Comentarii din Cetate



Lansare de carte ”Confesiunile unui orfan sau Tiberiu, Copilul nimănui în dialog cu Cititorul A.” – CARO Hotel, Sala Eminescu – marți, 4 Iulie 2017.

foto calin 2017Tiberiu Antipa

Vă mărturisesc că sunt unul dintre aceia care nu cred în întâmplarea fără rost.

Aș nuanța, spunând că am ajuns la convingerea, că fiecare din lucrurile care se întâmplă în jurul meu, au un motiv anume. Poate nu reușesc eu să deslușesc întodeauna ”din prima” pentru ce anume au loc anumite lucruri în anumite momente – dar prin darul înțelegerii și prin formarea în timp a unei priviri atente, participativă la cele din jur, am ajuns să cred că totul se întâmplă cu un anumit scop. Iar scopul este ca eu să învăț câte ceva din ceea ce mi-e dat să trăiesc, pentru a ieși din izolarea mea egoistă … și cumva, să încerc a fi de folos celuilalt, a împărți bucuria mea cu a celuilalt, a spera împreună cu cel de lângă mine că vremurile pot deveni mai bune, numai dacă strângem rândurile și începem să ne pese, să ne întrebăm despre lucruri – … împreună! Ce cuvânt amețitor de puternic, ce parfum de legământ sacru și ce ușor îl știm încălca!

Un astfel de moment este astăzi, când timpul se dovedește din nou mai prețios decât spațiul. Ne apropiem de finalul unei zile de lucru, și iată că ați găsit resurse să veniți în număr atât de mare pentru a felicita un tânăr – pe Tiberiu Antipa, pentru lansarea primului său volum, intitulat ”Confesiunile unui Orfan”. Faptul că acest lucru are loc la Hotelul nostru, într-una din sălile care – toate –, poartă numele unor mari scriitori români, sperăm să fie de bun augur pentru tânărul scriitor Tiberiu Antipa.

Cartea sa – pe care am citit-o pe nerăsuflate – este un strigăt mut la adresa centurionilor care conduc societatea noastră: ce este de făcut cu aceste resurse umane abandonate – cum ne îngrijim de copiii instituționalizați, care la 18 ani sunt puși sub presiunea integrării rapide (sau forțate?) în societate …

Optimismul tânărului scriitor și dorința lui de a învăța, de a asimila cunoștințe în pofida greutăților de nedescris, voința de a cunoaște tainele lumii înconjurătoare, facilitează cititorului  o experiență altfel greu de digerat: luăm contact cu nuanțele suferinței neștiute de majoritatea celor care au șansa de a crește în familii – distingem între copil orfan (ai cărui părinți au decedat) și copil abandonat (ai cărui părinți l-au părăsit, dar practic un posibil orfan) …

Cartea lui Tiberiu Antipa e hrană pentru sufletele noastre, mai întâi pentru că ne vindecă de nepăsare. Apoi, pentru că așează lucrurile în ordinea firească, naturală, a creației: suntem cu toții fii (ai Tatălui ceresc, ai Creatorului care ne-a dat viață), de aceea suntem cu toții frați (având același Tată suntem egali în drepturi ale omului) și abia din acestea două, rezultă că avem cu toții datoria de părinți, nu numai față de proprii copii, dar și față de aceia care din diferite motive … nu și-au cunoscut părinții sau au rămas, prematur – lipsiți de dragostea lor.

Este atât o carte a iertării, cât și un mesaj de avertizare – adresat conducătorilor actuali, invitați la reflecție urgentă asupra nepăsării lor ca formă de orbire convenabilă ce trebuie vindecată cu singura alifie miraculoasă ce ne face atenți la suferințele celor din jur: iubirea aproapelui.

Felicitări dragă Tiberiu, și-ți dorim să duci la bun sfârșit cât mai multe proiecte spre menținerea legăturii sufletești cu cei despre care tu știi cel mai bine că au nevoie de iubire, speranță și credință.

(București, Hotel CARO, in 4 Iulie 2017)

 

 


structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …


Trăirea Sfintelor Sărbători pascale a avut parte anul acesta de emoții mai mari ca în alți ani. Frați ai noștri, din vechea religie coptă – în Alexandria Egiptului, au suferit o nouă lovitură din partea unor militanți islamiști radicalizați, chiar de Sărbătoarea Floriilor (acestea se întâmplă în preziua vizitei Sfântului Părinte Francisc – care este așteptat în Egipt în data de 28 Aprilie!).

Și poate de aceea, am avut motive să fim mai atenți ca în alți ani –  la mesajul pe care Hristos ni-L transmite: El, Adevărul însuși – se lasă scuipat și batjocorit de noi, creaturile care uităm prea lesne de locul și rostul nostru sub soare.

O întrebare m-a frământat zilele acestea: cum e posibil? Cum e posibil să scuipăm Adevărul în față? De unde crește în noi această răutate, această aplecare spre minciuna dezonorantă? Ce resorturi ale libertății de conștiință încurcă noțiunile în asemenea hal încât suntem gata să confundăm posibilitatea alegerii între Bine și Rău, cu ceea ce este adevărat sau fals?

Adevărul nu se apără – nu are nevoie să o facă, nu trebuie să o facă. El este adevărat în afara voinței noastre, nu are nevoie de nici o recunoaștere.

Voința noastră e preocupată însă de demonstrații ale Binelui și Răului, categorii ce nu au legătură cu Adevărul, ci cu Dreptatea. Iar până la Judecată, dreptatea lui Dunezeu – e dragoste iertătoare. Ne iartă, căci nu știm ce facem.

E atât de ușor să amețești, alergând și alegând între între bine și rău – pentru că ce-i bine pentru mine, pare a deranja pe un altul. După cum, ce e rău pentru mine acum, îmi poate pregăti/condiționa un bine, mai încolo. Adevărul însă se oferă simplu, se așază ca punct cardinal pentru orientarea nostră, pentru îndreptarea noastră.

Emoțiile noastre, în acest an – le transmitem fraților noștri din Bisericile vechi, greu încercate, ale Siriei și Egiptului. Ei știu valoarea Adevărului – și înțeleg altfel războiul dintre Bine și Rău.

Hristos a-nviat!

fratii copti

 

 


Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga

 
   

Next Page »