Există momente în care începutul pare să poarte în el o încărcătură aparte. Când începem un caiet nou, schițăm un proiect, acceptăm o responsabilitate, ne propunem să scriem o carte, să gândim o afacere sau pur și simplu să facem o schimbare în propria viață. Începutul, cu emoțiile lui, ne transmite o doză bună de potențial: am putea face ceva bun. Uneori, asta ne e de ajuns ca să primim entuziasmul primului pas.
Și totuși, nu orice început promițător ajunge până la capăt. Unele lucrări se sting pentru că nu am știut destul de limpede ce urmăream. Altele se deformează pe drum: scopul rămâne frumos în declarații, dar mijloacele îl contrazic. În alte cazuri, intenția este bună, însă depinde atât de mult de dispoziția noastră sufletească, încât dispare odată cu primul val de oboseală.
Poate că, înainte de o lucrare importantă, nu avem nevoie, în primul rând, de mai multă motivație, ci de o clarificare a intenției?
Tradiția creștină ne oferă o pedagogie surprinzător de concretă. Sfântul Benedict ne învață să punem începutul sub semnul rugăciunii, al ascultării și al perseverenței. Sfântul Toma de Aquino ne ajută să distingem între scop, intenție și alegerea mijloacelor. Sfântul Vasile cel Mare ne întreabă, implicit, la ce folosește lucrarea noastră și, mai ales, cui îi folosește (Cui prodest?1). Iar Sfântul Ignatiu de Loyola ne cere libertatea interioară, fără de care discernământul devine doar o justificare elegantă a unei preferințe deja stabilite.
Din „întâlnirea” acestor perspective putem alcătui un mic examen al începutului, cuprins în următoarele cinci întrebări.
1. Care este binele concret pe care îl urmăresc?
Nu este suficient să spunem că vrem „să facem ceva bun”. Binele trebuie numit cât mai precis.
Ce anume dorim să existe la sfârșitul lucrării și care nu există acum? O carte care clarifică o problemă? O casă bine construită? Un loc de muncă mai drept? O familie mai unită? Un serviciu care răspunde unei nevoi reale? Un adevăr readus în atenția oamenilor?
Sfântul Toma înțelege intenția ca pe un act al voinței orientate către un scop cunoscut de rațiune. Ea nu este o simplă înclinație și nici o dorință vagă. A spune „mi-ar plăcea să scriu” nu este același lucru cu a spune: „vreau să cercetez această problemă și să ofer cititorului o explicație adevărată, folositoare și limpede”. Intenția începe să capete formă atunci când binele urmărit poate fi exprimat fără echivoc și fără podoabe inutile.
Sfântul Vasile cel Mare leagă începutul de ordine și finalitatea lucrării de folosul ei. În prima omilie a Hexaemeronului (comentariu despre Facerea Lumii în șase zile), el observă că binele urmărit poate deveni chiar principiul unei acțiuni: ceea ce sperăm să împlinim pune în mișcare lucrarea prezentă. Lumea însăși nu este înfățișată ca rezultat al hazardului, ci ca o operă inteligibilă, ordonată spre un folos.
Prima întrebare ne ferește, așadar, de agitația fără rod. Putem fi foarte ocupați fără să știm ce construim. Sau, altfel spus, zgomotul uneltelor nu dovedește că ar exista și un plan al casei.
2. De ce îmi doresc cu adevărat acest lucru?
A doua întrebare este mai incomodă, pentru că ne obligă să coborâm de la motivul declarat la motivul real.
Putem începe o lucrare din iubire pentru adevăr, dar și din dorința de a fi admirați. Putem ajuta pe cineva din generozitate, dar și pentru a-l face dependent de noi. Putem urmări reușita unui proiect pentru binele comunității, dar și pentru a demonstra că am avut dreptate. De cele mai multe ori, motivele nu apar în stare pură. În aceeași hotărâre pot conviețui generozitatea, teama, vanitatea, simțul datoriei și dorința sinceră de a sluji.
Această amestecare nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice lucrare până când vom avea o motivație perfectă. Dacă am aștepta puritatea absolută a inimii, am risca să nu mai începem nimic. Înseamnă însă că trebuie să ne recunoaștem mobilurile și să permitem ca ele să fie curățate pe parcurs.
Sfântul Benedict este foarte realist în această privință. El avertizează asupra voinței proprii care ajunge să numească bun tot ceea ce îi place și rău tot ceea ce o contrariază. De aceea, în Prologul Regulii, înaintea oricărei lucrări bune, monahul este îndemnat să ceară prin rugăciune ca Dumnezeu să o ducă la împlinire. Rugăciunea nu cere numai succesul proiectului. Ea pune sub judecată și inima celui care îl începe.
Putem întreba, foarte simplu: dacă nimeni nu ar afla că (eu) am făcut această lucrare, aș mai considera-o vrednică de făcut?
Răspunsul poate spune multe despre motivația noastră.
3. Este acest scop ordonat către un bine mai înalt?
Sfântul Toma arată că omul poate urmări mai multe scopuri în același timp, dacă acestea sunt ordonate între ele. Urmăm un tratament pentru a ne recăpăta sănătatea; dorim sănătatea pentru a ne putea împlini responsabilitățile; ne împlinim responsabilitățile pentru binele celor încredințați nouă; iar binele nostru și al celorlalți își găsește sensul ultim în Dumnezeu.
Pentru a verifica ordinea scopurilor, putem repeta o întrebare aproape copilărească, dar foarte eficientă:
„Pentru ce?”
Vreau să câștig mai mult. Pentru ce?
Vreau să dobândesc influență. Pentru ce?
Vreau să public această carte. Pentru ce?
Vreau să câștig această dispută. Pentru ce?
După câteva trepte, ajungem de obicei la binele mai înalt pe care îl slujim sau la idolul discret în jurul căruia ne-am organizat viața.
Aici devine folositoare perspectiva Sfântului Ignațiu de Loyola. În Principiu și fundament, la începutul Exercițiilor spirituale, lucrurile create sunt privite ca mijloace care trebuie folosite în măsura în care ne conduc către scopul pentru care am fost creați și lăsate deoparte în măsura în care ne îndepărtează de el. Discernământul presupune, prin urmare, o anumită libertate interioară: să nu transformăm instrumentul în scop și succesul imediat în bine suprem.
O lucrare poate fi utilă, profitabilă și onorabilă, dar trebuie să știm unde se așază ea în ordinea întregii vieți. Altfel, ceea ce trebuia să fie un mijloc ajunge să ne stăpânească.
Nu ni se cere să disprețuim lucrurile bune ale lumii, ci să nu le cerem să fie ceea ce nu pot fi.
4. Sunt mijloacele alese drepte și potrivite?
Expresia „am avut cele mai bune intenții” apare adesea după ce rezultatul a devenit greu de apărat. Dar intenția bună nu este o dispensă morală.
La Sfântul Toma, bunătatea unei fapte nu depinde numai de scopul urmărit. Contează ce facem efectiv, prin ce mijloace și în ce împrejurări. Nu putem sluji adevărul prin minciună, dreptatea prin nedreptate sau binele unei persoane prin încălcarea demnității alteia.
Mijloacele trebuie să fie mai întâi drepte. Apoi trebuie să fie și potrivite. O intenție generoasă, însoțită de mijloace imprudente, poate produce rău fără să-l dorească.
Sfântul Vasile adaugă aici dimensiunea comunitară. Darurile, aptitudinile și munca omului nu sunt doar proprietăți private, ci sunt destinate afirmării individuale. Ele sunt primite și pentru folosul celorlalți. Întrebarea „este eficient?” trebuie însoțită de alte câteva: „pe cine ajută?”, „pe cine împovărează?”, „ce fel de relații creează?” și „contribuie la binele comun?”
Sfântul Ignațiu recomandă ca alegerea să nu fie făcută sub tirania unei atașări dezordonate. Dacă am decis deja, în adâncul nostru, că vrem cu orice preț un anumit rezultat, discernământul riscă să devină avocatul dorinței noastre. Vom găsi argumente admirabile pentru ceea ce hotărâserăm, înainte de a ne pune întrebările.
Adevărata libertate nu înseamnă să nu dorești nimic, ci să fii capabil să renunți la o cale preferată atunci când înțelegi că nu este cea potrivită.
5. Ce faptă mică și precisă trebuie să fac astăzi, chiar și fără entuziasm?
Ultima întrebare ne scoate din contemplația propriilor intenții și ne așază în realitate.
Uneori amânăm începutul, fiindcă prima etapă pare prea modestă în comparație cu măreția proiectului. Visăm cartea, dar nu deschidem documentul. Ne imaginăm edificiul, dar nu verificăm terenul. Dorim împăcarea, dar nu dăm telefonul. Așteptăm ziua în care vom avea timp, energie, certitudine și inspirație. Ziua aceea are însă prostul obicei de a nu apărea în calendar.
Sfântul Benedict nu întemeiază viața spirituală pe entuziasm, ci pe ritm, ascultare, stabilitate și repetarea faptelor bune. În capitolul despre ascultare, el vorbește despre promptitudine: ceea ce trebuie făcut nu este lăsat la discreția dispoziției sufletești. Aceasta nu înseamnă activism orb, ci eliberarea voinței din dependența față de chef.
Prologul Regulii descrie apoi o transformare minunată. La început, calea este strâmtă și cere răbdare. Dar pe măsură ce omul înaintează, inima i se lărgește, iar el ajunge să alerge pe calea poruncilor cu dulceața iubirii. Fapta bună repetată nu exprimă doar caracterul; îl și formează.
Motivația poate veni înainte de lucrare, dar poate apărea și în timpul ei. Uneori începem pentru că suntem însuflețiți. Alteori devenim însuflețiți pentru că am avut smerenia de a începe.
De aceea, ultimul pas trebuie să fie mic și precis: o pagină citită, un paragraf scris, un telefon dat, o întâlnire fixată, o oră rezervată, un instrument pregătit. Nu „voi lucra la proiect”, ci „astăzi, între orele nouă și zece, voi redacta prima pagină”.
Lucrările mari au nevoie de viziune. Dar ele înaintează prin gesturi suficient de mici pentru a putea fi făcute chiar astăzi.
Intenția, motivația și virtutea
Cele cinci întrebări nu garantează succesul. Nu elimină greșeala, oboseala sau împrejurările potrivnice. Ne pot însă ajuta să începem într-o anumită ordine:
- să numim binele concret;
- să recunoaștem motivul real;
- să așezăm scopul într-o ierarhie a binelui;
- să alegem mijloace drepte și potrivite;
- să transformăm hotărârea într-o faptă prezentă.
Sfântul Toma ordonează intenția prin rațiune și o leagă de alegerea mijloacelor. Sfântul Benedict educă dorința prin rugăciune, ascultare și perseverență. Sfântul Vasile ne amintește că lucrarea bună are ordine, folos și deschidere către comunitate. Sfântul Ignațiu ne cere libertatea de a alege nu ceea ce ne atrage cel mai mult, ci ceea ce ne conduce mai drept către scop.
Împreună, ei ne spun că nu trebuie nici să absolutizăm motivația, nici să o disprețuim. Ea trebuie luminată, curățată și educată.
Poate că adevărata armonie nu apare atunci când facem numai ceea ce simțim, ci atunci când ajungem să iubim binele pe care, la început, am învățat să-l facem cu fidelitate.
Înaintea unei lucrări importante, să ne oprim, așadar, pentru câteva clipe. Să cercetăm scopul, inima și mijloacele. Să ne rugăm pentru un început bun și pentru o inimă dreaptă. Apoi să facem primul lucru care trebuie făcut.
Nu totul. Nu perfect. Dar astăzi.
Repere de lectură:
Sfântul Benedict, Regula, Prologul;
Sfântul Benedict, Regula, capitolele 4–7;
Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, I–II, q. 12 — Despre intenție;
Sfântul Vasile cel Mare, Hexaemeron, Omilia I;
Sfântul Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale.
- Întrebarea-cheie Cui prodest? se folosește în justiție, ajută la stabilirea mobilului (motivului) unui delict prin identificarea suspectului care trage foloase de pe urma faptei. În ce privește viața politică (și cea cotidiană) e utilă atunci când vrem să aflăm cine anume profită de pe urma unui război, a unei crize, a unei decizii sau a unui scandal ↩︎
