Insomnii



Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt

O haină veche nu te deranjează, câtă vreme îți ține de cald, câtă vreme nu miroase urât și nu e pătată. patinată sau ruptă. Pentru cei care nu sunt robiți de efemerul modei, și-atunci când le-ar cădea un nasture, înțeleg imediat că nu e o dramă (căci nu ție ți-a căzut, ci hainei pe care-o porți, și pe care tu doar o îmbraci – doar nu te îmbracă ea pe tine?!) și vor învăța să-l coasă la loc, purtând-o înainte. Nu fac o apologie a peticului, ci înțeleg că o haină nouă prezintă un oarecare risc al confirmării, în timpul primei expuneri publice: oare îmi vine (suficient de) bine? – ne întrebăm, atunci când suntem preocupați (din orgoliu) de privirile celorlalți … 

În lumea satului românesc tradițional, hainele cele bune erau totodată hainele cele noi, hainele de sărbătoare (și paradă, căci există o mândrie patriotică – a ființei și apartenenței), păstrate și întreținute cu grijă – reprezentau o parte din zestre (moștenire), și erau scoase la purtat Duminica pentru o prezență cât mai respectuoasă în Casa Domnului. 

O întâlnire specială, a înnoirii sufletești a unor oameni care se exprimau prin port (port de la purtare) avea loc, în fiecare Duminică … Prin forma exterioară, oamenii vechi exprimau respectul și căldura interioare. 

O cauză a învechirii hainelor – e trecerea timpului. Ruptura ține de materialitatea lor, substanța din care sunt alcătuite. Atenția și agerimea noastră, grija de a prelungi viața hainelor (și pe a noastră) în condițiile în care în pământ ne vom întoarce (conf. Geneză, cap 3: 19) ne pune serios pe gânduri.  Dar avem o șansă a reînnoirii, în chiar timpul vieții noastre – al cărei mecanism vom încerca să-l deslușim, în cele ce urmează.

                                                                       X

                                                          X                       X

Vechii greci aveau doi termeni, pentru a exprima diferitele proprietăți ale timpului: (1) cronologia, secvențialitatea sau trecerea erau exprimate prin ”chronos”, iar (2) momentul potrivit, timingul perfect sau oportunitatea ce nu trebuia ratată, clipa sau acum-ul, erau exprimate prin termenul ”kairos”. 

Cronologic, îmbătrânim. Dar pe când o facem, simțim că avem în noi și în jurul nostru forța de a accepta schimbarea, de a participa la ea. Cum se produce această prefacere zilnică, cum identificăm alegerea cea mai bună a formei, cum trăim clipa, fără a ne schimba modul de a fi, evoluând prin adaptarea la noile vremuri  – aceasta depinde foarte mult de conștientizarea aspectelor calitative ale timpului (pe care-l avem la dispoziție), de orientarea atenției noastre către ceea ce este cu adevărat important: în vreme de mari prefaceri și profunde schimbări, suntem chemați să analizăm semnele timpului și să medităm adevăratele valori.

Pentru a pătrunde esența epocii, fiind și făcând (încă) parte din ea, trăind vremurile, este necesar să avem o idee clară despre ce este binele și ce este răul – și cu tot riscul, va fi  necesar să te situezi de o parte sau cealaltă, prin alegere liberă. 

Fie alegi să fii de partea binelui, pe care-l consideri adevăr și lumină aducătoare de pace, acceptând că ești o fărâmă de aluat care hrănește spiritul. 

Fie rămâi în continuare, nepăsător, de partea răului, care te va ameți cu multitudinea lui de forme înșelătoare, și care știe să se folosescă de ignoranță și iluzie pentru a perpetua întunericul și rătăcirile, alimentând o neliniște care roade, fără a rodi. 

Am constatat că la început este mai ușor să simțim răul, mai ales acela despre care credem că ni se face, pe care-l suferim, decât să înțelegem și să acceptăm binele. Binele ni se cuvenea – dar rămâne mereu la o distanță ce i ne interzice atingerea. 

Răul e lângă noi, ne ciocnim de el la tot pasul – iar binele s-ar juca de-a v-ați ascunselea, într-o lume a idealurilor interzise.  

Uitați de pildă, ce ușor surprindem nedreptatea, când ne trezim interpretând legea în favoarea noastră! Ne trezim strigând, la volan – pe o stradă cu sens unic, pe care o folosim drept scurtătură: ”Da’ ce, frate, nu se putea și așa – dă-te și tu un pic la o parte, să trec eu – fiindcă mă grăbesc, chiar dacă știu că nu am prioritate!” … Interpretăm legea, astfel încât să ne folosească scopului imediat, căutăm mereu nuanța care ne e favorabilă. Ne tocmim. Apelăm la cumsecădenie. Reinventăm toleranța.

Apoi, uite cum ne mai place să arătăm cu degetul, atunci când observăm accesele de mânie ale celorlalți, uitând că noi ne enervăm și mai rău, și fără motiv … Sensibilitatea noastră la răul pe care-l vedem în jur, la paiul din ochii celorlalți, ne orbește și deformează realitatea propriei oglinzi. Nu ne recunoaștem noi înșine ca fiind prizonieri ai răului, iar câtă vreme ne lăsăm conduși de pofte, câtă vreme nu punem ordine și orientare spre bine și adevăr, suntem robi.

Pentru că vedem atât de clar răul la ceilalți, ar fi de bun simț să presupunem că se află și în noi. Altfel, ne-am exclude prin boala inchipuirii, numită perfecționism. Putem începe înnoirea noastră prin a evita răul, asumând că ceea ce ne deranjează la alții, este tocmai propria noastră slăbiciune … ne ajută și vorba ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar de și mai mare ajutor este parabola Vameșului și Fariseului … 

O altă metodă de înnoire ar fi aceea de a recunoaște minunile din jurul nostru, și să ne creem un reflex al smereniei -, realizând că nu noi suntem cauza lor, ci suntem numai chemați la întâlnirea cu ele, ele s-au arătat pe drumul nostru … Timpul se (a)pleacă în fața eternității – sau, cum spunea Monseniorul Fericit Martir Vladimir Ghika, timpul se roagă, iar eternitatea laudă.

Fiind atrași de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim și gustăm – adică de concret, de bunul palpabil suntem captivi ai manifestărilor binelui material, din păcate atât de ușor coruptibil, încât trebuie să ne întrebăm serios, de ce ajunge bunul material atât de lesne obiect de dispută între oameni? Sau ni se pare că e mai ușor de împărțit? De fapt, cum să-l catalogam: ca bine sau ca povară?! Așa este, bunul și binele – sunt apropiate, dar atât de diferite! Bunul (material), pentru a deveni bine (spiritual), trebuie să umple un gol, o nevoie … și mai ales, să aibe o direcție spre lumină, în spiritul adevărului.

Bunul va ajunge sigur povară greu de purtat – atunci când ne depărtează de binele care nu poate fi corupt, și care este de natură spirituală: libertatea, adevărul, pacea. Dacă bunul material îmi interzice accesul la aceste valori care sunt mai presus de legea schimbării – cum mă voi putea bucura de el? 

Așadar, în loc să ne împlinim poftele, zic să fim ceva mai reținuți, să muncim mai mult și pentru aceasta, e mereu binevenită antrenarea voinței …

Fiecare din noi ne dorim să trăim în libertate, să cunoaștem adevărul și la un moment dat, să ne aflăm pacea. Întrezărim că acestea sunt daruri aflate în preajma Binelui, împreună cu care suntem invitați să colaborăm, pentru a le lua în posesie. Iar odată aflate în posesia noastră, trebuie folosite, trebuie împărtășite și altora – nu le putem ține în ascuns.

În acea parte a filosofiei care se ocupă de studiul divinității – adică în teologie, Dumnezeu este principiul unic care e prezent prin cunoaștere absolută (cunoaștere unificatoare), în fiecare fir de praf, în fiecare fir de păr de pe capetele noastre, este substanța care leagă laolaltă și face posibilă viața. 

Lumea întreagă îi aduce preamărire și laudă – așa cum citim în Cântarea celor trei tineri

Întreaga existență, atât cea de pe pământ cât și cea din cer, este plină (și împlinită) de prezența Lui. Bunul Dumnezeu transmite din puterea și ființa Sa întregii lumi – care ajunge la rândul ei, să-L caute. Sau, cum spunea Paul Tillich – un gânditor și teolog reformat german: Dumnezeu a creat omul, oferindu-i ”o sensibilitate la divin” – adică avem o capacitate lăuntrică de a recunoaște divinul, de a ne lăsa atrași de El. 

Această sensibilitate nu se poate exersa decât  în profunzimile inimilor noastre. 

De aceea, vom spune că ”temeiul inimii noastre este atracția către Dumnezeu”.

Să ascultăm – mai întâi în italiană, apoi tradus (ideile principale) în limba română, Discursul despre demnitatea umană, poate cel mai cunoscut dintre textele umanismului renascentist italian, semnat de Pico della Mirandola (Oratio de dignitate hominis, 1486):

«Adamo, non ti diedi una stabile dimora, né un’immagine propria, né alcuna peculiare prerogativa, perché tu devi avere e possedere secondo il tuo voto e la tua volontà quella dimora, quell’immagine, quella prerogativa che avrai scelto da te stesso. Una volta definita la natura alle restanti cose, sarà pure contenuta entro prescritte leggi. Ma tu senz’essere costretto da nessuna limitazione, potrai determinarla da te medesimo, secondo quell’arbitro che ho posto nelle tue mani. Ti ho collocato al centro del mondo perché potessi così contemplare più comodamente tutto quanto è nel mondo. Non ti ho fatto del tutto né celeste né terreno, né mortale, né immortale perché tu possa plasmarti, libero artefice di te stesso, conforme a quel modello che ti sembrerà migliore. Potrai degenerare sino alle cose inferiori, i bruti, e potrai rigenerarti, se vuoi, sino alle creature superne, alle divine.» O somma liberalità di Dio Padre, somma e ammirabile felicità dell’uomo! Al quale è dato di poter avere ciò che desidera, ed essere ciò che vuole.

 

“Adam, nu îți dăm un loc fix pentru a trăi … în conformitate cu dorințele și judecata ta, vei avea și vei poseda orice loc unde să trăiești … poți alege pentru tine limitele și granițele naturii tale. Te-am plasat în centrul lumii, astfel încât … cu libera alegere și demnitate, să te poți modela în orice formă pe care o alegi. Căci ți se dă puterea de a te degrada în formele inferioare de viață, ca fiarele, și tot ție ți se acordă puterea, conținută în intelectul și judecata ta, de a renaște în formele superioare, divine …”

 

Da, Spiritul Sfânt, trimis de Domnul Isus să ne însoțească și să ne stea alături până la final, era puternic prezent în Evul Mediu! Știm despre cunoaștere că este revelată și vom spune că Dumnezeu e cel care ne trimite harul cunoașterii adevărului. Iar acest har, se coboară în sinea omului, acolo unde esența întâlnește natura firii noastre, în locul cel mai adânc din noi înșine: sinele, care are libertate, demnitatea propriei alegeri! 

Cum anume ajunge sinele să fie trezit la viață, de către harul divin? Atunci când vine timpul fiecăruia să aibă partea lui de kairos (ar spune grecii)… Este destul de clar pentru noi, că suntem ajutați din afară, să pricepem ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Pentru că în sinea noastră își are sălașul său sufletul, adică scânteia divină din noi, și fiindcă prin această prezență, datorită ei, suntem în căutarea Tatălui ceresc. Îndemnul lui Noica, ”Devino ceea ce ești!” – este tocmai acesta: de a avea curajul să săpăm (căutând scăparea și salvarea) în interiorul nostru, cu puterea rugăciunii și cerând inspirația alegerilor bune, urmate de voința împlinirii bunelor alegeri

Odată ce am fost pescuiți în mrejele Domnului, putem observa cum sinele este singurul care poate acționa asupra resorturilor voinței, punând-o la treabă și orientându-i mișcarea pentru a ne deplasa la următorul nivel al propriei noastre libertăți. În aceasta constă evoluția noastră spirituală …

 Atât voința, cât și libertatea, au – fiecare – două planuri, distincte. 

Libertatea o putem înțelege: (1) ca eliberare de ceva anume (vrem să scăpăm de o treaptă inferioară care dintr-o dată ne strânge), ca fugă de lanțurile robiei … dar și  (2) ca autonomie – condiție a realizărilor importante pentru devenirea noastră. 

La fel, voința: observăm că are o maturizare proprie, putând să însemne: (a) opțiunea de a face orice, în orice mod sau chiar de a nu face nimic (germ. Willkürlichkeit, rom. bunul plac) și (b) capacitatea de a asuma un scop, de a fi pusă la lucru în mod perfect responsabil și conștient (germ. Willensfreiheit, rom. libertatea de voință) … 

Să constatăm acest punct important: libertatea nu se moștenește, ci se cucerește de către fiecare persoană și de către fiecare generație. Nimic nu e dat pentru totdeauna, în problematica libertății – și în fiecare zi este necesar să ne exersăm voința, cea care ne însoțește bunele și inspiratele alegeri, în drumul nostru, către libertate. 

Într-un fel, putem spune despre voință că este o anticameră în care se întărește caracterul nostru, e un garant al parfumului libertății cucerite de fiecare individ prin propria sa contribuție; contribuie la eliberarea din robia naturii (acolo unde existența noastră este la discreția împrejurărilor, și unde suntem sclavii necesităților imediate); e furnizoare de stimă de sine – căci ne oferă conștiința puterii ce o avem: de a ghida, struni și defini propriile noastre trăiri, ca pe niște lucruri exterioare; ne dă capacitatea de a ne lua la rost și ne pune pe treabă; este adevărul propriei noastre măsuri … 

Si vis – spuneau latinii: dacă vrei … totul e cu putință, dar atenție: drumul bun e numai acela care duce spre Dumnezeu, căci formidabila armă a voinței are nevoie de orientare și sens …

Dacă harul a fost acela care a pus în mișcare voința, prin care am ajuns la libertate – ce vom spune, la final? 

Că odată cu Botezul nostru, haina înnoirii noastre sufletești, ne-am întors și noi acasă împreună cu Fiul Risipitor, pentru că Bunul Dumnezeu era deja acolo, așteptându-ne în poartă, ca un Părinte bun și de oameni iubitor! 

(București, 16 Februarie 2020, Duminica Fiului Risipitor)

Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt desen

Rembrandt, desen avand ca temă Întoarcerea Fiului Risipitor (1642)


Promisiunea de mai bine este promisiunea libertății.

Nu poate face o asemenea promisiune cel care este corupt. Nici nu va dori să audă de o asemenea promisiune, cel care nu e interesat de dezrobire – fie că este imatur în privința libertății (neștiind de unde să o apuce sau ce să facă cu ea, dacă o primește), fie mulțumindu-se cu asigurarea celor strict necesare existenței fizice.

În interiorul său, acolo unde se află adevăratele lanțuri ale robiei noastre, vom recunoașe că unii suntem îmboldiți de poftele cărnii, alții suntem în căutarea gloriei deșarte. Avem așadar de ales, cui să devenim sclavi. Dar libertatea de ne alege stăpânul de care să fim cuceriți, nu e încă o libertate înțeleaptă.  Poftele trupești și trufia, știm: sunt stăpâni care ne chinuie …

Promisiunea de libertate, mai-binele, trebuie să vină din partea Cuiva incoruptibil, capabil să îndrepte pașii noștri pe Calea Lui, care e Adevăr și Viață. Iar acest lucru e posibil, numai prin deschiderea inimii pentru Isus, zilnic – căci avem nevoie să mergem pe cale, însoțiți de El.

Adevărul se așează în pragul înțelegerii, cât să ne orienteze construcțiile raționale, spre lumină. Dar pragul înțelegerii noastre, este inima. Să gândim deci, cu inima – și poate vom vedea lumea, în deplină libertate.

albrecht altdorfer peisaj alpin cu biserica 1522

Albrecht Altdorfer: Peisaj alpin cu Biserică (1522)


Volodymir Zelensky și-a anunțat candidatura la Președinția Ucrainei, în data de 31 decembrie 2018. Era unul dintre cei 39 de candidați. În 31 Martie 2019, a aflat că a intrat în finală cu Petru Poroshenko. Douăzeci de zile mai târziu, în 21 Aprilie – a reușit să coaguleze întreaga suflare ucraineană – și conform datelor oficiale, a câștigat 73,22% din voturile exprimate …

După fix o lună, în 21 Mai 2019 – Președintele Zelensky dizolvă Parlamentul Ucrainei, iar alegerile parlamentare (care ar fi trebuit să aibe loc în mod normal anul acesta, în octombrie), se țin mai devreme: în 21 Iulie. Victoria și poziția de prim-ministru e câștigată de SLUHA NARODU – respectiv ”Servul Poporului” (numele este al serialului de ficțiune în care actorul Zelensky s-a antrenat în rolul Președintelui).

Patru zile după aceea, în 25 Iulie 2019, un alt Președinte, Donald Trump – familiarizat și el cu show-urile de televiziune (ați auzit de The Apprentice – Ucenicul, dă un telefon de felicitare, din Biroul de la Casa Albă.

Statele Unite discută cu Ucraina, iar noi – vecinii, avem șansa de a citi transcriptul întregii convorbiri, pusă la dispoziția lumii întregi de către Președintele Trump în data de 24 Septembrie 2019, anul curent. Motivul? S-a declanșat operațiunea de ”impeachment” (a început procesul îndelungat de punere sub acuzare si destituire a lui Trump).

Ce ne interesează pe noi?

Păi – în afară de curiozitate și dorința firească de a ne forma o opinie proprie, bazată pe document și nu pe interpretare, dorim să surprindem ceea ce ni se pare relevant: cum se înțeleg cei doi show-meni, care au ajuns Președinți? Ce agendă comună și-au stabilit? Care e raportarea lor la alte puteri europene? Dar la Rusia? Și, mai presus de orice: la ce ne putem aștepta din partea Domnului Zelensky, între altele Ucraina este cel mai mare vecin al nostru (Ucraina are o suprafata de peste 603.550 km patrati – fata de Marea Neagră, cu numai 436.402 … iar pentru cei interesati sa calculeze la zi, teritoriul Crimeei, care ar trebui scazut din total … sunt 26.081km patrati, conform WIkipedia).   

Vă propun deci să citim (în limita timpului disponibil) și să comentăm împreună …

Capture

… și de aceea, celor ce doriti sa urmati invitatia Presedintelui Trump si  sa gustati binefacerile transparentei, o puteti citi integral aici: Transcrierea Convorbirii …

Câteva idei la prima lectură.

  1. Deși amândoi sunt cu background de actor și deci cu potențial de prietenie – nu rezultă că-și telefonează frecvent, ci numai cu ocazii importante (alegerile in Ucraina sunt importante pentru politica externă a SUA);
  2. Condițiile politice din Ucraina – oameni noi, politicieni noi – sunt foarte interesante, tot valul partidelor răsărite peste noapte care au luat locul celor vechi, pe fondul nemulțumirilor ajunse la limită generează o falie profundă între cei buni (noi, tinerii) și cei vechi (ei, bătrânii care s-au compromis);
  3. Cum va putea pune SUA presiune pe UE (Germania și Franța) pentru a se aplica susținut și eficient sancțiunile împotriva Rusiei (vă amintiți că din 2014 au anexat Crimeea …);
  4. Ce rol are comerțul (în cazul de față, cu arme), în politica secolului XXI? De unde bucuria Președintelui Zelensky și sentimentul de recunoștință, pentru câteva Javelin-uri? Care sunt planurile armatei ucrainene în privința teritoriilor pierdute? Ce rol are NATO în aceste discuții privind achiziția de arme între unul dintre membrii săi (SUA) și terți? Se informează prealabil sau pe parcurs, sau fiecare are libertatea de a face comerț cu arme?!
  5. Cât de gravă e scurgerea de informații pe glob – dacă au ajuns să se roage americanii de ucraineni (sau de ruși?) să afle odată originea hackerilor din ”afacerea” spargerii serverului Partidului Democrat: inițial, se va fi bucurat Trump de necazul dușmanului, dar apoi, a înțeles că interpretarea ”ajutor primit din afară” e mult mai păguboasă, pe termen lung …
  6. Ce rol au procurorii într-un stat democrat? Cum să ajungă ei să facă jocuri politice? Cum să folosești justiția în diferitele scopuri ale puterii? Pot părea întrebări naive – dar dacă cițiți cu atenție documentul, veți accepta că justiția e din păcate o armă periculoasă în mâna acestor politicieni (sau oameni de afaceri, actori, spuneti-le cum doriti) …
  7. Cum să ceri probe pentru a influența într-un fel sau altul mersul justiției în propria țară: cât de slab trebuie să te simți și să fii, de fapt, dacă ai nevoie de dovezi procurate de la americani, probe irefutabile vezi Doamne, pentru a judeca și îndrepta starea de lucruri putredă, din țara ta? Cine-ți conduce de fapt țara, de trebuie să ceri ajutor extern când ai majoritatea parlamentară și te bucuri de încrederea populară?! 


Sunt câteva întrebări pe care fluxul replicilor dintre cei doi ni le-au ridicat. Cu siguranță, ”time will tell” – cum spun anglo-saxonii despre înțelepciunea care vine cu timpul (mare povestitor, timpul!) … și vom mai afla poate câte ceva de pe urma investigatiilor, atât despre modul de functionare cât mai ales despre principiile politicii externe americane.  


Înțeleg că fiecare se bate pe timpul și atenția noastră. De asemenea, sensul activităților noastre dau măsura interesului și în ultimă instanță, trasează drumul vieții noastre.

Importanța timpului liber e cu atât mai mare, cu cât aici ne exprimăm opțiunile.

Ar fi interesantă o socoteală, din perspectiva sărbătorilor de care beneficiem – noi, românii, atât pe linia tradiției Bisericii cât și a Statului.  Însă ne-am îmbogățit în ultima vreme, având pe lângă ale noastre, și pe ale altora – căci facem parte, nu-i așa?, din istoria universală, măcar prin zgomotul valurilor care se sparg de sensibilitățile și apartenențele noastre …

Așadar: introducem 11 Septembrie in calendarul nostru – sau îl contemplăm de la distanță?

omagiu


Lectura capitolului al patrulea al tratatului ”De docta ignorantia” (scris la jumătatea secolului al XV-lea de către cardinalul Nicolaus Cusanus), ne oferă premisele și confortul unui raționament care ne asigură că Dumnezeu este și Pace și Iubire, în același timp …

În drumul nostru prin această Vale a Plângerii, se întâmplă întâlniri și au loc despărțiri de cei dragi: nici întâlnirile nu sunt întâmplătoare, nici despărțirea nu ne este definitivă, câtă vreme Iubirea și Pacea ne sunt oferite spre hrană sufletească.

Gândul nostru este astăzi alături de prietenul nostru drag, Doctorul Paul Bunuș – spre întărire sufletească, la ceas de rămas bun … 

Când ne-am întâlnit cu Părintele său, Domnul Florin Bunuș – Doctor în Chimie al Universității din Durham, în cel mai primitor apartament pe care l-am cunoscut, în urmă cu mai bine de trei decenii … și spunându-i câte ceva despre preocupările legate de Friedrich al II-lea al Prusiei ca despot luminat, ne-a cerut spontan lămuriri legate de … ”Kartoffelkrieg”-ul pe care regele prusac l-a purtat cu Iosif, fiul Mariei Tereza!

Oameni ca Domnul Dr. Florin Bunuș, care cuprind în mintea lor infinitul cunoașterii, au avut un rol decisiv în formarea noastră, într-o vreme în care se cuvenea să ascultăm mai mult și să punem mai multe întrebări. Astăzi, ajunși la rândul nostru la vremea întrebărilor, ne bucurăm când cineva ni le adresează … și ne consolăm cu gândul că așa va fi, mereu!

 

Superlativul reduce gradele de comparație, până la dispariția lor completă: nimic nu poate depăși necuprinsul, nici pe cel mare – și nici pe cel mic … Infinitul nu poate fi cuprins, nici cu mintea și nici ca posibilitate. De aceea, infinitul mare și infinitul mic, coincid.

Neputând fi depășit, infinitul e identic cu sine: cu cine să-l comparăm?

Infinitul, pentru că nu poate fi comparat și nici depășit, rezultă că este identic cu sine însuși: infinit-de-marele și infinit-de-micul sunt de fapt, unul și același lucru!

Putem deci afirma că superlativul absolut e speculativ, câtă vreme nu-l pot cuprinde nici măcar cu mintea, darămite cu ruleta.

Plecând de la cele de mai sus, ce vom spune despre Supremul Frumos și despre Supremul Bine? Că sunt Pace și Iubire …

Dumnezeu este Iubire … Infinitul cel mare, care strânge totul laolaltă în ceea ce numim Univers.

Dumnezeu este Pace … Infinitul cel mic, al punctului unic la care se reduce totul și de la care a pornit totul cândva, când lucrurile și vremurile au fost puse în mișcare de El: stabilitatea concentrată a punctului, tăria păcii ca izvor premergător vieții …

Pacea – punctul, firea Lui. Iubirea – unitatea universului, firele țesăturii Lui.

Pacea e frumoasă iar Iubirea e bună: vedem frumosul ca armonie și simțim iubirea ca încălzire a inimii. Îl putem deci cunoaște pe Dumnezeu – dar numai după ce admitem limitările propriei noastre finitudini și ne împăcăm gândurile la granițele propriei noastre limitări: suntem imperfecți – dar putem fi uneori, unii dintre noi, gazde ale perfecțiunii.

Șlefuind propria-ne imperfecțiune, ce facem altceva decât să ne împăcăm în cele din urmă cu gândul egalității firii noastre, ignorante?!

Și așa, mai departe, noilor generații …

 

 

 

Next Page »