Comunicarea ”civică” – îmbracă diferite forme ale participării la viața cetății, pentru a da sens și a construi ”comunități”: atunci când oamenii se unesc pentru rezolvarea unei cauze comune, putem vorbi de ”civic engagement” sau – dacă ne referim la o categorie care se consideră mai importantă conjunctural, de exemplu – profesioniștii în comunicare (importanți, pentru vremurile noastre?) – se unesc pentru ”a deservi problemele societății” … și atunci, vorbim despre ”civic journalism” …

Imaginea responsabilității comune, a responsabilității pentru comunitate, a fost povestită și o vom privi prin ochii lui Rembrandt – care-i surprinde, la final de carieră, pe onorabilii judecători ai standardului de calitate din breasla producătorilor de postav … într-unul din tablourile mari, agățate de de pereții Rijksmuseum-ului din Amsterdam … The Syndics of the Drapers’ Guild (1662).

Cine făcea parte din breasla postăvarilor din Olanda lui Rembrandt, nu știu să vă spun. Adică: pot să vă asigur că fiecare personaj are nume și prenumele înscris în cărticica studentului în Istoria Artei … dar această direcție de cercetare, nu ne-a atras… Adică: ce anume era înscris în cartea secretelor breslei, cum anume erau formulate acele reguli calvine prin care se judeca etalonul de calitate ale postavului – ar fi interesant, dar prea amănunțit.

Ceea ce e important, cred că e conceptul de ”Staalmeesters” – care s-ar traduce prin ”inspectorii breslei, responsabili cu etalonul de calitate” … și faptul că, privind tabloul lui Rembrandt – avem parte de-o revelație: fratele meu, ce rol au asociațiile de profesioniști …

Tabloul surprnde și azi prin încordarea pe care a surprins-o atunci: o clipă pe care o putem numi „dinamică”, dar meditând un pic, am boteza-o politica fricii de eroare. Tensiunea nu vine din expresia fețelor, ci din felul în care autoritatea … s-a lăsat surprinsă. Noi, privitorii (de ieri și de azi), am intrat nepoftiți în sala dezbaterilor, iar ei, Judecătorii Calității Postavului, se opresc din deliberare și ne privesc. Nu cu aroganță, ci cu acea gravitate a omului care știe că … trebuie să dea socoteală.

Priviți-le mâinile, căci ele desenează harta puterii mai clar decât chipurile. E o coregrafie a responsabilității: mai multe personaje revendică simultan Cartea. Președintele (starostele breslei) ține pagina ridicată, expunând calm litera legii, în timp ce colegul său – surprins în efortul de a se ridica – își înfige degetul în Carte, folosind Standardul drept pârghie fizică și ”ancoră” pentru pledoaria sa. Detaliul mănușilor scoase, strânse ferm în pumnul gol al personajului din dreapta, închide cercul simbolic: la masa deciziei nu te așezi cu mâinile acoperite. Mănușa e pentru „teatrul” social de afară; aici, în fața Adevărului, contactul trebuie să fie direct, piele pe hârtie. Este o declarație de sinceritate absolută a unor oameni care, având Legea ”la îndemână” (sau la degetul lor mic, sic!), nu au nimic de ascuns…

Dar … ce ne facem dacă „Breasla Jurnaliștilor” de azi a uitat … Cartea?

Dacă inspectorii de postav din Amsterdamul secolului XVII erau gardienii calității economice, astăzi, inspectorii realității noastre sunt instituțiile mass-media. Ele ar trebui să fie noii Staalmeesters. Ar trebui să verifice „țesătura” faptelor și să aplice sigiliul de plumb al Adevărului doar pe ceea ce trece testul realității.

Cred că trăim o criză a standardului. Jay G. Blumler definea „comunicarea civică” drept acea formă de comunicare publică menită să servească oamenii în rolul lor de cetățeni, nu de simpli … consumatori. Or, privindu-i pe „sindicii” presei de azi, nu mai vedem acea încordare responsabilă din tabloul lui Rembrandt. Nu mai vedem degetul apăsat pe Standard pentru a justifica o decizie etică. Vedem, adesea, doar mănușa goală fluturată a divertisment sau mâini care rescriu cartea în timp ce o citesc, înfometați ghidați de algoritmi, nu de conștiință. Când mass-media abdică de la rolul său civic, Adevărul devine lichid, iar autoritatea nu mai caută justificare în fapte, ci în zgomot.

Refugiul în „întru” și cartea nescrisă

Și totuși, unde ne refugiem când standardele scrise ale breslei se prăbușesc sub presiunea imposturii? Răspunsul s-ar putea afla nu într-un cod profesional, ci în însăși structura felului nostru de a fi, așa cum l-a intuit Constantin Noica.

Când instituțiile eșuează, ne rămâne … limba. Noica ne-a învățat să fim atenți la miracolul particulei românești „întru” – o mișcare care nu e nici în afară, nici înăluntrul nostru, ci o devenire către ceva, o așezare în rost. În limba română, a înțelege nu este doar un act intelectual rece, de procesare a informației. A înțelege înseamnă a fi „împreună-cuvântător” cu celălalt.

În spatele inspectorilor de postav nemuriți de atelierul lui Rembrandt, în penumbră, stă un servitor. Singurul fără pălărie. El nu decide, el nu judecă, el nu pune mâna pe registru. Dar el este acolo, asigurând continuitatea locului. Poate că el este, simbolic, bunul-simț al lumii, acea „calfă” care păstrează cartea nescrisă a omeniei, în timp ce maeștrii se ceartă pe … interpretări economice.

Când autoritatea își pierde legitimitatea pentru că a uitat să servească cetățeanul (apud Blumler) și când mănușile nu mai sunt scoase pentru a atinge realitatea cu onestitate, singura noastră salvare este întoarcerea la „rostirea împreună” (Noica). Să căutăm Adevărul nu ca pe o sentință dată de sus, ci ca pe o stare de a fi întru înțelegere.

Rembrandt ne-a lăsat un avertisment vizual peste secole: e importantă privirea celor responsabili cu CTC-ul (Controlului Tehnic de Calitate, sic!) ne spune că … autoritatea reală nu vine din funcție, ci din capacitatea de a ține mâna pe Standard și de a privi oamenii în ochi. Restul, e doar comerț cu … iluzii!

PS – … pentru cei care chiar doresc să se-ntristeze până la … capăt: https://ro.wikipedia.org/wiki/Controlul_Tehnic_de_Calitate