Comentarii din Cetate



”Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul.” (Sf Evanghelist Marcu, Cap 13, 7)

Războiul este la granițele țării noastre. Ne privește de dincolo de ușă – și nu mai este zvon din îndepărtatul (sau apropiatul) Orient și nici din Africa, ci o realitate care ne aparține, pe care trebuie să o înțelegem și căreia trebuie să-i facem față. Nu oricum, ci cu demnitatea de persoane creștine, care suntem chemați să aducem în lume cu bucuria speranței, Vestea cea Bună a Învierii Domnului, prin care și cei mai păcătoși am dobândit iertarea păcatelor.

Suntem la începutul celei de-a patra săptămâni a conflagrației care a zguduit ordinea mondială, o criză a nesiguranței militare ce se înlănțuie de fragilitatea crizei medicale. Din pandemie, am intrat – fără menajamente, direct, în război. Cum a fost posibil? Ce este războiul? L-am fi putut evita? Ce va urma, căci probabil se poate mai rău de-atât … hai să ne tragem puțin sufletul, să ne liniștim respirația, să ne regăsim curajul și să ne îndreptăm speranța spre Bunul Isus, care ne hrănește cu Cuvântul Său: ”nu vă tulburați!”

Războiul pe care – din păcate -, îl privim acum atât de-aproape, ne apare ca o formă a mâniei în exces, care se poartă fie între state, sau, în cazul războiului civil, în interiorul aceluiași stat … 

Conflictul armat e complicat și greu de înțeles, din două motive: odată fiindcă îmbracă forme foarte diferite, iar în al doilea rând, fiindcă vocile ideologiilor care se confruntă sunt alimentate cu ”argumente”, în aparență logice și raționale. Fiecare tabără se comportă ca și cum ar deține mai mult decât dreptatea, ca și cum a arestat Adevărul. De aceea oamenii, împărțiți în tabere, nu se mai ascultă reciproc, se ignoră unii pe ceilalți, preferă haosul și dezordinea, sunt părtinitori.  

Spuneam că formele războiului sunt multe și nuanțele se întrepătrund. Vedem uneori ridicări ”spontane” ale maselor, asistăm la ”neliniști” sociale, auzim de acțiuni teroriste, de războaie de gherilă, puciuri și ocupații militare (cu sau fără opoziție), conflicte de graniță gata să fie redeschise…  Sau, în funcție de obiectivele pe care războinicii și le propun, vorbim de războaie de cucerire, de apărare, coloniale, religioase, sau chiar … ”preventive”. Dacă se întind pe un teritoriu mai mare sau mai mic, războaiele pot fi locale, regionale sau mondiale. Nu în ultimul rând, după tipul de armament pe care-l folosesc, ele se împart în convenționale (inclusiv cu forme biologice și chimice) și nucleare …    

Înconjurați de atîta mânie și impresionați de violențele care se manifestă în exces, ne-am adus aminte de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie … pentru a afla despre Curtea Penală Internațională, cu sediul tot la Haga (în Olanda), că nu este (din păcate) recunoscută decât de 123 de țări, (din totalul celor 195 de state, câte sunt azi pe Pământ). 

Altfel spus, în lumea perfectibilă în care trăim (sic!), există posibilitatea comiterii de atrocități (războaie de agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime de război, crime de apartheid …), iar cei care le comit pot dormi liniștiți, fiindcă nu vor fi trași la răspundere! Oare nu e acesta un motiv de neliniște pentru sufletul creștinului?! Nu vă tulburați!”, ne spune Domnul …

În omilia ”Împotriva celor care se mânie”, Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii din Capadocia, are pentru noi această explicație, care ne întărește în răbdare: ”Răul este mai mare pentru cel care săvârșește insulta, decât pentru cel care o suferă”. Îndemnul fiind, de a converti și orienta înspre bine, sensul mâniei noastre: să ne îndreptăm mânia împotriva obiceiurilor rele, iată ce este o mânie … bună! 

Într-adevăr, pe măsură ce se strâng în calendar zilele cumplitului bombardament din vecini, simțim cum se strânge în noi un val de mânie, față de … producătorii de armament! Câți producători de armament avem astăzi, în Europa? În ce țări exportă? De partea căror tabere? Cu ce preț (atât prețul de sânge, nu numai prețul plătit pentru tranzacție)? Cum sunt taxați sau încurajați?

Lumea neascultării suferințelor celuilalt și nepăsarea față de incendiile care nu au loc pe strada noastră, este o lume pe care am lăsat-o să crească (sau poate am construit-o?) foarte strâmb în jurul nostru, folosind cărămizi ale izolării egoiste și pierzându-ne timpul în certuri pe cuvenitele ”drepturi individuale”, de parcă am rămâne înscriși în istorie cu propriile noastre opinii și păreri … 

Lumea este în conflict, numai că pe strada noastră nu ajunsese încă, flacăra războiului. Lista e (incredibil) de lungă. Războiul din Darfur (început în Sudan, în 2003), războiul din Irak (2003-2011), războiul drogurilor din Mexic, purtat de cartelul Sinaloa (2003-2010), războiul din Nord-Vestul Pakistanului (început în 2004), războiul din Republica Central Africană (2004-2007), războiul separatiștilor kurzi din Iran (început in 2004),  conflictul din Delta Nigerului (inceput in 2004), războiul civil din Yemen (2004-2011), războiul insurgenților din Paraguay (inceput in 2005), sau conflictele din Chad, Kenya, Cameroun, Fâșia Gaza, Liban, Timorul de Est … războaiele purtate împotriva al-Quaeda, Boko-Haram și altele  ….  

Pare că suntem într-o lume plină de mânioși, o lume plină de războinici, aflați la putere. Conducători de oști, cu mentalitate de secol XIX (secolul ”Națiunilor”, când ”Revoluțiile” erau o soluție de afirmare) – dar care dispun de arme și tehnologii ale secolului XXI … 

Din pricina mâniei, cu judecata întunecată, lipsiți de demnitatea rațiunii, nu ne mai recunoaștem între noi ca ființe umane: nu ne mai recunoaștem ca fiind ai aceleiași specii, nu ne mai recunoaștem strămoșul comun. 

Distrugerea celuilalt cu orice preț, chiar cu prețul autodistrugerii (în cazul armei atomice) și răzbunarea – sunt în prim plan, chiar dacă toată lumea are de pierdut. Orice pretext declanșează adrenalina și pune în mișcare voința oarbă, irațională.

Va fi grea, povara victoriei, pentru oricare din tabere, și vom înțelege – în procesul sinodal care continuă, că o pace europeană, în afara păcii mondiale – rămâne ”de fațadă”.

Războiul care a ajuns pe strada noastră, este deja și va fi pentru mulți, o Școală a Înțelepciunii, adică a Iubirii de Dumnezeu și o invitație, pentru fiecare din noi, să medităm la condiția fragilă a Adevărului Păcii, care trebuie reconfirmat, zilnic.

București, in 19 Martie 2022

Călin Diaconu, pentru AGRU București

Pablo Picasso, Guernica
Fotografie document. Guernica după atacul aerian total (Luni, 26 Aprilie, 1937)

Churchill, Truman și Stalin – Conferința de la Yalta, 1945. Poza preluată din National Archives, UK (Catalogue ref: CO 1069/892)

E greu de descifrat, pentru că are legătură cu ”războiul rece”, o perioadă pe care nu avem cum să o înțelegem fără cunoașterea eforturilor diplomatice din cel de-al doilea Război Mondial, care au conștientizat actualitatea unei întrebări esențiale, dinspre învingători: ce facem cu Germania, după război? O întrebare care s-a dezbătut la Teheran (1943), Yalta și Potsdam (1945), al cărei răspuns a dus la împărțirea Germaniei în zone de ocupație, la jocuri de forță tensionate între foștii aliați (cum a fost blocada Berlinului de Vest începută în 1948).

Și pentru o pace durabilă în Europa, s-a inventat, în 1949, NATO. Atât de neimportantă/neauzită a fost vocea europenilor, încât în 13 august 1961, cele două ideologii diferite/divergente au avut nevoie de exprimarea fizică a separării lor identitare. Primarul Berlinului controlat de ruși a început construcția celebrului Zid …

Îmi propun să strâng aici câteva documente importante, pentru a avea la îndemână un spațiu dedicat notelor de lectură (sau ideilor) pe care le vom desprinde din analiza unor documente cu valoare de izvor istoric. În lumea interconectată de azi, având acces la informație, nu avem voie să ne plângem de lipsa documentelor. Ele sunt ”la un click distanță”, și, pentru a înțelege ce se întâmplă, avem obligația de a le parcurge, umplând golurile de cunoaștere sau – după caz, reîmprospătând memoria și reevaluând nuanțele unor informații din trecut, cu ochii de acum.

Așadar rușii, care au ieșit învingători din cel de-al doilea Război Mondial, alături de anglo-americani, au stabilit să împartă Germania în două părți (vizibile au fost la început patru – dar în realitate au fost două, cu ideologii și politici diferite), plecând de la premisa ”altfel, nu-i putem controla pe nemți”. Cât de mult știm despre acest lucru? Cum au pus în aplicare planul?

Dacă împărțirea Germaniei s-a făcut oficial, în Bundesrepublik Deutschland și Deutsche Demokratische Republik, prin recunoaștere și acceptare de către toată lumea, a existat și o împărțire, la fel de reală – dar nerecunoscută oficial, a Europei: în Europa de EST și Europa de VEST. După reunificarea Germaniei, în Octombrie 1990, putem considera că granița dintre cele două Europe s-a modificat. Întrebarea are două perspective:

(1) Până unde își propune Europa să-și extindă influența? Cum se poate realiza accesul la UE, pentru cei care (încă) nu s-au alăturat proiectului marii familii?

(2) Care e punctul critic în care Rusia se va simți amenințată de o prezență militară despre care nu are argumente să afirme că-i este ostilă (sau poate, economic?), dar … pentru că armele pot fi întoarse sau se pot declanșa, accidental, ele constituie un pericol real. Așadar, care e ”limes”-ul acceptat de ruși, azi?

Anul viitor se vor împlini 76 de ani de la celebrul discurs al lui Churchill, text care a ajuns să fie studiat în manualele școlare. Influența rusească asupra Europei, sau propria lor grijă față de securizarea graniței de vest, sunt teme de actualitate imediată în anul ce stă să înceapă. Vom avea sau nu vom avea război în Ucraina?

2021 va intra în istorie ca anul II al pandemiei, anul în care americanii s-au retras din Afganistan iar rușii au strâns trupe de asalt (zeci de mii) la granița lor cu Ucraina. Care sunt documentele de parcurs și ce teme de dezbatere, putem extrage?

Pentru început, propun să începem printr-o comparație: discursul vizonar al lui Winston Churchill (5 Martie 1946) și actul de naștere al colaborării dintre NATO și Rusia (Paris, 27 Mai 1997).

In acest context, avem aceste doua documente (se vor citi in ordine, mai intai Agreement-ul cu NATO și apoi Tratatul cu SUA), publicate de Ministerul Afacerilor Externe din Rusia, în data de 17 Decembrie 2021:


M-a urmărit obsesiv zilele acestea citatul din Cassius Dio – lectură obligatorie pentru portretul regelui dac Decebal -, în care se vorbește laudativ despre retrageri (strategice) și e apreciată viclenia de a scăpa cu bine din înfrângeri … Ați ghicit, probabil fiindcă titlurile zilei sunt ocupate de discursurile justificative ale americanilor, care s-au retras din ”cel mai lung război din istoria lor”, mi-am amintit și eu unde am mai citit că, la urma urmei, a ști să te retragi la timp sau a scăpa cu viață din înfângeri, nu e ceva rușinos, dimpotrivă …

Și totuși, sunt câteva întrebări importante pe care retragerea americanilor ni le-a ridicat la fileu, subiecte pentru viitoare colocvii și pentru generațiile de politicieni ”altfel”, care vor trebui să eclozeze la un moment dat … Să vedem.

(1) Cel mai lung război al americanilor, nu era de fapt (și) războiul NATO? E drept, cel puțin în ce ne privește, nu cred că românii au avut conștiința încărcată a prezenței lor într-un război extern, în ultimele două decenii … Ați simțit că suntem în război cu alții? Nu. Pentru că războiul româno-român e resimțit mai acut. Un lucru știm – de pace (ca tihnă, ca liniște, ca moment de bucurie a lucrului făcut bine), nu am avut parte. Așa că, retragerea din zbuciumul extern, dacă ar fi urmată de o împăcare la nivelul națiunii noastre, ne-am bucura. Numai că nu văd consecința logică, dimpotrivă: faptul că zilele acestea, Președintele Ucrainei a vizitat Washingtonul – pentru a primi asigurări că la momentul potrivit va fi bine primit în NATO, îmi arată că imaginea Echipei nord-atlantice e zdravăn șifonată …

(2) Vocea autoritar-fermă a Președintelui care anul acesta pe 20 Noiembrie va implini frumoasa vârstă de 79 de ani (mulți înainte!), ne spune că a avut numai două opțiuni: A. să rămână (ceea ce ar fi însemnat escaladarea războiului și inevitabile pierderi de vieți americane) și B. să se retragă (luând asupra lui umilința înfrângerii și criticilor). Problema nu e aceea a opțiunii, ci a felului în care a pus în practică decizia luată. Eu am văzut haos și impotență și nu m-am putut împiedica să îmi imaginez tristețea colaboraționiștilor lăsați în urmă.

(3) Afganii islamiști trăiesc beția sărbătorii marii lor victorii. Popor de munteni, au făcut – iată -, să se retragă mai de mult pe sovietici, iar acum pe americani (și pe aliații lor, dacă stabilim că acolo a fost, totuși, NATO). Festivism și entuziasm în fața unei crize economice și a unei perioade de foamete ce stă să înceapă (cauza fiind seceta). E trist când un popor pune entuziasmul înaintea prudenței, e semn că nu au conducători de calibru. Sau poate mă înșel: se va găsi cineva să-i ajute, vor stabili ei cu ce preț …

(4) Europenii bogați, se pregătesc să trimită sume de bani vecinilor Afganistanului, doar-doar vor absorbi cei din jur din valul refugiaților. Care din economiștii de la catedră vor începe să calculeze cu seriozitate, efectele negative ale războaielor americane (scuzați, ale NATO), asupra Europei?!

(5) Pentru a complica și mai mult problematica războiului global împotriva terorismului, aflăm azi dimineață de un atac terorist ”minor” – fiind purtat cu cuțitul – undeva prin Noua Zeelandă. S-a lăsat cu mai mulți răniți (unii, grav).

Și mai aflăm de-un anume cetățean englez radicalizat, Alexander Coty, care ar fi decapitat oameni în Irak, iar acum a fost condamnat – după judecată – de un Tribunal, în Statele Unite. Oare ce spun Beatles-ii (cei doi care mai trăiesc), despre asocierea numelui formației lor, altfel simpatice, cu teroriști numiți astfel pentru accentul lor … britanic! De parcă accentul face omul?! Exact! Accentul îți rămâne și după ce-ți pierzi cetățenia (căci, după ce s-au radicalizat, Marea Britanie s-a disociat de ei … le-a luat cetățenia!)

Pentru studiul accentului britanic al teroristilor condamnati in Statele Unite – gasiti materiale pe internet, de exemplu, aici: https://edition.cnn.com/2019/06/10/middleeast/isis-beatles-apology-syria-iraq-intl/index.html


Piatra de temelie a credinței noastre este învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest Adevăr de credință ne-a fost transmis de Părinți, de Bunici, de Străbunici (cei care i-am prins). L-am primit în Familie. Acest Adevăr îl vedem astăzi pus la îndoială de unii, negat de alții. Ce e de făcut?

Istoricii se ocupă metodic, cu periodizarea. Am crescut auzind în jurul nostru expresia înainte de era noastră și după era noastră. După ce ne-am scuturat (sau, săturat?) de comunism, am înlocuit aceste formule cu cele cunoscute, azi: înainte de Hristos și după Hristos. Oare nu ar suna mai bine, în spiritul credinței noastre, să spunem: înainte de Hristos și în era noastră, urmând lui Hristos? De ce? Pentru că azi sunt unii care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, că minciuna este la putere, că trăim în epoca post-adevăr, în post creștinism …   

A trăi în era noastră, urmând lui Hristos, înseamnă tocmai a trăi după Legea lui Dumnezeu, a considera Cuvântul lui Dumnezeu viu, valabil pentru mine, cel de azi, și a simți interior chemarea și dorința de a-L urma, purtând Biserica în gândul nostru și fiind prezenți în Biserică ori de câte ori, Isus și preoții Săi ne cheamă să ne bucurăm împreună, de Învierea Sa.

Vedem însă cum nesimțirea, frica și necredința împietresc inima noastră în fața Adevărului:

  1. Nesimțirea nu în sensul lipsei gustului sau mirosului, care au cedat primele, în pandemie. Ci în lipsa bunului-simț, care se manifestă în disprețul față de celălalt, fie el prieten sau dușman;
  2. Frica, nu în sensul pazei bune ce trebuie să o avem în fața primejdiei. Ci în frica ce ne blochează interior curajul mărturisirii. Atunci când auzim pe Isus că ne cere să anunțăm Cuvântul Său, și intrăm într-o tăcere fără rod, vinovată pentru că nu răspândește BUCURIA.
  3. Necredința, atunci când cerem dovezi palpabile în afara noastră, când de fapt inima e chemată să se lumineze și încălzească interior de rătăcire și din întuneric, să afle bucuria darului, în dăruire!

Dreptul roman acorda stăpânitorului (lui Pilat) privilegiul de a dispune, după spectacolul execuției publice, de corpul neînsuflețit al celor osândiți la moarte. De ce, oare? Poate pentru a citi în ochii celor apropiați (rude, prieteni), semnele răzbunării? Poate pentru a-și crea imaginea unor personaje care pot totuși empatiza cu cei îndoliați? Iosif din Arimateea află curajul de a cere de la Pilat trupul lui Isus. Este curajul celui care se lipește de Adevăr.

Femeile Mironosițe au un plan bine stabilit, un plan omenesc, un plan ce s-a zămislit din Iubire: ele urmăresc pe Isus: merg la mormânt, văd cum și unde este așezat, trăiesc sentimentul de frică la  vederea Îngerului, depășesc – prin Maria Magdalena, pragul spaimei, sunt gata să mângâie pe ucenici și probabil se revoltă când nu sunt crezute, pentru ca apoi, după planul divin, să primească Pacea de la Mântuitorul. 

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva foamei, zic să veghem asupra lăcomiei noastre.

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva fricii, ar fi bine să ne lipim de Adevăr precum Iosif din Arimateea și să ducem, împreună cu Femeile Mironosițe, Vestea cea Bună a Bucuriei Învierii Domnului Isus, celor ce sunt tulburați și temători!

Christos a-nviat!

Giovanni Bellini – la 1475, prezintă pe Iosif și Nicodim, împreună cu Maria Magdalena, care pregătesc cu iubire trupul Învățătorului, pentru înmormântare … (un alt moment în care ne-am convins de realitatea rănilor).


Poate fi o judecată “de mântuială”? Da. Atunci când rămâne la suprafața lucrurilor, când nu ține cont de toate circumstanțele, atât cele atenuante cât și cele agravante. Atunci când este orbită de subiectivism, de părerea proprie care nu ascultă de părerea celuilalt, când se subordonează orgoliului.

Mântuirea, în schimb, nu poate fi “de mântuială” (sic!), fiindcă ea se raportează la Adevăr ca Viață trăită în Lumină. Fiindcă, recunoaștem smeriți, că un Altul face posibilă Cunoașterea noastră, prin Iubire.

Lumina a venit în Lume să facă suportabilă peștera sufletului nostru …

Die Welt schaukelt” … adică lumea, așa cum o văd azi, se dă în leagăn, trăind amețit(or). Problema e că am schimbat cochilia protectoare a leagănului (cradle) cu un Ringelspiel / ringhișpil (sau carusel/călușei, cum preferați), din care nu ne mai putem da jos …

Starea de beție: cuvântul fără noimă și mersul împleticit sunt la modă. La fel, țâfna – sau predispoziția pentru starea de mânie, unde ajungem mult prea ușor, din orice colțișor al pretextelor care ne pun piedică la tot pasul.

Ce-ar fi bine să înțelegem, dacă am accepta să gândim cu inima? Că Tribunalul iubirii cerești nu ne condamnă pe vreunul, ci ne judecă pe toți, după dreptatea credinței sau necredinței noastre: ce am adus în lume – Pace sau Război? Pacea nu poate fi altceva decât rodul dreptății, pentru a fi transferabilă, fluidă, cuprinzătoare: pacea ne bucură pe toți, nu ne poate izola unii de ceilalți.

Aparențele ne spun că azi nu mai există războaie religioase, că ele s-ar fi consumat în Evul Mediu. O vorbă înțeleaptă pe care am ascultat-o ieri (mulțumim, Actiunea Catolica!): Războaiele religioase nu mai există, fiindcă noi nu le mai denumim astfeldar orice război, odată pornit, își caută/găsește justificări și apoi își consumă combatanții … Lumea are nevoie – azi ca și ieri – de un Tribunal al Iubirii și ar fi de dorit să ascultăm atent ecourile din jur, exersând la rândul nostru, cât mai des, Salutul Păcii: “DREPTATE și IERTARE”!

Next Page »