Un film care poate fi interpretat ca un eseu asupra publicitatii: despre cum se construieste o poveste, cum scoatem din anonimat un personaj, cum starnim emotii in randul consumatorilor de media si mai ales, cum transformam aceste emotii in capital.
Aflam cu surprindere (trucata) faptul ca oricat am vrea sa fim noi de rationali – tot emotia e cea care pune in miscare moda, trendul, istoria! Cu alte cuvinte starile care conteaza: “saracia, bogatia si sexul” … cum spune personajul lui Dinica in opera semnata de Nae Caranfil.
Societatea de consum s-a construit pe mecanismele psihologice ale emotiilor, pe relatia reala sau imaginara a subiectilor cu obiectele sau situatiile din jurul lor. Oamenii anonimi sunt in cautare permanenta a starilor emotionale, balansand in cautarile lor intre diferitele forme ale acestor emotii: frica, furie, tristete sau bucurie.
Este singura certitudine la care poate aspira un anonim fara credinta, in legatura cu participarea sa la bunul mers al istoriei …
Filmul a tras un util semnal de alarma in 2002, asupra felului in care trebuie sa ne educam reactiile emotionale. Util, pentru cei care au avut urechi de auzit – bineinteles!
Calin Diaconu 
April 2, 2011 at 9:23 am
Ma intreb daca actiunea toiagului lui Hristos in templu a fost urmarea unei reactii emotionale sau rationale. Oare el n-o fi inteles mesajul despre “educarea reactiilor emotionale” sau dimpotriva?
LikeLike
April 5, 2011 at 5:58 pm
Isus stia dinainte, inclusiv despre conversatia noastra de acum.
La sfarsitul filmului m-am surpris un pic fatarnic cu privire la sansa crestinilor de a fi rationali in credinta, speranta si iubire – valori care pot echilibra un suflet care cauta sa afle rostul sau.
LikeLike
April 2, 2011 at 1:18 pm
Am fost la Iasi saptamana aceasta. Am intrat si la Mitropolie si chiar m-am gandit la “Filatropica”. O batrana vindea ziarul “Lumina”(publicatie a bisericii) cu un leu. Nu a avut succes deloc. La un moment dat a inceput sa strige cu glas tremurat: “Nu dati un leu nici in foc, nici in apa, ci il dati in numele lui Dumnezeu!”. Si-a inceput sa vanda. Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic.
LikeLike
April 5, 2011 at 1:40 am
filmul bun,l-am vazut de cateva ori,pare o fresca a societatii 1997-2001!Lumea de azi imi pare cu totul altfel!Interesanta comparatia mediatica ! Un lucru nu mi-a placut,il simteam asa amar cumva ,interesant ca Amalia l-a cristalizat :personajele nu-si pot depasi conditia intr-o lume in care totul e aranjat (setup cu sens de aranjat dar si de capcana!)Nici asta nu e noua e teologia calvina a predestinarii mantuirii! Desigur catolicii combat asemenea
teorii;omul si cu atat mai mult crestinul lupta si invinge dupa si cu exemplul Hristic!
La Caranfil ai vag senzatia ca o entitate superioara un fel de aura a lui Dinica- rade un pic de nimicnicia oamenilor lipsiti complet de vointa -aplicabila si cetateanului si consumatorului de media tip Dorel care-si omoara ficatii cu Unirea si apoi priveste abulic tsunami-ul mediatico-politic ce-l loveste in mecla!
Evident oamenii nu sunt asa! Lumea munceste,muncitorii muncesc si dupa proiecte,beau coniac Jidvei si Nu Unirea,nu taie cabluri,nu trag semnale de alarma,nu beau prin spitale!
Finalu filmului ne lasa in ceata cu taraful si cu maidanezii eu as propune un final cu piata din….
LikeLike