Comentarii din Cetate



reflections

Dacă religia s-ar retrage mâine din societate, pentru că oamenii ar decide în unanimitate că au nevoie doar de un sens tangibil, material – iar sensul lumii de dincolo (si deci al metafizicii) nu le-ar mai fi de vreun folos, probabil ne-ar rămâne un gol în inimi – sau mai bine spus, un gol în locul sufletelor, ce ar avea forma unei inimi – ce ni s-ar umple cu ideologie – cel mai probabil o formă de nihilism ce ne-ar duce încet dar sigur, dpre anarhie …

Comunismul dictatorial nu cred că va mai reveni vreodată pe aceste meleaguri și sper că suntem de acord că ar fi scârbos de-am revedea, fie chiar și numai prin ochii strănepoților nepoților noștri, un pitic bâlbâit, cocoțat în funcția de mare preot al națiunii carpato-danubiano-pontice, făcând promisiuni mesianice unui popor înfometat și înfrigurat, cu liberul arbitru suspendat de teroare și care s-ar considera salvator al omenirii, …

Cel mai dureros va fi că după ce-am pierdut pe Dumnezeu care este principiul unității noastre, vom observa că nu mai avem orientare, nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii, că am renunțat la traseul cărarii de munte fiindcă ni se părea greu, iar acum rătăcim pe câmpii, asaltați din toate părțile de un orizont care se îndepărtează de noi, care ne refuză atingerea …

Vom înțelege că am renunțat la convenția unui Bine care ne atrăgea, fiindcă este parte constitutivă din noi înșine.

Vom fi neliniștiți fără să știm ce ne lipsește.

Vom cădea în apatie, plictisiți și îngreunați de materialitate. 

Până vom înțelege că principiile morale sunt parte din formarea noastră, condiție a existenței noastre, ne vom duce traiul indecent într-o lume fără obiceiuri unde vom fi înconjurați de o puzderie de secte …

Vom observa cum fiecare devine un predicator al propriei cauze, nemaiascuștându-ne unul pe celălalt,  în competiție fiind pe resursele materiale,  vom urla să convingem, să atragem atenția, vom constitui grupul nostru propriu, gașca de cartier

Vom deveni tot mai străini, mai neîncrezători, și vom ajunge să râdem de promisiunile celuilalt – pentru că vom ști că nu mai există, de mult de tot, din evul mediu, cuvânt de onoare. Fiecare va fi pentru el, iar omul se va integra perfect în natură … dar nu în sensul armoniei – ci al lui homo homini lupus

Problema care nu va putea fi rezolvată – va fi aceea a locului rămas gol din inima noastră: sufletul nu va putea fi înlocuit cu vreun alt ingredient artificial ce s-ar găsi  de vânzare în galantarul consumismului capitalist. 

Pentru că istoria ne oferă exemple și modele, am ales pentru analiza și reflecția acestor zile, un text pe care-l simțim de actualitate, pe care am dori să-l comentăm împreună, pentru a-l înțelege mai bine. Acest text s-a născut din șocul produs de Revoluția Franceză asupra societății engleze, și exprimă reflecțiileunui anume Edmund Burke, publicate în 1790, la Londra – sub forma unei scrisori …  (sublinierile ne aparțin).

Textul integral:

Edmund Burke Reflections on the Revolution in France

 

I flatter myself that I love a manly, moral, regulated liberty as well as any gentleman of that society, be he who he will; and perhaps I have given as good proofs of my attachment to that cause in the whole course of my public conduct. I think I envy liberty as little as they do to any other nation. But I cannot stand forward and give praise or blame to anything which relates to human actions, and human concerns, on a simple view of the object, as it stands stripped of every relation, in all the nakedness and solitude of metaphysical abstraction. Circumstances (which with some gentlemen pass for nothing) give in reality to every political principle its distinguishing color and discriminating effect. The circumstances are what render every civil and political scheme beneficial or noxious to mankind. Abstractedly speaking, government, as well as liberty, is good; yet could I, in common sense, ten years ago, have felicitated France on her enjoyment of a government (for she then had a government) without inquiry what the nature of that government was, or how it was administered? Can I now congratulate the same nation upon its freedom? Is it because liberty in the abstract may be classed amongst the blessings of mankind, that I am seriously to felicitate a madman, who has escaped from the protecting restraint and wholesome darkness of his cell, on his restoration to the enjoyment of light and liberty? Am I to congratulate a highwayman and murderer who has broke prison upon the recovery of his natural rights? This would be to act over again the scene of the criminals condemned to the galleys, and their heroic deliverer, the metaphysic Knight of the Sorrowful Countenance.

 

When I see the spirit of liberty in action, I see a strong principle at work; and this, for a while, is all I can possibly know of it. The wild gas, the fixed air, is plainly broke loose; but we ought to suspend our judgment until the first effervescence is a little subsided, till the liquor is cleared, and until we see something deeper than the agitation of a troubled and frothy surface. I must be tolerably sure, before I venture publicly to congratulate men upon a blessing, that they have really received one. Flattery corrupts both the receiver and the giver, and adulation is not of more service to the people than to kings. I should, therefore, suspend my congratulations on the new liberty of France until I was informed how it had been combined with government, with public force, with the discipline and obedience of armies, with the collection of an effective and well-distributed revenue, with morality and religion, with the solidity of property, with peace and order, with civil and social manners. All these (in their way) are good things, too, and without them liberty is not a benefit whilst it lasts, and is not likely to continue long. The effect of liberty to individuals is that they may do what they please; we ought to see what it will please them to do, before we risk congratulations which may be soon turned into complaints. Prudence would dictate this in the case of separate, insulated, private men, but liberty, when men act in bodies, is power. Considerate people, before they declare themselves, will observe the use which is made of power and particularly of so trying a thing as new power in new persons of whose principles, tempers, and dispositions they have little or no experience, and in situations where those who appear the most stirring in the scene may possibly not be the real movers.

 


Așadar, mâine dimineața ne vom trezi cu o altă hartă a Uniunii Europene, de aceea – vă propun să ne uităm împreună pe rezultatele unui studiu realizat de Parlamentul European în aprilie 2019, când se apropiau alegerile europaralamentare – și Bruxelles-ul era interesat să ia pulsul sentimentelor pro si anti unioniste.

Noi românii – care ne-am clarificat oarecum ideile asupra unității noastre și le-am strigat răspicat începând cu anul 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, știm pe de-o parte că nici o adevărată unire nu se poate face cu forța … iar în ceea ce privește unirea noastră cu Europa de Vest, suntem încă foarte cruzi și temători – gândurile ne sunt influențate de Ursul care hibernează în peștera de la Răsărit.

Ce-au vrut să afle parlamentarii europeni, înainte de schimbarea sau reînnoirea mandatelor? Studiul, care se cheamă ”Emoții și Angajament politic față de Uniunea Europeană”, ne spune despre:

(1) Noi românii, suntem în proporție de 70% favorabili Uniunii Europene. E de remarcat că media europeană a scăzut la 55%. Ce ne determină acest entuziasm pro-european? Cred că elementele constitutive sădite în ADN-ul românului: speranța și încrederea. DIn câte vedem (și mai ales auzim) în jurul nostru, mă tem că speranța în Uniunea Europeană să nu fie una a colacului de salvare pe care-l așteptăm de la bogații din Vest, iar încrederea să nu fie generată de repetatele promisiuni neonorate ale politicienilor lipsiți de morală, pe care i-am prețuit cu votul nostru …

Ce e interesant de observat: încrederea mare pe care o au tinerii noștri în Uniunea Europeană (segmentul de vârstă 15-24 are sentimente bune în proporție de 83%!). Asta înseamnă că se simt conectați la realitățile din Vest, au prieteni, își fac prieteni, se duc la prieteni și poate chiar se grăbesc să ajungă definitiv acolo …

prima impresie

 

(2) La întrebarea –  ”Ce ne uneste e mai important decât ceea ce ne desparte?” – o întrebare să recunoaștem, inteligentă, pentru că nu menționează valori ci pune degetul pe rana reală a despărțirii de Anglia,  Românii și media europeană sunt de acord, în proporție de 80%, că e mai important să rămânem împreună. Europa unită e în continuare un deziderat – un proiect – la care, evident, mai avem mult de lucru.

Ce am remarcat este lipsa de răspuns – sau recunoașterea neștiinței, mai bine spus lipsa de poziție (nu vreau să o numesc lașitate) – în fața acestei întrebări, care asumă o muncă de consolidare a Uniunii.  De aceea, a răspunde  ”nu știu” înseamnă a recunoaște că nu știi nici valorile care ne unesc și nu ai idei nici despre drumul pe care-l avem de urmat. Prin răspunsul lor candid – ”NU ȘTIU!” – 8% dintre români recunosc de fapt că nu știu încotro ne îndreptăm (nici noi, nici UE) …

ce ne uneste

(3) Angajamentul și comportamentul politic, educația civică a românilor diferă de cea a partenerilor de uniune, astfel:

(a) discutăm/facem mai puțină politică în familiile noastre (avem evident, atâtea alte motive de a ne certa, nu avem de ce să le adăugăm și pe-ale lor) … iar politicienii sunt priviți ca niște ciudați, străini aceptați de nevoie în corpul social – ”niște acolo, și ei”, aflați mereu în contradicție cu poporul pe care în loc să-l reprezinte, îl trădează constant.

(b) citim și ascultăm mai puțină politică, punem mai puțin preț pe informații care ne-ar putea influența opțiunile politice … altfel spus, nu mai frecventăm Poiana lui Iocan (sau suntem în grea minoritate cei care o facem), fie pentru că votul nostru oricum nu contează, fie pentru că știm exact cu cine vom vota data viitoare … fie că suntem bombardați cu știri false și suntem invitați să participăm la can-can-uri nerelevante, intoxicați de probleme aflate doar în capul moderatorilor, mereu în căutare de senzațional …

angajament

Așadar, mânie dimineață ne vom trezi mai săraci, fără englezii care – să sperăm – își vor repatria problema BREXIT-ului acolo unde-i este locul, în insulă. Le urăm mult succes, rămânem probabil parteneri în NATO, și vom putea circula în continuare în Anglia pe bază de buletin, așa că ne vom mai revedea, data viitoare, la un Fish & Chips într-un pub, lângă Trafalgar Square … !

Până atunci, se cuvine să reflectăm la semnificația dublei conduceri – una națională și una supra-statală: în ce măsură dublarea numărului de politicieni e sustenabilă? Și de aici – ar decurge următoarea: sunt politicienii locali pregătiți să facă exclusiv administrație? 

…  la despărțire, ca să nu vă pară rău – înțelegând că într-o uniune nu e deloc greșit ca fiecare să se gândească la ale lui dar având respect față de celălalt, vă invit să vizionați un cântecel amuzant …

 

 

 

 


Iubiților,

sunt puține zilele, și mai puține sunt zilele în care suntem împreună. Iar a fi împreună înseamnă a ne trăi viața. Să fim serioși, nu suntem făcuți pentru singurătate … iar azi, când pașii m-au purtat – pe mine, nevrednicul, să fiu părtaș la ultimul drum al lui Dan Andrei Aldea, ascultând pe  Doru Stănculescu și văzând-o pe Ada Milea, mi-am spus că trebuie să tac o vreme, ascultând muzica acestui suflet …

În vremea căutărilor (căci nimeni nu s-a aflat găsit de-a gata,  între prietenii copilăriei mele, în care toți eram egali), aveam timp să privim la lună.

Uneori, la Marea Neagră fiind, o surpindeam plină, și … atunci și numai atunci, aveam șansa să-i aflăm cărareapentru felul unic în care ni se arăta, celor ce aveam timp de întrebări în întuneric, în oglindirea ei în mare.

Peste noi și de-asupra noastră, Sfinx – și Dan Andrei … cu Cerul lui, violet!

cararea lunii

Față de-un cer violet, noi – unde suntem, azi?

Ascultați vă rog acum, un moment de magie al chitării – de fapt, rezultatul unui exercițiu infinit care se numește ”coloane” – al unuia dintre cei mai mari chitariști ai acestei țări …  ascultați vă rog, ce începe la minutul 1,14 … (!)

Vorba aceea ( a lui Cornel – Bibi Ionescu): cine nu știe ce e un cvintolet, nu cântă un … cvintolet!” …

secolul vitezei

Dacă nu vă grăbiți și (încă) mai aveți timp de-o poveste, ascultați și un basm, al Fratilor Grimm … ”Nu întâlnești un lup ca mine-n-povești … La minutul 1,46 vă veți întâlni cu o muzicuță … de asemenea, de aur! Spusă însă pe vremea comunismului, faptul că a trecut de cenzură, rămâne un mister de povestit altă dată …

scufita rosie si lupul

Ce este cu adevarat tulburător … abia urmează.  Să ascultăm și acest cântec și să ne întrebăm: de ce ne e greu să ne lăsăm vocile în fundal – și oare de ce ne e greu să aducem instrumentele în prim plan?! Secunda 50 ne explica de ce … (1973!)  Timpul e în tot mai greu impas, grăbindu-se … dar prin tehnică și mult exercițiu Dan Andrei a reușit să fie uneori parcă mai rapid decât … timpul! Când spunem despre un chitarist că e cu adevărat bun? Când e reușește să ne surprindă cu rapiditatea lui, nu?

Capture

Nu încheiem aici pentru că trebuie să vă arătăm cum reușeau să aducă în actualitate poeții noștri naționali … Iată un cântec ale unui poet ardelean – Șt. O.  Iosif, ale cărui versuri – în 1978 ! – SFINX-ul lui Dan Andrei Aldea le făcea să vibreze într-o lume amețită de monologul partidului unic …

Din nou acasă

De mult înstrăinatul
De-abia ce ți-a sosit,
Așterne-i, mamă, patul
Să doarmă dus băiatul
Bolnav și obosit!
Bătu el multa cale
De când te-a părăsit…
Învins de dor si jale,
Pe prispa casei tale
Se culcă obosit…
Ci nu-ntreba: pe unde
A fost și ce-a găsit?
El rana-și va ascunde
Și nu-ți va ști răspunde
Decât: “Sunt obosit…”

dan andrei aldea

 

 

 

 


Întâmplător, nimic nu e … ni s-a adus aminte zilele trecute de-un film pe care îndrăznesc să vi-l recomand în regim de urgență, ca să zic așa … se cheamă ”Good Kill” (2014). Un pilot de F16 ajunge un biet gamer, într-un container, pe undeva prin sudul statului Nevada …

Pe scurt, e vorba despre tehnologie care-ți oferă aparentă superioritate: cu o mătură teleghidată poți face curățenie, mai eficient. Dar … cum definești murdăria?

Fiindcă oamenii sunt ființe dotate cu liber arbitru (prin urmare imprevizibile!), e foarte greu să exerciți asupra lor putere nefiltrată. E nevoie de discernământ, e nevoie de judecată. Altfel, ajungi să elimini adversarii din impuls, pe baza bunului plac, căzând pradă tentației de a privi lucrurile ”de sus” – cum din păcate, ne imaginăm că ar face-o Dumnezeu, când El, de fapt, este Cel care S-a coborât printre noi (printre cei mai sărmani și pentru cei mai săraci …).

Așadar, filmul ne invită să ”aruncăm o privire” din dronă, nu pentru a ne imagina cum ne privește Dumnezeu din Cer, ci pentru a înțelege unde a ajuns tehnologia – prilej al întrebărilor asupra utilității jocurilor pe calculator (apropo, aflăm din film că joystick nu înseamnă nici pe departe ”bățul fericirii” …).

Faptul că viața oamenilor poate fi rezumată la câțiva pixeli peste care cineva (tu sau el) are puterea de a da delete … fără judecată și  fără remușcări, ne face să reconsiderăm serios Arta Războiului” a lui Sun Tzu cât și rolul Organizației Națiunilor Unite.

Așadar, intelligence-ul american de la sol are mai nou un braț armat undeva în cer, niște drone care pot pulveriza o moarte rapidă … Istoria ne învață că cei care încă mai umblă pe pământ, vor reînvăța cât de curând arta mineritului și a traiului ascuns prin peșteri?

Poate nu am înțeles eu bine filmul, obosit fiind după sărbători (?) dar, surprins de eficiența recentului atac cu dronă asupra generalului-maior din armata iraniană …  aștept un punct de vedere și mă rog pentru pacea atât de grav amenințată, la acest început de an …

good kill

 

 

 

 

 


Există mereu riscuri în folosirea unui termen care implică raportare la ideologie, fără a-l explica. Așa se întâmplă de exemplu și cu termenul “laic”, ”laicat” …

Modelul francez al ”statului laic”, despre care unii comentatori spun că ar fi înlocuit monarhia în vremea Revoluției franceze, sau exemplul mai apropiat al statului modern turc, cel care – prin Kemal Ataturk, a desființat deopotrivă califatul și sultanatul, asigurând premisele unei dezvoltări ”raționale” și trecerea de la ”otomanii” Evului Mediu spre altceva, modern …  sunt doar două exemple în care termenul laic ar putea fi interpretat ca o calitate opusă sau cel puțin foarte îndepărtată de credință. De ce? Pentru că laicul ar fi omul eliberat, complet diferit de credinciosul – rămas un fel de prizonier al obscurantismului …

Mai mult, fără exercițiul dimensiunii laice a personalității umane, fără eliberare, nu s-ar realiza progresul, lumea nu ar mai evolua … Dar: eliberarea de sub care jug? Trăirea liberă … a căror pofte?

Deocamdată, să notăm că ”laicul” apare în definițiile diferitelor dicționare explicative, ca fiind opus omului ”Bisericii” – trăind care va să zică în afara acesteia, nededicat slujirii lui Dumnezeu, nefiind nici preot și nici călugăr, ci mirean – respectiv, omul lumii largi, omul fără granițe, omul unei lumi care începe dincolo de zidurile care formează templul slujirii Binelui, respectiv al Casei lui Dumnezeu.

Cetatea dincolo de zidurile Bisericii are desigur, regulile ei – iar acestea țin de politică, de arta compromisului diplomatic sau dimpotrivă de război, de legea înclinată în favoarea celui mai tare sau mai numeros.

Regulile cetății ne par a fi date pentru a fi încălcate, scopul scuză mai întotdeauna mijloacele, iar bătălia se dă în culise, având ca scop puterea (a se citi averea).

Dar cetatea laică a inclus în sine Biserica, uneori tolerând-o și alteori sufocând-o … reducând-o la nivelul unui muzeu sau ridiculizându-o, după starea credinței fiecărei națiuni …

Nu în puține din cazuri, statul a arătat iscusință în a folosi în favoarea sa puterea Bisericii, propunându-i alianțe care aveau să încalce una din legile fundamentale ale existenței noastre spirituale, aceea de a separa natura lucrurilor – dând ”Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”[1].  Adică Biserica nu a ținut întotdeauna o depărtare sănătoasă, igienică, față de politică … ori acest lucru înseamnă și presupune existența unei palete de compromisuri morale care decurg din amestecul a două lucruri ireconciliabile – bogăția materială (aparentă) și cea spirituală (reală).

Spiritualitatea și evoluția noastră sufletească au nevoie de Biserică, de acel Loc al Păcii la care să ne întoarcem pentru a ne limpezi și a ne hrăni conștiințele cu învățătura Cuvântului Întrupat[2].

Credincioșii creștini pot fi întemeitori de familii și pot de asemenea să încerce să construiască o familie lărgită în parohiile lor – Biserica este în prima linie atunci când se pune problema apărării valorilor Familiei (prin respectarea Sfintei Taine a Căsătoriei, prin Botez, prin Înmormântare) și înțelege să se îngrijească de comunitățile de creștini privite ca turme ce au nevoie de păstor. Nu e o nevoie oarecare, aceasta: e trăirea spiritului gregar, al sentimentului de liniște care ne cuprinde, când alungăm singurătatea.

Credinciosii crestini își cresc copiii, se angajează în viața socială, participă la dezbateri, cunosc libertatea și responsabilitatea, contribuie la plus-valoarea economiilor naționale la locurile lor de muncă … dar cu ei se întâmplă ceva interesant, ceva ce a fost preluat de creștinism din iudaism – Ziua Sfântă a Domnului: respectând prin participare Duminica și de Sărbătorile statornicite în calendarul bisericesc de peste an, aducându-și copiii la Biserică, fac mult mai mult decât să respecte o Lege: își trăiesc credința. E bine sau rău pentru Stat, să aibe cetățeni cu respect interior față de Lege?

Dacă rămânem conștienți că prin botez am îmbrăcat cămașa lui Hristos[3], dacă purtăm cu noi în lumea cetății valorile credinței, speranței și iubirii, dacă le trăim și le respirăm prin faptele noastre de zi cu zi, putem spera să devenim în primul rând, parteneri credibili ai Bisericii: adică vom putea face parte din aluatul care se frământă prin prietenia noastră cu preoții, în ceea ce se numește APOSTOLAT AL LAICATULUI.

În doctrina Bisericii catolice[4], laicii sunt apostolii zilelor noastre, cei care iubesc să asculte și aleg să urmeze Cuvântul Domnului – și înțeleg că nu o pot face singuri, ci au nevoie să le fie alături îndrumătorii lor spirituali: preoții-asistenți. La rândul lor, preoții înțeleg și ei că nu au acces peste tot, că nu se pricep la toate și că prietenia lor cu laicii se poate exersa în mod natural, făcând viața mai frumoasă (mai plină).

Laicatul apostolic reprezintă în esență asumarea unei prietenii care rezultă din expunerea comună la valurile mării agitate în care corabia Bisericii este purtată în zilele noastre. Gestul principal pe care-l avem de făcut, în deplină unitate sufletească și filială ascultare față de cei din ierarhia Bisericii, este de a-L chema pe nume pe Acela care singur, poate liniști furtuna – pentru că până și vântul și marea ascultă de El[5].

A asuma misiunea Bisericii, prin prietenia pe care o dezvoltăm cu frații noștri preoți, este dincolo de cuvinte – pentru că nu definițiile hrănesc o relație, ci timpul petrecut împreună, în frumoasă trăire spirituală. Laicul nu are de îmbrăcat o haină mai specială, ci are de respirat aerul în apropierea prietenului său, preotul, cătând împreună acele locuri din societate, unde serviciile sociale ale statului nu ajung (sau ajung cu mână prea rece și prea formală).

După 1989 – românii (nu numai cei catolici) au de răspuns unei întrebări responsabile și profunde: ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o, cum ne-o trăim? Iar această întrebare nu poate fi departe de relația cu Biserica – din câte îmi amintesc,  numele lui Dumnezeu a început să fie rostit și căutat mai mult, odată cu regăsirea libertății …

(16 Octombrie 2016)

[1] Evanghelia după Matei, cap 22, versetul 21

[2] Evanghelia dupa Ioan, cap 1, versetul 14

[3] Sf Pavel, Scrisoarea către Galateni, cap 3, versetul 27

[4] Vezi pentru aceasta Decretul Apostolicam Actuositatem, al Conciliului Vatican II, aprobat de epicopii conciliari si promulgat de Papa Paul al VI-lea la data de 18 Noiembrie 1965.

[5] Evanghelia după Marcu, cap 4, 35-41.

2016 AGRU Satu Mare

2016, Adunarea Generala AGRU – Satu Mare 

 

Next Page »