Calin Diaconu

Acesta a fost titlul conferinței sustinute în Noiembrie 2013 de Părintele Marius Taloș, Superiorul Regional al Parinților Iezuiți din Romania, la Școala de Rugăciune inițiată de PS Mihai Frațilă, Episcopul greco-catolic, Vicar al Blajului peste București și Vechiul Regat.

Recunoaștem că felul în care a fost abordată tema ne-a surprins. Pentru că ne așteptam (sau eram dinainte pregătiți?) ca subiectul să fie tratat in binomul cunoscut – corupători și corupti -, în sensul descifrării responsabilităților fiecăreia dintre părțile implicate. Pentru că suntem încă obișnuiți să-i judecăm pe semenii noștri, să-i comparăm, să căutăm vina cea mai mare și să trecem cu vederea vina pe care noi o consideram mai mică – într-o lume în care toți se arată cu degetul unii pe ceilalti … suntem foarte aplecați spre a face diferențe și ne grăbim să tragem concluzii.

Dar lucrurile nu funcționează astfel! Părintele Marius – care ne-a facut în cadrul acestei conferințe un rezumat al scrierii Papei Francisc pe această temă, a punctat încă de la început, foarte ferm, asupra responsabilității individuale în consimțirea sau instigarea la corupție. Ea este un păcat personal și grav – a cărui gravitate deosebită Sfântul Părinte o analizează în secțiunea intitulată „Păcătos da, corupt nu!” – pentru că fiecare din noi suntem chemați să ținem sufletul nostru în stare de unire cu Dumnezeu. Dacă nu o facem, dacă lăsăm să se rupă legătura noastră cu El, această rupere este prima generatoare de “co-rupere” …

Recunoaștem, am fost tentați să redenumim acest material sub titlul “De corruptio et corruptoris” (“Despre corupție si corupători”) – pentru a trage un semnal de alarmă: corupătorii suntem noi, asupra noastră – înainte de a fi noi, asupra celorlalți!

Să recurgem puțin la Dicționarul latin-român, citând termenii care ne interesează.
“Corrumpo – corrumpere” înseamnă mai întâi “1. a distruge de tot, a nimici, a prăpădi; 2. a strica, a altera”; de unde probabil că a derivat mai apoi sensul care ne doare mai tare, acela care s-a înstăpânit în înțelegerea generală: “3. a corupe moral”.
Și mai interesante încă ni se par înțelesurile verbului învecinat “corruo – corruere”, care înseamnă atat “1. a se prăbuși, a cadea pe jos”; dar și “2. a aduna – în sensul de a îngrămădi bogății” … de unde am trage concluzia că, dintre toți și toate, cel mai corupător este banul! Dar sa nu ne grăbim cu concluziile, și să urmăm firul prezentării Părintelui Marius, în însemnările serii petrecute în comuniune.

Corupția, înteleasă în sensul dezrădăcinării spirituale a omului, este fenomenul principal din care decurg toate celelalte rele. Iar credința asumată existențial este singurul antidot care poate repara acest rău primordial.

Întâi de toate se ridică întrebarea: unde se întâlnește starea de nestricăciune, de incoruptibilitate, ca să o putem căuta și tinde către ea?

Nu întâmplător, cuvăntul “nestricăcios” (incoruptibil), apare în Rugăciunea pe care Preotul o rostește în tainăîn cadrul Sfintei Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur, înainte de proclamarea Evangheliei – “Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea nestricăcioasă a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre întelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre buna-plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule și Ție mărire înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Lumina nestricăcioasă sau incoruptibilă menționată în contextul Sfintei Liturghii ne învață câteva lucruri deosebite:

Ea vine de la Dumnezeu, nefiind un merit omenesc. Incoruptibilitatea este o însusire a lui Dumnezeu. Corupția înseamnă prin urmare golul lăsat de Creatorul și Mântuitorul nostru prin refuzul de acceptare venit din partea omului. Incoruptibilitatea – dacă am atinge-o! – nu este o strădanie a noastră, ci prezența lui Dumnezeu în viața omului.
A fi incoruptibil înseamnă a fi pătruns de Dumnezeu în ceea ce gândim, în ceea ce spunem și în ceea ce facem.

În această accepțiune, a alunga corupția – înseamna a îndepărta păcatul de la rădăcină, dar totodată și ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu (atunci cand facem din lucrurile materiale sau chiar spirituale un absolut care ne ține departe de El).

Apelul la virtuți, în lupta noastră cu alungarea răului din noi este de la sine înțeles – însa în această luptă împotriva corupției toate virtuțile trebuie să conlucreze! În acest sens, virtutea teologală a Credinței are nevoie de contribuția Speranței și a Dragostei pentru a se constitui în remediu împotriva corupției spirituale, după cum virtutea cardinală a Tăriei, prin care credem că putem rezista în fața ispitirilor concrete ale acestui fenomen insidios, se cere cultivată laolaltă cu Dreptatea, Prudența și mai ales Cumpătarea.
Cele patru măsti (sau trepte) ale Corupției în viața spirituală sunt prezentate de Papa Francisc în scrierea Sa despre “Corupție si Pacat” (1) – și răspund unor întrebări fundamentale, pe care toți ar trebui să ni le punem, dacă vrem săîncepem cu adevărat lupta de reînnodare a legăturii noastre personale cu Dumnezeu:

1. De unde izvorăște corupția? De la orbirea din inima omului, care nu-și mai dă seama de necesitatea prezenței lui Dumnezeu în viața sa … de la “deficitul de transcendență”, care apare atunci când nu mai simțim nevoia de Dumnezeu, când ne considerăm autosuficienți. Să recitim în acest context parabola bogatului căruia i-a rodit tarina: preocuparea lui era “unde să înghesuie toată această bogăție?”, toate grânele, în magazii mai mari … Vedem cum bogația se poate transforma în sclavie față de lucrurile pe care credem că le stăpânim. Ulterior, orbirea din inima noastră determină pervertirea relației cu aproapele …

2. Cum se ascunde corupția? Cei care se descoperă pe sine corupți nu se expun cu ușurință, pentru că ne este greu să ne marturisim păcatele, ci se prefac, devenind ca fariseii, “morminte văruite”. Prefăcătoria omului pervertit presupune existența unor „bune maniere” de suprafață, a unor aparențe nobile care ascund in interior o inimă putredă și o atitudine coruptă.

3. Cum încearcă să se justifice corupția? Să ne amintim acum de o altă parabolă, aceea a fariseului, care se roagă în Templu alături de un vameș, mulțumind lui Dumnezeu dintr-un motiv fals: ce bine pentru el că nu e adulter, că nu e hoț, că nu e rău … sau “ca acest vameș” … Îl vedem cum îl caricaturizează și-l defăimează pe acela cu care se compară. Exagerarea păcatelor celuilalt sau proclamarea lui drept “păcătos incurabil”, defăimarea și denigrarea aproapelui – iată cum caută corupţia să se justifice, mascând de data aceasta printr-o comparație „trucată” propria mizerie morală …

4. Cum acționează corupția? Făcând prozeliți, astfel încât corupătorii să nu rămână singuri și să se poată ascunde în spatele unei mulțimi care-i susține:„Daca sunt și alții care fac aceste lucruri, ne vom pierde până la urmă în mulțime și vom fi trecuţi cu vederea”, își spun cei corupţi. În felul acesta, noua masă de corupți devine a patra mască a corupătorului, după prefăcătoria sa sub aparența bunelor maniere și, respectiv, după comparația înșelătoare cu persoane criticate public pentru comportamentul lor.

Față de toate acestea, ce poate face omul credincios? Ce şanse are el de a lupta împotriva coruptiei? Cum putem depăși starea de “mondenitate spirituală”? (expresia apartine cardinalului Henri de Lubac).

Întâi de toate, să conștientizăm că darul credinței este cel mai puternic remediu pe care-l avem la dispoziție. Însă în același timp mai conștientizăm cu Sfântul Apostol Iacob că vitalitatea acestei credințe se cere întreținută și hrănită prin fapte. Sunt câteva trepte în asumarea credinței,pe care trebuie să ne străduim să le urcăm, dacă ne dorim cu adevărat acest lucru și mai ales dacă ne punem cu adevărat încrederea în îndurarea lui Dumnezeu față de noi.

A. Treapta întâi: Să conștientizăm cât de exigentă este credința și prin urmare ce dar inestimabil primesc cei care cred. Să ne amintim de chiar șovăirea ucenicilor, care-L întrebau pe Isus: “Cine poate sa țină cuvântul acesta? Greu este pentru noi!” Credința ne apare în conținutul ei ca fiind ceva de necuprins, atât ca dar, cât și ca cerință. Părintele Nicolae Steinhardt ilustrează poate cel mai nimerit imensitatea credinței atunci când afirmă că „Dumnezeu nu ne cere niciodată lucruri dificile, ci de-adreptul imposibile, pentru ca în neputința noastră să se arate atotputernicia Lui”. Iar asumarea personală a credinței este exigentă nu doar în conținutul ei, ci de multe ori și din cauza împrejurărilor ostile în care se cere profesată, atunci când ea ne este pusă la încercare, atunci când suntem cu adevarat amenințați. Să credem așadar, după cum ne îndeamnă Apostolul, “sperând împotriva oricarei speranțe” (Rom 4, 18).

B. Treapta a doua: Cum tratăm atunci îndoielile în credință, șovăielile noastre, care ne vor însoți pe parcurs? Mântuitorul ne dă un răspuns paradoxal la această întrebare, aplicând principiul agere contra: ucenicilor care și după Înviere se mai îndoiau, El le cere să dea mărturie și altora despre credința lor, dându-le următoarea poruncă: “Mergeți și propovăduiți Evanghelia, predicați-o, botezând neamurile în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Spirit”.Cu alte cuvinte, mărturisirea nu este doar un instrument apostolic esențial, ci devine un sprijin hotărâtor inclusiv celui care propovăduiește, ca un ajutor împotriva coruperii credinței sale.

C. Treapta a treia: Dar unde aflăm tăria de a face față adversităților în această mărturisire a credinței? În post si rugăciune. Neputința apostolilor de a-l vindeca pe fiul stăpânit de duh necurat al unui tată care spune: „Cred Doamne, ajută necredinței mele” Îl supără pe Mântuitor: “Oh, generație necredincioasă, cât timp am să mai fiu cu voi?… Acest soi de diavol nu poate fi alungat decat prin post și rugăciune!”. Așa cum credința cere fapte, la fel și asumarea credinței de catre spirit cere angajarea noastră integrală, trup și suflet.

D. Treapta a patra: Evanghelia ne suprinde atunci când leagă integritatea credinței de iertare. La întrebarea Sfântului Petru „De câte ori să-l iertăm pe aproapele?” răspunsul lui Isus „De șaptezeci de ori câte șapte” trezește în el nevoia unei credințe și mai mari: „Măreşte în noi credința, ca să putem ierta acolo unde ne poticnim!” –pare că-i cere Apostolul Mantuitorului, atunci cand a înteles această legătură dintre iertare și integritatea credinței, pe cât de puternică, pe atât de neașteptată pentru mentalitatea curentă. Căci nu putem crede cu adevărat și nici nu putem rezista corupției, dacă nu-L avem pe Dumnezeul îndurărilor, dacă nu putem ierta la rândul nostru …

În încheierea Conferinței despre Corupție si Credință, Părintele Marius ne-a reamintit rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, unde este exprimată explicit nevoia de discernamânt spiritual în contextul încleștării dintre corupție și credință.

“Doamne și Stăpânul vieții mele, spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie, iar spiritul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruieste-l mie, robului Tău. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

Alungarea spiritului trândăviei nu se limitează doar la lupta cu simpla lene, ci presupune lupta constantă cu “akedia” care inseamnă pierderea lui Dumnezeu ca orizont ultim al ființei noastre și lipsa lucrului constant asupra propriei persoane. A mă nevoi prin înfrânare, prin post și rugăciune pentru a mă împărtăși din viața lui Dumnezeu! A trăi precum apostolii, adică mereu aproape de Isus și de realitate … iata gânduri care trebuie să ne preocupe constant!
Împotriva grijii de multe – să mă lupt pentru a nu deveni ca bogatul, care se îngrijește de hambare în loc de suflet. Împotriva iubirii de stăpânire – pentru că ea ma înrobeşte prin ceea ce posed.
Împotriva grăirii în deșert – pentru că mă oprește de la calomnie și vanitate, primind în schimb Cuvântul Adevărului și al Vieții.
Curăția, smerenia, răbdarea și dragostea – ne umplu de Dumnezeu, restabilind legătura pe care o împărtășim împreună toți oamenii. Aceea de fii și fiice ai Tatălui Nostru.
…

După cum am înțeles, corupția este o boală a spiritului nostru. Fiind astfel, daca am pune-o mai întâi pe seama celuilalt, în cuplu sau în societate, nu am face probabil decât să așteptăm pasiv vindecarea aceluia, cu iluzia că așa scăpăm și noi de rău: “oprește-i Doamne pe corupătorii aceia, ca să dispară și corupția de la noi!” – ar suna poate falsa noastra rugăciune. Însă în această situație ar trebui să răspundem întrebării: “De unde aveam, înainte de această Conferință asupra Corupției și Credinței, sentimentul că vina corupției o poartă invariabil altul decât mine și că eu nu sunt decât cel mult o victimă a ei?” … cel mai probabil, acest mod de a gandi mi-a fost inoculat de mentalitatea curentă vehiculată de multe ori în mass-media, dar acum nu exclud ca eu însumi să fi fost unul dintre aceia care corup sufletele curate din jurul meu! Corupția, chiar dacă se poate propaga din afară, se naște prin consimțirea dinăuntru. Și invers, înainte ca terapia împotriva corupției să poată deveni una de grup sau chiar socială, tratamentul trebuie început individual, și spiritual, de la pacient la pacient. Lupta este personală, și nu are de unde să pornească, decât dinlăuntrul fiecăruia dintre noi …

Faust si Mephisto …