Calin Diaconu

Traiesc intr-o cusca cu lei, de prea multi ani de-acum, ca sa nu ma-ntreb: ori sunt imblanzitorul lor, ori sunt eu insumi unul dintre ei … Raspunsul il avem, il stim – e-atat la noi, cat si in felul in care ne privesc ceilalti. Sau in felul in care ii privim pe ceilalti, ca sa-i linistim, sa-i imblanzim si … sa ne mantuim!

Dar cum sa-ti educi iertarea intr-o lume care se cere cucerita? Si mai ales cum sa inveti pe un altul sa ierte, promitandu-i ca astfel va deveni mai puternic?

Iertarea e de prea multe ori rastalmacita ca semn de slabiciune, intr-o lume in care puterea se cere exercitata (mai ales din partea celor care au nevoie sa fie condusi). Iertarea e un semn al bunatatii rabdatoare si e provocata constant, astfel incat cel bun repede simte ca e luat de prost.  Si se lasa pagubas: ce sens are sa iert intr-una, daca nu-l pot educa pe cel de langa mine cu blandete, daca cel de langa mine nu asculta decat de bici?!

Dar atunci cand e din slabiciune, iertarea nu e adevarata. Caci nu poate ierta cu adevarat nimeni afara de Cel Puternic: si cine dintre oameni poate spune ca este astfel, cand toti suntem slabi: constitutiti la nivel celular, un nivel pe care nu-l putem controla – cum putem fi altfel decat slabi in esenta si tari in aparenta?

Iertarea omeneasca, cand e adevarata – adica nu atunci cand vine din compasiune sau mila, ci din puterea pe care ti-o confera o situatie de moment – e un schimb avantajos. Iert pe cel … care as fi putut fi.

Iertarea, atunci cand e din inima, iti da pentru o fractiune de secunda o alteritate, o a doua identitate. Esti tu, cel aparent puternic in relatie cu celalalt, si esti tu cel aparent slab pentru ca incerci gustul milosteniei, in privirea recunoscatoare a celuilalt.  Totul se joaca intr-o fractiune de secunda in pieptul tau, esti pus sa judeci cu inima, sa compatimesti, sa fii inimos, sa simti ca traiesti.

Ce pericol, iertarea, pentru cei nepregatiti sa se puna in pielea celui iertat!

Iertarea nu poate fi decat a celui puternic.