Comentarii din Cetate



În atmosfera de umilință generată de cozile penibile de la urnele nefuncționale, privesc copia Absolutorului Teologic al Academiei de Teologie greco-catolică română din Blaj pentru anul 1937, din arhiva Părintelui Marian Boian, fiul Anei si al lui Dionisie, născut în Statele Unite ale Americii – Portsmouth (Ohio) în anul 1913, al doilea născut într-o familie de ardeleni care s-a reîntors cu entuziasm în Țară după Marea Unire, Academie pe care a urmat-o după ce a absolvit prestigiosul Liceul ”Timotei Cipariu” din Dumbrăveni (1933) …

Întrucât i-am cunoscut iubirea de Țară și apartenența la Biserica Romei și pentru că intrăm în săptămâna vizitei Papei Francisc în România, gândesc că e important să cunoaștem, măcar aruncând o privire fugitivă – care era curriculum-ul acestor Școli Confesionale …

Aflând ce au studiat în Liceu și în Facultate, observând titlurile diferitelor materii – vom putea căuta apoi în biblioteci manuale ale timpului, cursuri … însemnări.

De asemenea, vom înțelege de ce acești tineri intelectuali, pregătiți pentru a conduce turma cuvântătoare, nu aveau cum să stea departe de problemele fundamentale ale neamului, chiar după ce au fost interziși printr-un act samavolnic … Ei au corespondat, au comunicat, s-au întâlnit și s-au încurajat reciproc. Mai mult – și-au crescut copiii și nepoții în spiritul unor valori pe care au știut să le explice prin practicarea lor, în primul rând.

De aceea, in afara publicării unor poze care pot destinde spiritele încinse, am considerat important și vă propun în această seară ”pro-europeană”, un text care analizează apartenența poporului nostru la civilizația vestului, încă de la formarea lui. Dacă veți găsi că tezele sunt interesante, dacă veți găsi valoare în aceste argumente, vom ști să ne bucurăm cu atât mai mult de venirea Sfântului Părinte …

diploma fata

Certificat Gimnaziu fata

Certificat Gimnaziu verso

Image (8)

 

O PROBLEMĂ COTROVERSATĂ

Mereu se vorbește de ”Lege Strămoșească”.

Ce se înțelege prin ea? Credința păgână a strămoșilor noștri romani și daci? Sau credința creștină a românilor de la început, adică din timpul formării poporului nostru? Se înțelege credința creștină, desigur.

Dacă de aceasta este vorba, atunci ea a fost, fără nici o tăgadă: catolică romană.

Când am fost noi încreștinați, Biserica apusului și răsăritului era una sfântă, catolică și apostolică, cum o definește Conciliul Niceean din 325.

Deci, istoricește, aceasta este Biserica noastră strămoșească. A susține contrariul, e un fals istoric, recunoscut de toți istoricii români care își respectă vocația și demnitatea lor de istorici: sine ira et studio.  Adică, se supun adevărului istoric fără mânie și părtinire, cum spune Tacit, chiar dacă psihologicește și subiectiv nu le convine.

De altfel, din punct de vedere dogmatic creștin, religia strămoșilor nu are importanță decât ca argument ”ad hominem” (omenesc), ca o venerare sau respect față de strămoși, dar nicidecum un argument supranatural. Acest argument trebuie scos din revelație și tradiție, dovedindu-se, dacă se poate, că o parte din Biserica răsăritului denumită ”ortodoxă”, este cea adevărată, întemeiată de Hristos – și nu cea apuseană romană.

Zic ”o parte” pentru că în răsăritul Europei și al lumii, credința catolică e pretutindenea prezentă, fie sub forma ritului roman, fie a celui bizantin. Deci Biserica orientală nu-i numai aceea zisă ”ortodoxă” ci și cea catolică, căci ea există sub diferite rituri în răsărit.

A se afirma, de altă parte, că terminologia latină a creștinismului românesc se referă numai la limbă și nu la credință, e o aberație. Când o națiune primește în vocabular un cuvânt nou, îl primește cu obiectul sau semnificația pe care o exprimă. De pildă, când noi am primit în lexic cuvintele ”avion”, ”automobil”, etc. în același timp am primit și semnificația obiectului ce le exprimă. Tot așa: Dominus Deus, Trinitas, angelus, crux, Christianus, rogatio, etc. – primindu-le strămoșii noștri în limbajul nostru de la latini, ei au primit și credința latină pe care aceste cuvinte o exprimau. De altfel Sf. Niceta Remesianul este considerat ”apostolul românilor”. Cred că nimeni nu va îndrăzni să afirme că el a fost trimis în părțile noastre de către Constantinopol, când acest oraș nici nu era patriarhal.

Tradiția noastră populară confirmă originea noastră etnică și religioasă romană. Toate poveștile noastre încep: ”A fost odată un împărat …” – acela e Traian, e latinitatea noastră. Alte povești încep: ”Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ …”. Deci nu cu Andrei, nici cu alt apostol, ci cu Petru. Dovadă că Petru e mai mare și că Legea Strămoșească a noastră e aceea a lui Petru.

Cine se cramponează de religia strămoșească, merge contra învățăturii lui Hristos, care s-a întrupat să mântuie pe toți oamenii, de toate rasele, pe toate popoarele, aducându-le la aceeași credință. În caz contrar, iudeii ar trebui să rămână tot mozaici, păgânii tot idolatri, iar românii tot adepți ai lui Zalmoxis, fără a se fi încreștinat niciodată.

Zelul apostolic, a învăța și a propovădui ”cu vreme și fără vreme” pentru a mântui pe toți, e o notă esențială a creștinismului. Ea se opune oricărei intoleranțe religioase și oricărei ”legi strămoșești” necreștine. Din acest motiv, a băga pe toți românii în ortodoxie ”volens nolens” pentru a fi buni români, nu corespunde învățăturii evanghelice. Poți fi bun român și dacă nu ești de religie ortodoxă. Inocențiu Micu Clain, a fost cel mai de seamă român ardelean din secolul al XVIII-lea, deși a fost catolic de rit oriental (cf Lucian Blaga, David Prodan, etc). Iar de altă parte, Horea, n-a fost catolic și cu toate acestea a fost și este eroul neamului românesc.

Una e religia și alta e naționalitatea și etnicitatea încununată de eroism. Una e politicul pământesc și alta a celui ceresc. Împărățiile lumii acesteia, oricât de mari ar fi, rămân limitate în timp și spațiu. Ele vin și se duc. A lui Hristos însă, rămâne. Ea e fără de moarte, fiindcă fundamentul ei e ceresc.

Dromichete, regele dac, a susținut acest adevăr când a spus că ”zeii nu permit nici unui copac să urce până la cer”. Cu alte cuvinte, împărățiile pământești se nasc, cresc și mor. Pe când a lui Dumnezeu se identifică cu eternitatea. Din acest motiv, datoria creștinilor este propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu, lărgind spațiul carității ”dilatentur spatia caritatis”, cum spune Sfântul Părinte al Bisericii, Augustin. În caz contrar, se dărâmă zidurile Ierihonului, dar nu ca să ne elibereze, ci să ne îngroape sub ele.

 

 

 

    

 


Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)


Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 


Traseul unui suflet închinat lui Dumnezeu, Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică și Familiei. Din Coroiu, spre Blaj: prin Șoimuș, Ighiș, Calvaser și … Lunca.

harta

Născut în comuna Coroiu la 10 Aprilie 1897, Părintele Petru Pădurean a făcut primele clase la Școlile din Coroiu si Șoimuș, apoi Părinții săi – Ilie (plugar) și Maria (casnică), l-au înscris la Școala de aplicații din Blaj (1906-1907).

liceul

Liceul greco-catolic ”Sf Vasile cel Mare” l-a urmat la Blaj, între anii 1907 – 1915 (documentul de absolvire Nr 13/1914/1915 din 27 Iunie 1915).

Își continuă studiile la Facultatea de Teologie din Blaj, intre 1915 – 1919 (diploma nr 80 din 2 Iulie 1919).

În 12 Iulie 1920, la Blaj – se căsătorește cu absolventa Școlii civile de fete, Livia Valeria (născută Voicu, în 10 Noiembrie 1896, în comuna Nocrich din părinții Nichie și Sofia).

Este hirotonit diacon în data de 5 August a anului 1920 de către Arhiepiscopul Dr. Vasile Suciu iar în data de 8 August 1920 primește de la acesta sfânta taină a preoției, în Catedrala Mitropolitană greco-catolică ”Sfânta Treime” din Blaj.

Catedrala

Este numit administrator parohial în 1920 în comuna Ighișul Nou (unde va păstori intre 1920 si 1935).

În comuna Ighișul Nou se nasc cei patru copii ai Familiei Preotului Pădurean: Petronela Livia (11 Iulie 1921), Maria-Alexandrina (7 Ianuarie 1923), Titus Petru (6 Aprilie 1924) și Viorica Lucia (in 27 Ianuarie 1930).

preotul si preoteasa

Din 2 martie 1935 până în 5 August 1954, este Parohul greco-catolic al comunei Calvaser – prin numirea dată de Arhiepiscopia greco-catolică a Blajului, nr 635/1935.

Apoi, prin decizia Ministerului Cultelor cu numărul 5199/1954 – dată în 1 Iunie este forțat să se mute Paroh în comuna Lunca (aici ajunge în 5 August 1954 și va sluji în același rit greco-catolic până la trecerea sa la Domnul, în 1963).

Șematismul Clerului din anul 1932 ne arată situația credincioșilor greco-catolici, (și) din comuna  Calvaser, la acea dată. Parohia aparținea protopopiatului de Sibiu, avea două biserici greco-catolice – una mai veche, din 1797 cu hramul ”Sfintilor Arhangheli” si cea nouă, 1813, cu hramul ”Bunei-Vestiri”. Ambele biserici erau din lemn, iar Părintele Petru – împreună cu familia și credincioșii săi – a considerat că ridicarea unei biserici noi, de piatră, este necesară.

1932

calvaser 1932

In 2 Martie a anului 1935, Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Familia sa ajung în comuna Calvaser, unde sunt întâmpinați cu entuziasm de întreaga suflare. Între turmă și păstor vor fi construite – în cei 19 ani de pastorație neîntreruptă – relații deosebit de strânse, a căror amintire dăinuiește și astăzi.

sosirea 2

sosirea1

coperta

Calvaser

În Șematismul Clerului Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia și Făgăraș, pentru anul 1937 – îl găsim înscris pe Părintele Petru Pădurean ca Paroh în Calvaser – unde Biserica greco-catolică număra deja 1.440 de suflete. Gara și Oficiul Poștal țineau încă de atunci de Șeica Mare, iar Părintele Petru Pădurean avea responsabilități pastorale și în Boarta (comună învecinată, pe Târnava Mare). 

Părintele greco-catolic Petru Pădurean și Preoteasa Livia Valeria au avut, la propriu, două Familii – atât cei patru copii ai lor cât și comunitatea de credincioși ai satului Calvaser, pentru care au realizat o frumoasă operă educativă: mai întâi, prin propriul exemplu de cumpătare și muncă neobosită, de încredere nezdruncinată în lucrarea Spiritului Sfânt cât și prin curajul asumării unor obiective sociale – cum a fost, de exemplu, realizarea cadastrului comunei: un efort care i-a împăcat pe vecini unul cu celălalt, nelăsându-i să se certe pe ceea ce fusese măsurat și înregistrat (încă din 1939!).

avocati

În fotografia de-asupra, Părintele Petru Pădurean, împreună cu Avocatul I. Stănilă (copil al locului), în Ianuarie 1939, pe o uliță din Calvaser. Numele localității vine din limba germană – Kalt(es) Wasser (”apă rece”).

Biserica greco-catolică din Calvaser – având hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a fost ridicată și închinată lui Dumnezeu de Părintele Pădurean, împreună cu iubiții săi fii sufletești, credincioșii greco-catolici ai comunei, între anii 1935 si 1942.

Cele două turnuri amintesc celor de astăzi – în limbajul direct al arhitecturii, de Catedrala Mitropolitană a Blajului.

biserica

La 5 decenii distanță, odată cu eliberarea din regimul comunist totalitar-ateu,  moștenitorii familiilor greco-catolice din Calvaser, amintindu-și de perioada păstoririi Părintelui Petru Pădurean și bucurându-se de rugăciunile acestuia, au decis ridicarea unei Cruci comemorative în curtea Bisericii – pentru ca generațiile ce vor urma să-i păstreze o pie memorie.

De recunoștința și aprecierea înalților ierarhi ai clerului greco-catolic, Părintele Petru a avut parte încă în timpul vieții sale, atunci când i s-a oferit distincția de protopop-onorar:

protopop

Suntem în Anul vizitei pastorale a Papei Francisc în România (31 mai – 3 iunie) și adunând aceste amintiri la inițiativa fraților noștri din Calvaser, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să trăim la Blaj – împreună cu întreg neamul românesc – bucuria beatificării martirilor-arhierei Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu.

Credem că e un prilej de reflecție la însemnătatea Bisericii Unite cu Roma, greco-catolică, pentru neamul românesc.

Și vom încerca să înțelegem – poate chiar împreună cu credincioșii din comuna Calvaser (azi contopită cu Șeica Mare), cum lucrează Bunul Dumnezeu în viețile noastre, prin rugăciunile Preoților săi.   

(București, 11 Februarie 2019)


(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

lessing

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

 

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)

Next Page »