”conectați” la cele pământești – prin participarea la jocurile iluziei și ale ignoranței – refuzăm să ne concentrăm pe esențial (pe eternitate) și ne lăsăm copleșiți de aparență (temporalitate): fatalmente, ajungem la clepsidră ca simbol al scurgerii firului de nisip care e viața noastră aici, pe pământ.

Intuim că lucrurile stau altcum – mai ales atunci când picăm examenul sațietății – iar lăcomia și mânia ne împiedică să ridicăm privirea din pământ: asaltați fiind de cele trupești, nu simțim vibrațiile sufletului. Asumăm voit un handicap: acela de a nu-L vedea pe Domnul.  

Sufletul, plăpând și înlănțuit în trup, este supus unor priorități de care este străin: abia în momentul eliberării își poate ridica ochii, regăsind firesc, drumul său spre Creator – moartea este o eliberare, pentru suflet.

Din această perspectivă, viața nu o mai putem privi altfel, decât ca un lung șir de prilejuri, pe care suntem invitați să le folosim: fie spre izbăvirea, fie spre osândirea noastră. Există un ”vierme al conștiinței”, care pe toți ne roade, încă din timpul vieții dar pe care cu toții încercăm să-l ținem adormit (apud Petru Maior).

Viața e o înșiruire a schimburilor păguboase de bunuri: bunurile adevărate – cele spirituale -, le dăm prea ușor pe nimicuri, pe neadevărate plăceri …

Primul om, Adam – a „ieșit” din pământ, prin voința divină a Creatorului său – a trăit o vreme în Rai și a revenit, prin păcat, la pământul din care a fost frământat. Ce dramă ne însoțește – pe el și pe noi, deopotrivă : Cain, primul fiu al primului om, e primul ucigaș al primului frate, Abel, prima victimă a neamului omenesc.

Pământul pare a pendula între Rai și Iad – prezentul e filtrul de înțelegere al eternității – și poate tocmai de aceea, uneori, spunem că avem de-a face cu ”iadul pe pământ” … Noi suntem de prea multe ori umbre care umblă pe pământ încercând să interpretăm jocurile luminii, obturând-o prin nepriceperea noastră. Oamenii, deși suntem ființe spirituale, ne scufundăm prea des în animalic, uitând că viața noastră, pentru a fi trăită, trebuie închinată Creatorului. 

Pentru că e primită în dar, viața trebuie trăită și jertfită (răscumpărată) în același timp.

Azi e momentul să-i mulțumim Copilei de 15 ani, Alexandra, că ne-a arătat cu inocență și curaj mizeria nepăsării noastre de zi cu zi …

alexandra


În atmosfera de umilință generată de cozile penibile de la urnele nefuncționale, privesc copia Absolutorului Teologic al Academiei de Teologie greco-catolică română din Blaj pentru anul 1937, din arhiva Părintelui Marian Boian, fiul Anei si al lui Dionisie, născut în Statele Unite ale Americii – Portsmouth (Ohio) în anul 1913, al doilea născut într-o familie de ardeleni care s-a reîntors cu entuziasm în Țară după Marea Unire, Academie pe care a urmat-o după ce a absolvit prestigiosul Liceul ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni (1933) …

Întrucât i-am cunoscut iubirea de Țară și apartenența la Biserica Romei și pentru că intrăm în săptămâna vizitei Papei Francisc în România, gândesc că e important să cunoaștem, măcar aruncând o privire fugitivă – care era curriculum-ul acestor Școli Confesionale …

Aflând ce au studiat în Liceu și în Facultate, observând titlurile diferitelor materii – vom putea căuta apoi în biblioteci manuale ale timpului, cursuri … însemnări.

De asemenea, vom înțelege de ce acești tineri intelectuali, pregătiți pentru a conduce turma cuvântătoare, nu aveau cum să stea departe de problemele fundamentale ale neamului, chiar după ce au fost interziși printr-un act samavolnic … Ei au corespondat, au comunicat, s-au întâlnit și s-au încurajat reciproc. Mai mult – și-au crescut copiii și nepoții în spiritul unor valori pe care au știut să le explice prin practicarea lor, în primul rând.

De aceea, in afara publicării unor poze care pot destinde spiritele încinse, am considerat important și vă propun în această seară ”pro-europeană”, un text care analizează apartenența poporului nostru la civilizația vestului, încă de la formarea lui. Dacă veți găsi că tezele sunt interesante, dacă veți găsi valoare în aceste argumente, vom ști să ne bucurăm cu atât mai mult de venirea Sfântului Părinte …

diploma fata

Certificat Gimnaziu fata

Certificat Gimnaziu verso

Image (8)

 

O PROBLEMĂ COTROVERSATĂ

Mereu se vorbește de ”Lege Strămoșească”.

Ce se înțelege prin ea? Credința păgână a strămoșilor noștri romani și daci? Sau credința creștină a românilor de la început, adică din timpul formării poporului nostru? Se înțelege credința creștină, desigur.

Dacă de aceasta este vorba, atunci ea a fost, fără nici o tăgadă: catolică romană.

Când am fost noi încreștinați, Biserica apusului și răsăritului era una sfântă, catolică și apostolică, cum o definește Conciliul Niceean din 325.

Deci, istoricește, aceasta este Biserica noastră strămoșească. A susține contrariul, e un fals istoric, recunoscut de toți istoricii români care își respectă vocația și demnitatea lor de istorici: sine ira et studio.  Adică, se supun adevărului istoric fără mânie și părtinire, cum spune Tacit, chiar dacă psihologicește și subiectiv nu le convine.

De altfel, din punct de vedere dogmatic creștin, religia strămoșilor nu are importanță decât ca argument ”ad hominem” (omenesc), ca o venerare sau respect față de strămoși, dar nicidecum un argument supranatural. Acest argument trebuie scos din revelație și tradiție, dovedindu-se, dacă se poate, că o parte din Biserica răsăritului denumită ”ortodoxă”, este cea adevărată, întemeiată de Hristos – și nu cea apuseană romană.

Zic ”o parte” pentru că în răsăritul Europei și al lumii, credința catolică e pretutindenea prezentă, fie sub forma ritului roman, fie a celui bizantin. Deci Biserica orientală nu-i numai aceea zisă ”ortodoxă” ci și cea catolică, căci ea există sub diferite rituri în răsărit.

A se afirma, de altă parte, că terminologia latină a creștinismului românesc se referă numai la limbă și nu la credință, e o aberație. Când o națiune primește în vocabular un cuvânt nou, îl primește cu obiectul sau semnificația pe care o exprimă. De pildă, când noi am primit în lexic cuvintele ”avion”, ”automobil”, etc. în același timp am primit și semnificația obiectului ce le exprimă. Tot așa: Dominus Deus, Trinitas, angelus, crux, Christianus, rogatio, etc. – primindu-le strămoșii noștri în limbajul nostru de la latini, ei au primit și credința latină pe care aceste cuvinte o exprimau. De altfel Sf. Niceta Remesianul este considerat ”apostolul românilor”. Cred că nimeni nu va îndrăzni să afirme că el a fost trimis în părțile noastre de către Constantinopol, când acest oraș nici nu era patriarhal.

Tradiția noastră populară confirmă originea noastră etnică și religioasă romană. Toate poveștile noastre încep: ”A fost odată un împărat …” – acela e Traian, e latinitatea noastră. Alte povești încep: ”Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ …”. Deci nu cu Andrei, nici cu alt apostol, ci cu Petru. Dovadă că Petru e mai mare și că Legea Strămoșească a noastră e aceea a lui Petru.

Cine se cramponează de religia strămoșească, merge contra învățăturii lui Hristos, care s-a întrupat să mântuie pe toți oamenii, de toate rasele, pe toate popoarele, aducându-le la aceeași credință. În caz contrar, iudeii ar trebui să rămână tot mozaici, păgânii tot idolatri, iar românii tot adepți ai lui Zalmoxis, fără a se fi încreștinat niciodată.

Zelul apostolic, a învăța și a propovădui ”cu vreme și fără vreme” pentru a mântui pe toți, e o notă esențială a creștinismului. Ea se opune oricărei intoleranțe religioase și oricărei ”legi strămoșești” necreștine. Din acest motiv, a băga pe toți românii în ortodoxie ”volens nolens” pentru a fi buni români, nu corespunde învățăturii evanghelice. Poți fi bun român și dacă nu ești de religie ortodoxă. Inocențiu Micu Clain, a fost cel mai de seamă român ardelean din secolul al XVIII-lea, deși a fost catolic de rit oriental (cf Lucian Blaga, David Prodan, etc). Iar de altă parte, Horea, n-a fost catolic și cu toate acestea a fost și este eroul neamului românesc.

Una e religia și alta e naționalitatea și etnicitatea încununată de eroism. Una e politicul pământesc și alta a celui ceresc. Împărățiile lumii acesteia, oricât de mari ar fi, rămân limitate în timp și spațiu. Ele vin și se duc. A lui Hristos însă, rămâne. Ea e fără de moarte, fiindcă fundamentul ei e ceresc.

Dromichete, regele dac, a susținut acest adevăr când a spus că ”zeii nu permit nici unui copac să urce până la cer”. Cu alte cuvinte, împărățiile pământești se nasc, cresc și mor. Pe când a lui Dumnezeu se identifică cu eternitatea. Din acest motiv, datoria creștinilor este propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu, lărgind spațiul carității ”dilatentur spatia caritatis”, cum spune Sfântul Părinte al Bisericii, Augustin. În caz contrar, se dărâmă zidurile Ierihonului, dar nu ca să ne elibereze, ci să ne îngroape sub ele.

 

 

 

    

 


Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)

Next Page »