Daca Parintii nostri ne vorbeau in soapta despre Stalin – la ani buni dupa moartea acestuia (1953) – nu inseamna ca Parintii nostri au fost niste fricosi, ci faptul ca teroarea instalata de comunisti a fost una cat se poate de reala, de vie, de adevarata.
Teroarea a capatat forme diferite dupa anul 1953 … dar ea s-a mentinut pana in Decembrie 1989, altfel nu ne-am fi surprins pe noi insine intr-atat de uimiti, atunci cand strigam “Ole, ole, ole, ole – Ceausescu nu mai e!”.
Intre frica si uimire e o legatura directa: ambele sunt marturii ale reflectiilor trairilor noastre interioare, care s-au citit pe chipul nostru la un moment dat. Ele exprimau felul in care ne raportam interiorul la realitate, la exterior.
Si frica, si uimirea – sunt reflectari, oglindiri ale realitatii in mintea inimii noastre; acolo unde dictam pulsul, acolo unde stabilim emotia si implicit gradul de participare, in legatura directa cu vointa noastra de a trai, de a ne bucura de viata.
Frica si uimirea nu sunt, in esenta atomilor lor, deosebite grav una de cealalta – desi par atat de diferite in exprimarea lor.
“Dar sunt complet diferite!”, ne vor spune actorii care trebuie sa le joace – fiecare in alt fel – pe scena teatrelor …
Cand ne gandim insa ca in lagarele si inchisorile comuniste din Romania au suferit pana la exterminarea fizica martiri ai prigoanei comuniste, simtim o retinere in emiterea unor ganduri ca cele de mai sus. Pe de alta parte, daca nu vom incerca sa reflectam noi insine asupra acelor vremuri – cine sa o mai faca, in viitor?
Suntem probabil ultima generatie care avem datoria de a povesti ca imbratisarea din imagine, a pionierilor care vin sa-l atinga cu veneratie pe Iosif Visarionovici Stalin, este una falsa si reala in acelasi timp! Povestim, povestim … dar oare putem explica?!
PS
Vorba FMI-ului, cu grad de ordin: “Hai cu privatizarea Postei, mai baieti, sa vedem pe cine veti “slavi” de-acum incolo!” 🙂
Leave a Reply