Când devine ura, rea? Ce se întâmplă când ne depărtăm de logica iubirii, prin nepăsare și lipsă de compasiune? O plimbare „în pas de voie”, prin praful și pulberea Primului Război Mondial, la TNB, împreună cu regizorul Radu Afrim, la o sută de ani de la Marea Unire …

Într-o seară de miercuri — 11 februarie 2026 — am revenit în Sala Mare a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, pentru Pădurea spânzuraților, după Liviu Rebreanu, în interpretarea emoționantă a unei trupe care ne-a amintit de teatrul antic, și care nu s-a temut să pună întrebări incomode, mai ales tinerilor de azi.

Ce am văzut nu a fost un simplu spectacol. A fost un discurs de un pic peste trei ceasuri (cine n-a mai putut suporta, a putut pleca „civilizat”, la pauză, sic!), despre ce înseamnă „a trăi între lumi”: între lumea de ieri și lumea de azi, între conștiința proprie și porunca vremii, între loialitate și îndoială, între fraternitate și ură.

Romanul, publicat în 1922, nu e doar o poveste de război. E o meditație printre lacrimi reale asupra dilemei umane. Liviu Rebreanu îl dedică fratelui său, Emil, unul dintre ofițerii români din armata austro-ungară, condamnat la moarte prin spânzurare pentru încercarea de a trece linia frontului și de a se alătura Armatei Române.

Apostol Bologa — erou executat ca trădător — se zbate între îndatorire și credință, între uniformă și identitate — iar spectatorii au acces la lupta lui interioară. Suntem invitați să căutăm în jurul noștri copacii defrișați ai Pădurii Spânzuraților – întrebându-ne: „CARE NE ESTE SPÂNZURĂTOAREA, AZI?”. Înțelegem că în lipsa păcii, în starea de conflict permanentizat, ura și frica ne-au aruncat în brațele unei justiții militare, o nouă ordine a tiraniei, care se poate naște din mocirla „rațiunii de război” …

Pe scena TNB, sub semnul imaginii puternice a generalului care trage după el un candelabru, (ca și cum lumina artificială ar putea suplini sensul omeniei) — regizorul Radu Afrim ne invită să ne întrebăm dacă ceea ce numim tradiție, datorie sau onoare nu sunt de fapt mecanisme prin care ne scuzăm nepăsarea față de demnitatea umană. Când haina face pe om, e nevoie de șiretlicuri scenografice, pentru ca ordinea să funcționeze prin supunere, orbește. (De ce ar trebui să luăm aminte la vorba aceea: „Ordinul nu se discută, se execută!” …)

Ura nu este rea în sine, doar pentru că există, ci devine rea când își pierde măsura; când acceptăm, fără să ne punem întrebări, să o îmbrăcăm în haina legii, a ordinului sau a tradiției, fără judecată morală.

Lecția servită de acest spectacol de teatru: că nu putem discuta de păstrarea libertății unui om care-și uită de iubire, compasiune și responsabilitate. Când tolerăm ura ca mod de a explica „adevărul istoric” sau „strălucirea trecutului”, pierdem contactul cu sinele nostru profund. 

La o sută de ani de la Marea Unire, întrebarea unui regizor transilvan este matură și actuală: putem noi, românii de azi, să dialogăm cu cei de ieri? Să le înțelegem zbuciumul interior fără să reducem drama la date istorice? Să ne confruntăm cu vorbele lor fără să le transpunem nostalgia în dogmă? 

Răspunsul nu e deloc simplu. Dar invitația este clară: să deschidem cartea. Să-l citim pe Rebreanu – nu numai comentariile care ne vor asigura punctajul de trecere al examenului de bac. Să nu ne temem să citim cu sufletul. Să reconstruim prin propriul efort de cunoaștere (cum altfel?) trecutul, ca pe o oglindă în care ne vom recunoaște propriile ezitări, propriile iubiri, propriile compromisuri.

Dialogul între generații nu începe cu vorbele mari (și goale) despre patriotism, ci cu întrebări sincere (și care multora li se pot părea naive): Ce înseamnă să iubești? Când alegem ura în locul compasiunii, ce pierdem din noi înșine?De prea multă vreme am acceptat modelul falimentar al „comentariilor învățate pe de rost”. Repetăm formule despre conflict interior, despre simboluri, despre curente literare — dar ocolim întâlnirea reală cu textul. În loc să citim, memorăm. În loc să discernem, reproducem. Ori, cum am aflat de curând la TNB, „Pădurea spânzuraților” nu poate fi „reprodusă”. Ea trebuie traversată …