Cât de mult contează vechimea unei democraţii pentru ca aceasta să funcţioneze corect? Câte state putem număra în rândul „democraţiilor liberale” – şi câte nu ar trece testul maturităţii, rămânând la un nivel de originalitate mai mică sau mai mare?

Ne punem aceste întrebări pentru că am fost jigniţi în aceste zile de afirmaţia usturătoare a lui Jan-Werner Mueller, Profesor de Politică la Universitatea din Princeton, care cerea conducătorilor de la Bruxelles – din viziune americană asupra lumii -, să inventeze urgent mecanisme de respectare a regulilor Clubului select pe care-l conduc sau altfel spus, să devină cu adevărat metropolitani … Profesorul american căuta (parcă anume pentru noi), să afle cauzele fragilităţii democraţiilor reintroduse acum un sfert de secol în fostele ţări din „lagărul socialist”. Pericolul semnalat? Instabilitatea politică, concubinajul unor democraţii cu tradiţie alături de mici despoţii cu iz naţionalist şi, în cele din urmă, dizolvarea Uniunii. Mai mult, încălcarea regulilor s-ar face acum fără urmări, pentru că nici un membru, odată ce a fost admis pe baza propriei cereri, nu poate fi exclus uşor. Uniunea se poate părăsi numai prin voinţă proprie, pe principiul „la ieşire – ca la intrare”.

Să cităm dar articolul, încercând o traducere din revista „Foreign Affairs”, numărul martie/aprilie 2014, p 18: „În timp ce democraţia în regiune (Estul Europei, n.n.) se află sub un atac susţinut, Uniunea Europeană a făcut prea puţine. O parte a problemei este aceea a funcţionalităţii criteriilor de la Copenhaga, care s-au dovedit a fi prea generale şi care s-au aplicat inconsistent. Elitele Uniunii Europene au presupus greşit că aderarea noilor membrii la regulile pieţei comune – i-ar certifica automat ca democraţii mature. Chiar şi ţări care în mod evident nu erau pregătite pentru a primi statutul de membru cu drepturi depline, ca de exemplu Bulgaria şi România, au fost lăsate înlăntru, cu speranţa că odată intraţi în Clubul European, barbarii se vor transforma în democraţi cu acte în regulă. Aceste speranţe s-au construit fără asigurări, iar după admitere, Bruxelles-ul are şi mai puţin control asupra lor ca înainte.”

M-a scuturat bine, trebuie să recunosc, comparaţia românilor cu sălbaticii Europei – în sensul că încă nu ne-am fi dat bărbile jos, că încă suntem „înapoiaţi politic”, fragili în faţa populismului şi a demagogiei … Dar nu-i aşa, oare?

Ţara noastră e surprinsă ca exemplu-„aşa, nu!”, în cadrul unui fenomen mai larg. Ponta şi Antonescu nu au fost singurii care s-au jucat cu impeachment-ul unui Presedinte ales liber de popor, dar probleme similare ar fi şi în Cehia (unde Presedintele Milos Zeman ar fi sfidat Parlamentul pentru a-şi numi propriul Prim-Ministru-marionetă – vă sună cunoscut?) sau, şi mai grav, în Ungaria lui Viktor Orban unde acesta a încălcat flagrant regulile democraţiei prin atacuri la presă şi la judecători, fără a fi pedepsit în vreun fel.

Crizele constituţionale au ajuns la modă în această parte a lumii, care ar fi putut să fie – şi încă ar putea să fie, pentru optimişti – un exemplu de tranziţie de catifea de la autoritarism la democraţie. O altfel de soluţie la ocuparea militară practicată pe faţă de americani, „eliberatori” moderni ai unor despoţii orientale – Afganistan şi Irak.

Cum e posibil ca Estul Europei să fie perceput atât de rău în afară, ne întrebăm? Pentru că scopul de a face politică – a adera şi apoi a sprijini o ideologie (de dreapta sau de stânga) – nu s-a constituit ca atare, a rămas încă nepătruns de clasa conducătoare. Cel puţin cazul României, pe care l-am trăit în ultimii 25 de ani – îl cunoaştem bine. Avem de-a face cu partide fără ideologie, care sunt dispuse în orice moment să închege sau să desfacă alianţe fără sens, în scopuri pur economice, de îmbogăţire rapidă. În România, oamenii politici au trecut brusc de la cântatul osanalelor şi ridicatul în slăvi ale unui Conducător unic, la o politică a propriului interes, în care propria persoană se află în centrul atenţiei. Eul care nu ştie să piardă, care vrea numai să câştige – zile la putere şi zile în general … De aici groaza de compromisuri imposibile care se fac. (Vezi partidele noi, care apar în Parlament după alegeri, vezi alianţele absurde între duşmanii de ieri …)

Cu asemenea politicieni, care gonesc după înavuţire – e normal să reflectăm în oglinda celui care ne priveşte din afară, cu detaşare şi obiectivism, un groaznic spectacol de primitivism al simţurilor, care cere pentru a fi stăpânit, mai degrabă o conducere despotică şi nu o democraţie. Un despot e capabil, prin încruntarea sa jucată sau serioasă, să-şi asume rolul de mare păpuşar, de sforar care pune lucrurile în mişcare sau le ţine în frâu, după cum dictează massele în sondaje bine analizate.
Unde e democraţia, atunci când tot arsenalul anti-democratic e permis: listele cu votanţi sunt aproximative, voturile sunt cumpărate, turismul electoral e dovedit iar plata jurnaliştilor pentru a îmbrăţişa o cauză, pretinzând că-şi păstrează independenţa radiază în fiecare seară din televizor?

În secolul al XIX-lea, cazurile de canibalism la triburile africane erau în măsură să pună pe gânduri minţile uimite ale intelectualilor europeni. Poate de aceea, Hegel atrăgea atenţia în „Prelegerile sale de de filosofie a istoriei” – vorbind despre Africa şi căutând să explice desconsiderarea omului ca fiinţă cu demnitate, asupra cauzei inferiorităţii (la vremea aceea) a negrilor subsaharieni. Ar fi două principii care pot fi puse la conducerea unui stat: fie ne lăsăm conduşi de Spirit (adică de Idee, de ceva mai presus de interesele materiale), fie ne lăsăm conduşi de Om (adică rămânem în orizontul îngust al egoismului material).

Dacă punem Omul la conducerea Statului, dacă îl admitem în centrul Universului social, înseamnă să ne resemnăm că ne vom lăsa conduşi de subiectiv şi arbitrariu. E ca şi cum am recunoaşte, dintru început, că nu ne-am propus să facem o treabă serioasă, de durată – pentru că nu ne propunem mai mult decât să schimbăm un despot cu un altul, acceptând biciul „pentru că altminteri nu e ordine” şi asistând neputincioşi la înflorirea camarilelor ce-i însoţesc.

Dacă vom accepta însă evidenţa că singura obiectivitate statornică (pe care o putem doar intui) este Spiritul universal, vom putea spera la demnitate şi la recăpătarea unei viziuni de ansamblu asupra istoriei noastre. Cum să ajungem să vedem nevăzutul? Când vom ajunge să punem valorile înapoi la locul lor?

Deocamdată, jigniţi sau nu, suntem în mod real ţinuţi în afara Istoriei de inferioritatea celor mândri şi oportunişti, care – lipsiţi de orice smerenie – s-au pus pe ei înşişi centrul universului, pentru a descoperi în curând că de fapt, conduc o biată colonie, iar bătaia e pe-un post de … guvernator! Bun şi acela, dacă le-aduce sacii plini! Ce este cu adevărat trist? Rămânem cu bănuiala că cineva a speculat intenţionat slăbiciunile umane după lansarea proiectului „Europa celor două viteze” şi s-a distrat copios acumulând bogăţii de nebănuit pe seama inferiorităţii oportuniştilor din Est!