Comentarii din Cetate



Ioan Ciordas

”Făuritori ai României Mari”, o carte-testament, despre sacrificiul eroilor martiri beiușeni –  avocatii – Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. 

Se pare că orice lucru important pe care-l realizăm în viața noastră are nevoie ”să fie stropit” cu sacrificiu, cu renunțare, cu determinarea de a lupta împotriva adversităților, cu greutatea de a duce gândul la faptă și fapta la bun sfârșit, cu depășirea fricilor de tot felul, și mai ales, cu respectarea principiilor de viață. Despre simplitatea acestor principii și respectarea lor chiar și cu prețul vieții este vorba în cartea-document pe care Doamna Marina Gherman – nepoata eroului-martir Dr. Ioan Ciordaș, ne-o oferă cu prietenie în dar, ca pe-un veritabil testament pe care suntem invitați să-l parcurgem și să-l receptăm: un mesaj peste timp, actualizat tocmai la împlinirea unui veac de la tragicele evenimente din primăvara anului 1919.

Istoria, o știm. Bucuria Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a fost de scurtă durată – pentru că Marile Puteri au stabilit o linie provizorie de demarcație, mai întâi pe Mureș, apoi pe linia căii ferate Satu-Mare – Oradea – Arad, între două administrații – cea românească și cea maghiară. O bâlbâială a puterilor epuizate de Primul Război Mondial? Mai degrabă refuzul de a accepta înfrângerea.

Românii din zona Beiușului au fost dintre aceia care au fost prinși în vâltoarea anarhiei de la sfârșitul Primului Război Mondial: mulți au plătit cu viața lor în fața vidului de putere și a furiei unor extremiști însetați de răzbunare. Printre românii de seamă, doi avocați – susținători ai cauzei românești și luptători pentru dezvoltarea conștiinței naționale: Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. Lor le este dedicată această carte, pentru că amândoi au fost uniți de destinul tragic al morții de erou-martir iar păstrarea memoriei nu se poate face decât prin exercițiul repovestirii faptelor care i-au surprins cândva pe contemporani și care în conștiința românească sunt trecuți între legende.

Rostul acestui volum este în primul rând unul aniversar și omagial. Ne oferă și un prilej foarte potrivit de a actualiza învățămintele parcă anume scrise pentru noi cei de azi. Despre acest rost lămuritor al cărții vă invit să medităm, împreună, prin cele câteva întrebări fundamentale pe care autoarea ni le ridică.

(1) Despre Școală și Biserică. Importanța cunoașterii propriei istorii.

Fundamentele națiunii române sunt limba română și credința strămoșească. Pentru  aceasta, instituțiile care se cer apărate sunt Școala și Biserica. Plecând de la aceste coordonate, suntem datori să ne întrebăm:

Cum ne raportăm astăzi la Școală și la Biserică? Cum au evoluat ele în ultima sută de ani, ce reprezintă ele astăzi și care le este influența în societatea noastră? Cât timp și ce poziție ocupă ele între preocupările noastre? Și mai ales, când va fi rescrisă istoria, astfel încât să repunem la locul cuvenit adevărurile uitate intenționat?

Care sunt pericolele realității de azi? Ce anume a luat locul fenomenului de ”maghiarizare” care era resimțit atât de acut între românii din Transilvania, la începutul secolului trecut? Care sunt fricile noastre de azi – și oare sunt ele întemeiate sau nu? Oare citim corect semnele dispariției noastre ca popor și când vom (re)începe să fim sensibilizați de durerile acestei suferințe? Cum ne putem lecui de nepăsare în fața influențelor externe? Cum vom alege să devenim noi înșine? Mai este oare România un ideal posibil, în Europa zilelor noastre?

Dacă limba română e ”haina sufletului românesc” (cf Ioan Ciordaș), atunci – ce reprezintă istoria poporului nostru, pentru noi, cei de azi? Poate că este singura (și sigura) poartă de acces la sensibilitățile acestui suflet, care s-a plămădit sub orânduiri și influențe atât de diferite … De pildă, care erau preocupările românilor din Vechiul Regat și care erau preocupările românilor din Transilvania austro-ungară, în unul și același agitat an 1907, atunci când, aproape simultan, intră în vigoare Legea Appony și se aprinde la Flămânzi, revolta împotriva arendașilor (cu celebrul strigăt pentru o reformă agrară mereu întârziată)?  Istoria – și în special istoria mentalităților – poate explica diferențele specifice ale sufletului românesc de ambele părți ale Carpaților: ele se fac simțite și azi …

(2) Despre fragilitatea orânduirilor construite de om.

Pentru că suntem preocupați în această perioadă de înțelegerea martiriului celor șapte Episcopi greco-catolici și vrem să înțelegem gravitatea și dimensiunile distrugerilor cauzate de ocupantul sovietic în perioada 1948 – 1958 (când România a fost literalmente tratată ca o țară învinsă și ocupată militar), ne-au reținut atenția în mod deosebit, relatările despre dărâmarea celui dintâi monument dedicat martirilor-eroi din Beiuș, acela care fusese inaugurat în 1935 și a cărui realizare a fost posibilă ”din obolul dat cu gând puternic de obștea română”

Această samavolnicie se înscrie între măsurile represive care au fost trecute sub tăcere, prea mult timp. O forțare brutală a modului de viață, prin care s-au răsturnat vreme de patru decenii valorile firești (amestecate și azi în confuzie), ne pune la grea încercare puterea de înțelegere și iarăși, ne întrebăm:

Cât de ușor renunțăm la valorile autentice, moștenite de la părinți și bunici? Cât de rapid înlocuim modelele cu unele de conjunctură? Cum ne este lăsată până și libertatea de a uita de eroii noștri? De ce se instalează atît de ușor frica în sufletele noastre?

Cât de mare a fost ura sovieticilor la adresa înfăptuitorilor Marii Uniri, și cât de ușor au găsit printre localnici dintre aceia dispuși să se bucure și să aplaude demolarea monumentului, tras de patru tancuri (fără a ști că pe vremuri, Ion Vodă cel Viteaz a avut și el parte de patru cămile, ce i-au sfârtecat trupul…)?

Cât de clar era conturat anti-românismul și anti-unionismul unor conaționali și/sau concetățeni, care s-au alăturat ocupanților, tacit sau entuziast, în acest gest de ”răzbunare post-mortem”? Nu s-a găsit nimeni atunci, să ia apărarea apărătorilor idealului național? Avem cu siguranță acces, dar mai ales: avem interesul de a ne informa asupra listei complete a monumentelor de for public distruse în timpul ocupației sovietice (1948-1958)? Ce-au vrut sovieticii ca noi să uităm? Ce este (încă) șters din memoria noastră? Ce ar trebui să ne reamintim …?

Care sunt mecanismele prin care ocupanții intervin în istoria țărilor și popoarelor pe care le cuceresc? Care sunt șansele organizării rezistenței și cum poate fi salvată, prin relațiile de familie, memoria unui popor ocupat … Care e legătura între prezervarea memoriei colective și salvarea ființei unui popor și mai ales, cum, în fața unor gesturi atât de brutale care vizează desființarea noastră, învățăm iertarea?

(3) Ce îi apropie pe acești martiri-eroi ai neamului românesc, de martirii Bisericii? Poate fi jertfa lor supremă pentru cauza națională și misiunea liber asumată, aceea de ocrotire a turmei, punctul comun și rod al credinței lor? (Despre respectarea principiilor de viață).

Fiu de preot greco-catolic, creștin practicant și bun cunoscător al dogmelor Bisericii Catolice, Avocatul Dr Ioan Bolcaș – apără mai mulți preoți români, reprezentându-i în instanță în regim pro-bono. Și a avut de lucru: în afara Legii Appony, care lovește (1907) în școlile românești din Transilvania, interzicând orice altă limbă de predare afară de maghiară … cinci ani mai târziu, în 1912 – s-a reușit (prin implicarea guvernului maghiar!) înființarea unei noi Episcopii greco-catolice – la Hajdudorog (1912). Practic, se urmărea o maghiarizare mai profundă, prin limba vorbită în Biserică. Reacția românilor mireni – care aveau convingerea că nu se poate intra în Rai, decât ”vorbind românește și cu Legea noastră” (cf. lui Iosif Șterca Șuluțiu, unul dintre Președinții ASTREI) a fost una imediată și hotărâtă:  au loc adunări de zeci de mii de suflete, cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a reorganizării Bisericii Române Unite, Greco Catolice din Ardeal: la Alba Iulia (29 mai) și la Cluj (27 iulie).

Cartea de față prezintă o emoționantă scrisoare adresată din suflet de către Ioan Ciordaș tatălui său, protopopului greco catolic Mihai Ciordaș, căruia  îi recomandă să nu-și părăsească turma în clipele de grele încercare Imaginea păstorului dator față de turmă se desprinde ca o profesiune de credință în dialogul epistolar cu părintele său, iar sfaturile pe care le-a dat în 1912 le-a și urmat, la rându-i, în 1919!  În primăvara fatidicului an 1919 – când, sfătuit fiind de prietenul Iuliu Maniu să se retragă în partea administrată de români, Dr Ioan Ciordaș refuză și rămâne să apere până la capăt poporul pe care a ales să-l reprezinte.

În vremuri tulburi, poporul are mai multă nevoie de conducătorii săi, iar această atitudine de disponibilitate la jertfă o întâlnim la fel de puternică în 1940 – la Episcopul martir Cardinal Iuliu Hossu, care va refuza oferta de a-și părăsi turma, atunci când Clujul ajunge sub ocupație horthystă (dar la fel, spre sfârșitul vieții, când refuză invitația de ”a scăpa” din domiciliu forțat, nefăcând drumul la Roma pentru preluarea funcției de Cardinal!)

(4) Despre rolul intelectualului in societate. Ce formă de jertfă ar fi necesară, azi? Cum reconectăm intelectualul la mase, pentru că țtiința de dragul științei e lipsită de scop …

Disponibilitatea unei intelectualități militante este bine reprezentată de implicarea Dr Ioan Ciordaș în activitatea ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura poporului român, înființată în anul 1861 la Sibiu, pentru răspândirea culturii în straturile poporului … Conform Enciclopediei Minerva (Ediția 1929, Cluj) – ASTRA organiza in anul 1928 – ”un număr de 1920 prelegeri populare, 697 de conferințe pentru intelectuali și 357 serate artistico-literare și teatrale. În Biblioteca poporală s-au tipărit aproape două milioane de broșuri …”

Să medităm asupra bucuriei de a dărui lumină poporului, pe care intelectualii transilvăneni au trăit-o la propriu – căci au simțit că numai propășirea culturală a poporului poate da sens acumulării de cunoștințe (altfel cunoașterea rămâne … de dragul ei înșiși!). Iată câteva titluri din conferințele asumate de Dr Ioan Ciordaș: ”Despre Contracte”, ”Despre cărțile funciare și modul cum se pot apăra moșiile”, ”Legea comunală” … ele vorbesc de la sine despre nevoia de informare și disponibilitatea de a educa.

Recomandăm cartea Doamnei Marina German – ”Făuritori ai României Mari”, iubitorilor de istorie si de neam, căci veți avea prilejul de a  cunoaște din interior realitățile vieții unor eroi martiri, promisiunea cărții fiind o mai bună înțelegere a realităților transilvane și românești, de ieri și de azi.    


Să recunoaștem: realitatea este una. Și totuși, într-un anumit fel o înțelegem, dacă o privim cu ochiul rațiunii și altfel, dacă o privim cu ochiul inimii. Deși ambele unghiuri propun formule care în fapt sunt complementare (pentru că avem fiecare din noi, atât sentimente cât și rațiune), pornirea instinctuală este aceea de a identifica imperfecțiunile, ”paiul” din ochiul celuilalt. 

Ce-i reproșăm rațiunii? Că ar fi ”prea rece”, prea ”calculată”, că nu știe să se bucure pe deplin, să trăiască clipa, să uite de sine … Ce-i reproșăm inimii? Că ar fi ”prea naivă”, că s-ar lăsa prea ușor ”înșelată”, că iubește ”ca proasta”, până la sacrificiu de sine …

Fiecare din cele două formule îmi apar predispuse la suferință, dacă nu descoperă calea de mijloc a împăcării, dacă în locul acuzelor reciproce nu ajung să pună recunoașterea sensibilităților fiecăreia, a personalităților care se clădesc pe seturi de valori și principii valide, deși diferite, trăite în funcție de sensibilități sau de tradiție, dar în nici un caz conjunctural.

Întrebarea pe care o punem – cum pot conviețui stânga și dreapta în politică? – presupune cunoașterea valorilor și setul de principii, iar aderența la una sau alta dintre cele două direcții fundamentale e o alegere pe/de viață, care se primește și se lasă moștenire.

E foarte bine că avem de ales între stânga și dreapta. Ce nu este deloc bine, e atunci când aceste două forme se topesc în compromis și în corupție, în trădare și lupte pentru interese meschine (lupta pentru putere este un interes meschin).

Puși în slujba cetățenilor, politicienii – fie de stânga, fie de dreapta -, ajung să nu mai fie recunoscuți ca profesioniști reprezentativi pentru actul de conducere, pentru că s-au lăsat infectați de ”rău”, în diferitele lui forme: corupție, trădare, minciună, demagogie, alianțe nefirești – cele numite ”imorale” (sau ”toxice”) …  

Cetățeanul, bulversat de informațiile care demască răul și sătul de dezbinările și certurile pe care este capabil să le înțeleagă ca false probleme (în fapt, certurile sunt doar diversiuni în lupta pentru putere), răspunde cu neîncredere totală în clasa politică. Acela este momentul propice apariției falșilor profeți, momentul în care sunt pline de guvizi mrejele clovnilor: actori ratați, bolnavi cu sau fără acte, care au naufragiat în politică prin talent lipsit de principii. 

Filmul ”Joker”, în care Joaquin Phoenix face un rol de excepție, prezintă cu mult realism momentul instabilității, al haosului generalizat, al nedreptățitului care din victimă devine călău, al abuzurilor și nepăsării care duc la război civil și anarhie, al nebunului care se pune cu sistemul paralizat, al crizei generalizate de care toți vor să profite – și ale cărei victime (aparent), sunt doar (unii dintre) cei bogați. De fapt, cei care pierd sunt cetățenii, al căror vot, în vreme de război – (oricum) nu mai contează și nu se mai aude … Merită văzut, acest film-manifest, acest avertisment serios că epoca clovnilor în politică este … abia la început!

joker 1

Joaquin Phoenix – un rol memorabil in ”JOKER” (2019)

   


E bine ca cel care-si cunoaste masurile să fugă de povara puterii …

Avva Orsisios, în Pateric.

De ce nu ne mirăm? Ne răsună în minte obrăznicia reporterilor si întrebarea lor obsesivă, pe holurile Parlamentului, imediat după ce a fost votată moțiunea de cenzură și a căzut guvernul: ”Aveți ceva să vă reproșați?” …

Nu stiu de ce, dar pe mine unul – răspunsul Doamnei Dăncilă nu m-a surprins deloc: ”Nu, nu am nimic a-mi reproșa!”

Chiar așa să fie?

(1) Că nu am reușit să atrag de partea mea intelectualii acestei țări – jignindu-i cu exprimări poticnite;

(2) Că nu am respectat pactul cu ALDE (PSD dă țării Primul Ministru, iar ALDE, candidatul la Președinție) – și m-am lăsat cocoțată pe lista prezindențiabililor;

(3) Că nu m-am împăcat cu Victor Ponta, Corina Crețu et Co., lăsând să se spargă partidul în fracțiuni;

(4) Că am uitat cum am ajuns Prim Ministru, chemată de la căldura Bruxelles-ului – dar acolo cum am ajuns? – pentru a purta o pălărie tot mai mare;

(5) Că nu am feeling și înțelegere pentru politica externă, lăsându-mă umilită de un turneu american fără rost,  din care cel puțin aș fi putut înțelege că nu sunt omul potrivit la locul potrivit;

(6) Că am avut o șansă extraordinară, de a arăta adevărata forță organizatorică și rolul femeii române în politică;

(7) Că am mărit pensii și lefuri pentru cei dependenți de stat și nu m-am grijit de problemele economiei private – lăsând să se rupă și mai mult societatea românească.

Ce să-i recomandăm Doamnei Prim Ministru? Fiindcă ne spune că ceea ce o mână în luptă e credința, o rugăm să facă pasul înapoi cu smerenie, reevaluîndu-și competențele, ca un șef adevărat. Și ne-am bucura s-o vedem, că din iubire pentru semeni, îi iartă și începe să caute unitatea! Poate să fie cu Toader, poate să fie cu Mircea: cum îi dictează ei, conștiința de bun creștin.

Dacă-și va lua la timp doctoriile și va urma leacul împăcării, se va vedea în curând, la nivel de partid, … în sondaje! In orice caz, îi urăm să-și mențină forma optimistă, căci ceva ne șoptește că ar fi în fața unor noi aventuri, pline de suspans!

viorica in fata unor noi aventuri

”Fă-te fată, soră cu brazii, până treci de pădurea întunecată!” … pare a-i șopti la ureche, gândul cel bun, Vioricăi Dăncilă. Dar pentru asta, trebuie să renunțe la câte ceva … Poate chiar la încă o mărire, la o funcție mai mare în stat, cine știe?! Motive de împăcare se găsesc ușor … mai ales la greu!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(1)


Volodymir Zelensky și-a anunțat candidatura la Președinția Ucrainei, în data de 31 decembrie 2018. Era unul dintre cei 39 de candidați. În 31 Martie 2019, a aflat că a intrat în finală cu Petru Poroshenko. Douăzeci de zile mai târziu, în 21 Aprilie – a reușit să coaguleze întreaga suflare ucraineană – și conform datelor oficiale, a câștigat 73,22% din voturile exprimate …

După fix o lună, în 21 Mai 2019 – Președintele Zelensky dizolvă Parlamentul Ucrainei, iar alegerile parlamentare (care ar fi trebuit să aibe loc în mod normal anul acesta, în octombrie), se țin mai devreme: în 21 Iulie. Victoria și poziția de prim-ministru e câștigată de SLUHA NARODU – respectiv ”Servul Poporului” (numele este al serialului de ficțiune în care actorul Zelensky s-a antrenat în rolul Președintelui).

Patru zile după aceea, în 25 Iulie 2019, un alt Președinte, Donald Trump – familiarizat și el cu show-urile de televiziune (ați auzit de The Apprentice – Ucenicul, dă un telefon de felicitare, din Biroul de la Casa Albă.

Statele Unite discută cu Ucraina, iar noi – vecinii, avem șansa de a citi transcriptul întregii convorbiri, pusă la dispoziția lumii întregi de către Președintele Trump în data de 24 Septembrie 2019, anul curent. Motivul? S-a declanșat operațiunea de ”impeachment” (a început procesul îndelungat de punere sub acuzare si destituire a lui Trump).

Ce ne interesează pe noi?

Păi – în afară de curiozitate și dorința firească de a ne forma o opinie proprie, bazată pe document și nu pe interpretare, dorim să surprindem ceea ce ni se pare relevant: cum se înțeleg cei doi show-meni, care au ajuns Președinți? Ce agendă comună și-au stabilit? Care e raportarea lor la alte puteri europene? Dar la Rusia? Și, mai presus de orice: la ce ne putem aștepta din partea Domnului Zelensky, între altele Ucraina este cel mai mare vecin al nostru (Ucraina are o suprafata de peste 603.550 km patrati – fata de Marea Neagră, cu numai 436.402 … iar pentru cei interesati sa calculeze la zi, teritoriul Crimeei, care ar trebui scazut din total … sunt 26.081km patrati, conform WIkipedia).   

Vă propun deci să citim (în limita timpului disponibil) și să comentăm împreună …

Capture

… și de aceea, celor ce doriti sa urmati invitatia Presedintelui Trump si  sa gustati binefacerile transparentei, o puteti citi integral aici: Transcrierea Convorbirii …

Câteva idei la prima lectură.

  1. Deși amândoi sunt cu background de actor și deci cu potențial de prietenie – nu rezultă că-și telefonează frecvent, ci numai cu ocazii importante (alegerile in Ucraina sunt importante pentru politica externă a SUA);
  2. Condițiile politice din Ucraina – oameni noi, politicieni noi – sunt foarte interesante, tot valul partidelor răsărite peste noapte care au luat locul celor vechi, pe fondul nemulțumirilor ajunse la limită generează o falie profundă între cei buni (noi, tinerii) și cei vechi (ei, bătrânii care s-au compromis);
  3. Cum va putea pune SUA presiune pe UE (Germania și Franța) pentru a se aplica susținut și eficient sancțiunile împotriva Rusiei (vă amintiți că din 2014 au anexat Crimeea …);
  4. Ce rol are comerțul (în cazul de față, cu arme), în politica secolului XXI? De unde bucuria Președintelui Zelensky și sentimentul de recunoștință, pentru câteva Javelin-uri? Care sunt planurile armatei ucrainene în privința teritoriilor pierdute? Ce rol are NATO în aceste discuții privind achiziția de arme între unul dintre membrii săi (SUA) și terți? Se informează prealabil sau pe parcurs, sau fiecare are libertatea de a face comerț cu arme?!
  5. Cât de gravă e scurgerea de informații pe glob – dacă au ajuns să se roage americanii de ucraineni (sau de ruși?) să afle odată originea hackerilor din ”afacerea” spargerii serverului Partidului Democrat: inițial, se va fi bucurat Trump de necazul dușmanului, dar apoi, a înțeles că interpretarea ”ajutor primit din afară” e mult mai păguboasă, pe termen lung …
  6. Ce rol au procurorii într-un stat democrat? Cum să ajungă ei să facă jocuri politice? Cum să folosești justiția în diferitele scopuri ale puterii? Pot părea întrebări naive – dar dacă cițiți cu atenție documentul, veți accepta că justiția e din păcate o armă periculoasă în mâna acestor politicieni (sau oameni de afaceri, actori, spuneti-le cum doriti) …
  7. Cum să ceri probe pentru a influența într-un fel sau altul mersul justiției în propria țară: cât de slab trebuie să te simți și să fii, de fapt, dacă ai nevoie de dovezi procurate de la americani, probe irefutabile vezi Doamne, pentru a judeca și îndrepta starea de lucruri putredă, din țara ta? Cine-ți conduce de fapt țara, de trebuie să ceri ajutor extern când ai majoritatea parlamentară și te bucuri de încrederea populară?! 


Sunt câteva întrebări pe care fluxul replicilor dintre cei doi ni le-au ridicat. Cu siguranță, ”time will tell” – cum spun anglo-saxonii despre înțelepciunea care vine cu timpul (mare povestitor, timpul!) … și vom mai afla poate câte ceva de pe urma investigatiilor, atât despre modul de functionare cât mai ales despre principiile politicii externe americane.  


Dacă ai avea cine să te asculte, probabil că una din serile dedicate poveștilor din ”viața de-a v-ați ascunselea prin dictatura comunismului”, ar fi despre aplauze.

Și mai ales, despre cum eram noi – ”poporul unic muncitor” – reprezentați de tristele marionete în Marea Adunare Națională (nerealizând pe-atunci că Evenimentului din 1 Decembrie 1918 i-a fost furat prestigiul și batjocorit chiar numele cel sfânt), de maimuțoi care imitau mecanic, la ordin, gestul de sacrificiu al înroșirii palmelor, stând cu minutele în picioare, afișând un entuziasm crescând, purtați înspre delirul colectiv, după îndemnul oficianților puși să observe disciplina si să noteze entuziasmul … iar a doua zi, citeai in ziar, – pe bună dreptate: ”aplauze lungi”; ”aplauze prelungite”; ”îndelungi aplauze”; ”urale și ovații”; ”aplauze și ovații”

Vedeți dumneavoastră, deși aplauzele se repetau mecanic și nu puteau avea în ele nimic spectaculos, nici o rupere de ritm care să surprindă privitorul, descrierea lor nu putea fi nicidecum monotonă, istețimea comunistă și colaboraționismul tocmai aici își dau măsura … păreau a spune: să nu ne repetăm, pentru a nu ne pierde credibilitatea!

Era mai ușor de aplaudat și mai greu de redat entuziasmul aplaudacilor … dar ne întrebăm – ce alt rol aveau redactorii ”Scânteii” și ai ”României libere”, ai ”Informației Bucureștiului” sau a  ”Drum(ului) Nou” de Brașov (cu tot cu editia lui germană  – ”Der Neue Weg”) … dacă nu să … redea entuziasmul și acceptarea unanimă a discursului mincinos?! Minciuna avea nevoie de aplauze, utopia trebuia să fie stropită cu valuri de confirmare zgomotoasă!

Mă frământă – tocmai acum, la 30 de ani de la Revoluție, cele două nuanțe: falsitatea aplauzelor în sine (căci logica și experiența îmi spun: nu toți membrii PCR erau cretini, dar toți membrii PCR au acceptat rolul de păpuși ascultătoare în piesa de teatru cu scenariul scris de la Moscova)  și grija aparatului de propagandă pentru cizelarea tehnicilor de comunicare cât mai aproape de perfecțiune, preocuparea pentru redarea fardată a falsului și obsesia prezentării lui ca adevăr, pe principiul credulității omenești: ”cum tovarășe, dacă așa scrie, înseamnă că așa a fost!”

Iar istoria, pusă astfel la grea încercare – va fi oare în stare să interpreteze corect, minciuna consemnată negru pe alb: ”aplauze lungi și prelungite”?!

Înțeleg grija și neliniștea mincinoșilor pentru scurtimea, platitudinea și lipsa de orizont a discursului lor și pot crede că au existat îngrijorări reale ale unora mai dedicați și mai lacomi, să nu fie devoalați și linșați în public, după 89.

Înțeleg că a fost atunci, ca și acum, o goană și o foame incredibilă pentru … credibilitate (sic!), pentru ca minciuna să fie crezută. Dar știu că au existat atunci – ca și acum – minți bine mobilate, care au știut exact că această gâfâială dizgrațioasă a alergării după pretenții de adevăr este – cum altfel – decât imperfectă și că ea va fi, în cele din urmă, decriptată de istorici. De cei care vor ști să facă un drum până la Sighet, și vor citi, mesajele ”Scânteii” în cheia adevărului arestat pe nedrept, de forțe și interese străine, neuitând de resursa formidabilă care rămâne uimitoarea literatură scrisă cu sânge, în lagărele comuniste …

vremea aplauzelor lungi prelungite

Next Page »