Auch wenn ich irgendwie verstehen kann, dass mit Gaddafi viele Jahre Unglück verbunden werden, kann ich nicht verstehen, dass Menschen sich so über den Tod eines anderen Menschen freuen können.

… zice, intr-un comentariu de-al sau un neamt care tocmai a vazut cum se bucura rebelii libieni la aflarea vestii ca liderul lor, Chefchoufa ( trad. “Cap Carliontat”) a murit: “Chiar daca pot intelege cumva ca de Gaddafi se leaga multi ani de nefericire, nu pot intelege ca oamenii se bucura in asemenea mod de moartea altui om.”

Pai, nici ca poate intelege cineva care nu a trait teroarea, momentul de bucurie ca teroarea a luat sfarsit! (Pentru cei care doresc sa revada cum ne bucuram noi in 22 decembrie 1989 – mai putin mitralierele descarcate in aer si strigatul-imn libian “Allahu Akbar”, inlocuit la noi de “Desteapta-te Romane!” – va invit aici: http://www.welt.de/videos/politik/article13671682/Libyer-bejubeln-Nachricht-von-Gaddafis-Tod.html# )

De ce avem nevoie – ca natiuni – de simboluri care unesc ura sau bucuria noastra, si de ce ne lasam atat de usor pacaliti ca odata cu zdrobirea unui idol am rezolvat toate problemele vietii noastre?

La fel ca in cazul Romaniei, democratia in Libia s-a nascut intr-o baie de sange… originala, daca tinem cont ca lumea civilizata e uimit-ingrozita de faptul ca trupul unui mort a ajuns trofeu si obiect de disputa in ceea ce priveste locul de ingropaciune!

Corpul dictatorului, trofeu de pret al rebelilor