Sâmbătă dimineaţa – după meciul nostru cu Ucraina.

Încă o zi de concediu medical – de când am piciorul în ghips, toate zilele parcă s-au standardizat: nu eram un om al tabieturilor, voi deveni oare unul în următoarele două luni, cât mi-au mai rămas?

Gândul se adună în jurul  învăţăturilor din ultima perioadă:

  • să văd lumea din poziţia orizontală (cele mai spectaculoase momente – cele petrecute pe targa de la Urgenţă, când luminile plafonierelor de pe culoare se succedau cu viteză, precum cadrele unui film ajuns la final…);
  • să respect suferinţa acelora pe care îi vedeam în scaune cu rotile sau pe care îi ştiam imobilizaţi în paturile lor, nemişcaţi cu lunile sau poate chiar cu anii;
  • să înţeleg că virtutea răbdării se naşte cel mai uşor din suferinţă;
  • să trăiesc conştient că sănătatea este cel mai de preţ dar – deşi trece nebăgat în seamă, atunci când îl ai! Ce capcană – să te obişnuieşti cu normalitatea, să uiţi să mulţumeşti pentru darul primit…

Bineînţeles că gândul zboară mai repede decât poate calusul să se formeze la cei 44 de ani ai mei: mă interesez deja de clinici de recuperare, de proceduri… şi, inevitabil, ajung şi la acei fotbalişti care „dau totul pe teren”, „pun piciorul”, se accidentează – iar apoi revin cu teamă… Cât de mult ar trebui să-i respectăm, abia acum îmi dau seama.

Ieri seară, m-am despărţit de băiatul meu la pauza meciului cu Ucraina. Ne conduceau cu 1-0 şi nu arătasem nimic. Tănase nu-şi găsea paşii (nici ceilalţi nu-l prea nimereau cu pasele), Cristea părea copleşit de situaţie; poate singur Lobonţ să mai fi adăugat ceva la experienţa lui… Astăzi, juniorul vine la mine la pat şi-mi spune, fericit:

–          Tata, ai văzut cum s-a terminat meciul ăla de ieri?

–          Am văzut, tată, ne-au bătut cu 3-2 … Ce să-i faci, asta e!

–          NU TATA! Ai noştri au bătut cu 3-2! Pe bune! A fost trei la doi pentru noi!

–          Mă băiete, noi am jucat în roşu … ăilalţi erau în galben!

–          Da, în roşu! Mai întâi, a fost golul ăla super, de la mijlocul terenului…

–          A’ lui Tamaş, da, frumos gol – super torpilă!

–          ….apoi a fost un şut din colţul careului…

–          A’ lui Daniel Niculae, da! Parcă a fost chiar din afara careului, frumos, plasat la colţul lung!

–          Păi da! Şi pe urmă a fost al treilea: de pe partea dreaptă … au fost doi care au băgat-o în poartă…

–          Da, mă! Da’ au băgat-o în poarta noastră! Ăla a fost autogol… nu se pune la noi, se pune la ei!

–          AAA!

Regulă după regulă, frumuseţea sportului rege se lasă descoperită şi redescoperită, prin dialogul acesta al generaţiilor, până la vârste înaintate. Felicitări tricolorilor pentru repriza a doua, păcat că v-aţi retras la 2-1 … capul sus şi la cât mai multe meciuri împreună! Poate vor ajunge şi copiii noştri să se bucure de performanţele unei generaţii de aur, cu cât mai puţine goluri în propria poartă! Iar noi, ca bunici, să avem cu modestie, în plus, un frumos termen de comparaţie…