Duminica Sfintei Cruci nu e despre fast liturgic. E despre paradox. Adevărul intră în lume nu ca împărat pe cal alb, ci ca un sărac condamnat, răstignit de judecători trecători.

Pavel citează din Isaia: „Înțelepciunea celor înțelepți se va pierde și istețimea celor isteți va pieri”. Un semn că Adevărul nu e născocit de o generație, ci vine din tradiție, confirmat în istorie.

Și totuși: dacă păcatul e lipit de firea noastră, cum poate veni salvarea, din afară? Filosofii se îndoiesc. Fariseii ridică din umeri: Mesia nu poate fi unul dintre noi, umilit și batjocorit …

Crucea răstoarnă însă judecata strâmbă. Ea arată că Adevărul nu se negociază, nu se mulează pe așteptări. Omul, spune Conciliul Vatican II, e sfâșiat în sine. Singur nu poate. Adevărul se dă ca dar, nu ca lege adaptată după interes.

De aici vine și responsabilitatea: comunicarea fără adevăr devine manipulare. Un joc de oglinzi care amăgește și înrobește. Înfloriturile nu salvează. Claritatea da.

Astăzi, privind la Cruce, întrebarea rămâne simplă: alegem legea nedreaptă și vorba goală, sau Adevărul care eliberează?

Diego Velázquez,  Crucifixion of Jesus (1632): Unamuno meditează astfel ”Hombre que dió toda su sangre por que las gentes sepan que son hombres”: omul care și-a dat tot sângele, ca oamenii să știe că sunt oameni …fără jertfa concretă, omul rămâne idee, umbră. Adevărul devine carne doar atunci când se lasă străpuns pentru ceilalți.