Insomnii



… unde am greșit? ar trebui să fie întrebarea pe care să o auzim mai des, pe buzele celor chemați să conducă turma: politicieni și oameni ai Bisericii, deopotrivă … ce am făcut greșit sau ce am omis să facem din cele ce se cuveneau, pentru ca recunoscând, să ne exprimăm părere de rău și să cerem îndreptare!

Acum stăm în casă și aceasta înseamnă că suntem chemați la odihnă, la repaus, la reflecție asupra tihnei și respectului cuvenit simbolisticii cifrei 7.

Chiar asta cred: că suntem chemați a onora cifra șapte, pentru că în această sfântă zi de odihnă a Domnului după actul creației, noi suntem chemați să-L cinstim, odihnindu-ne – meditând la măreția și darul gratuit al Creației.

Cred că viața noastră alunecase foarte tare spre cifra 6, în sensul în care deși progresam tehnologic și adunam multă informație, exista un regres spiritual. Existau meserii în care exercițiul focului continuu nu permitea angajaților – oameni și ei, cu nevoi specifice – să mediteze și să se bucure de rezultatele muncii lor …

Abia se încheia un eveniment, că deja venea următorul … Vezi frecvența succesiunii evenimentelor sportive, vezi promoțiile de joi seara, pentru a ține restaurantele pline … vezi companiile low-cost care ne permiteau deplasarea în masă …

Prea mult consum, dar mai ales – prea puțin timp pentru Cel de la care cu toții am primit viață.

Șase este cifra care simbolizează creația ciuntită, cea care nu mai ține cont de Creator, care a ajuns să se întoarcă asupra ei înșiși și se autopropune pe sine ca fiind suficientă sieși. Este tocmai de aceea și cifra celui rău, care imperfect fiind, se va hrăni din sine, consumându-se, autodistrugîndu-se.

Avertismentul l-am primit prin veacuri, se află în Înțelepciunea lui Solomon (11, 15-16).

”Pentru gândurile cele neînțelegătoare ale destrăbălării lor,
care îi rătăceau și-i aduceau să cinstească animalele cele necuvântătoare și fiarele netrebnice,
ai trimis peste ei Stăpâne, spre pedeapsă, mulțime de animale fără minte,
ca să învețe că prin ceea ce păcătuiește cineva, prin aceea se și pedepsește”.

 

Celălalt vecin al cifrei 7 pe care ar trebui de fapt să-l pregustăm și să-l urmărim cu atenție cu deosebire în această perioadă a Marelui Post, în strădania noastră de a avansa spiritual este … cifra 8. E ziua Judecății Domnului, ziua pe care o cinstim atunci când mergem la Biserică, Duminica. Iată semnificația, ascultând cele opt glasuri ale cântărilor

Conform OrthodoxWiki:

Ziua sabatului este ziua a șaptea, este ziua de odihnă a lumii acesteia, ultima zi a săptămânii. Ziua, următoare, duminica, simbolizează prima zi a creației dar și ultima zi a Împărăției lui Dumnezeu, ziua a opta.

Prima zi este, în plus, și ziua a opta, ziua de dincolo de hotarele lumii acesteia, ziua din lumea care va să vină, ziua de odihnă din Împărăția lui Dumnezeu. Numărul opt are o semnificație simbolică atât în tradiția spirituală ebraică cât și în cea creștină, unde semnifică mai mult decât completare și deplinătate. Opt semnifică Împărăția lui Dumnezeu și viața în lumea ce va să vină, șapte fiind numărul timpurilor din lumea aceasta pământeană. Pentru creștinii ortodocși, duminica este ziua învierii Domnului din morți, ziua judecății lui Dumnezeu și a victoriei anunțate de profeți. Duminica inaugurează prezența și puterea „împărăției ce va să vină”, deja prezentă în viața lumii acesteia. Este prăznuirea săptămânală a Sfintelor Paști. 


Știm că disprețul este de fapt o formă periculoasă de judecată: odată cu afișarea lui, devenim mai mici sufletește. E o formă de îndepărtare, de autoizolare într-un turn de fildeș, unde ne adormim conștiința condiției noastre de muritori. Ori, tocmai aici e frumusețea construcției acestei lumi: egalitatea noastră nu vine din drepturile câștigate prin te-miri-ce revoluție socială sau tehnologică și nici măcar din moștenire, ci din poziția perfect egală pe care o avem pregătită cu toții – și noi cei încă vii, și cei dragi ai noștri, trecuți la Domnul – în Ziua Judecății, atunci când va veni.

Așadar – să ținem departe de noi orice formă de dispreț, să ne ferim a judeca pe fratele nostru și să privim în jur, la ceea ce se întâmplă în lume, punând toată încrederea și chemând cu  rugăciunile noastre lumina adevărului pentru a înțelege freamătul acestor zile.

Suntem la începutul Postului Mare – și nu putem să nu ne întrebăm de unde panica aceasta indusă, de unde campania aceasta (în ea însăși molipsitoare), că vom fi răpuși în curând de un virus nou, pe deasupra și … încoronat?! Întreb un prieten, medic. Îi spun: Iartă-mă că te deranjez cu o întrebare banală, dar care este diferența dintre gripă și viroză? Îmi place de prietenul meu, și pentru că îmi cunoaște bine nivelul de inteligență (mă bătea la șah), și îmi explică așa, cu răbdare: ”Gripa e o formă de viroză, generată de virusul gripal de tip A și B și de virusul de tip parainfluenta” … ”iar viroza poate fi în mai multe locuri – de pildă, abdominal ” … Adică și gripa, tot un fel de viroză, îmi spun. 

Prietenul meu doctorul, are timp pentru mine. Înainte să ne luăm rămas bun, îmi spune o povestioară plină de haz, pe care o redau aici, fiind spumoasă!

Cică o Familie de Români se întorcea zilele acestea, cu mașina proprie, de la schi, din frumoasa Italie, dintr-o renumită stațiune din Munții Dolomiți – așa-numita regiune Alto Adige (pentru italieni) sau Süd Tirol, (pentru austrieci) … 

Sunt opriți la graniță, și întrebați de unde vin. Tatăl răspunde: 

Din Italia … 

Alerta s-a declanșat imediat. Turiștii sunt invitați să coboare, sunt poftiți într-un birou pentru o discuție mai amănunțită, cu șefii. 

Bună ziua, am înțeles că veniți din Italia … zice, din spatele unei măști de protecție, unul dintre inspectorii vamali. 

Da … vine din nou, confirmarea. 

Dar de unde, din Italia? … 

Omul, pe fază – înțelegând unde bate polițistul -, zice, plusând ca la poker, pe o soluție de tip cacealma (sau ”all-in” – atunci când joci totul pe-o carte): 

Din Tirolul de Sud … 

Mirarea se manifestă în tăcere, sub mască. Nu se vede mai nimic din felul în care gura, prin mimică, își exprimă neștiința. Orgoliul știe să ascundă, ignoranța știe să se auto-menajeze, experiența a învățat ”organul” să nu se expună, inutil. Izolarea perfectă e atunci când nu riscăm nici o întrebare suplimentară … 

Ah, din sud … 

Și, cu o răsuflare ușurată, polițistul vamal dă o rezoluție favorabilă acestui caz: 

Atunci e ok, puteți trece

Râd. Dar prietenul meu doctorul, de care nu am timp să mă bucur atâta cât aș vrea, pentru că ne despart – vezi bine – câteva sute de kilometri și mai ales … coroana Munților Carpați (deh, avem și noi, românii, o coroană care ne-a protejat prin veacuri ființa națională – și iaca, sunt bune și coroanele la ceva), îmi zice să mai aștept un pic, că mai e și o a doua parte a poveștii. Ascult, cu nerăbdare …

Ajunge în fine Familia de Români, acasă. Se întorc cei mici la Școală – și copiii, ca după vacanță – că tu pe unde-ai fost, că altul ce-a mai văzut, altul cu ce se mai laudă … Și natural, minunățiile Dolomiților nu puteau rămâne … nepovestite! Acum – nu avem de unde ști dacă românul s-a născut trădător sau s-a format astfel în vremea prigoanei comuniste, cert este că unul dintre colegi a alertat pe Doamna Profesoară, aceasta a anunțat conducerea Școlii, care l-a trimis direct și imediata acasă, pentru două săptămâni, pe micuțul lăudăros. În izolare, la domiciliu. Și el, și toată familia lui…

Oare s-or da prime pentru raportarea acestor cazuri de … posibili purtători de coronavirus?, mă întreb ascultând pe prietenul doctor, când de-o dată, gândul îmi fuge la o altă temă care mă frământă serios.

E vorba de comunicatul Bisericii Române. Da, acela de ieri seară, cel cu interzicerea pupatului icoanelor și cu lingurița proprie – sau cea de unică folosință – la primirea Sfintei Împărtășanii.

Doamne, iartă-ne! Am ajuns să Îți cerem cu voce tare, să iei în seamă socotelile noastre, pentru că avem așteptări bine definite și suntem nerăbdători să le împlinim. Ori, noi socoteală vom da, nu vom cere! Și o vom da, atunci când când vom fi chemați – urmând principiul fundamentalei egalități a celor vii și a celor morți – în fața Scaunului Măririi Tale, despre felul cum am folosit fiecare, darurile primite!

În afară de legi și regulamente, avem așadar nevoie de repere (morale), de raportare (a noastră, la Creator) și de raporturi (normale, de pace și bună înțelegere – cu frații noștri). Nu trăim singuri, nu putem fi (rămâne) izolați, creștinismul este o religie a iubirii aproapelui!

Dar să nu ne pierdem umorul și buna dispoziție! Și mai ales, să folosim din plin bunul simț: dacă ești bolnav, stai acasă, pune igiena pe primul plan, ia distanță firească față de cel care tușește, și celelalte …! 

Ieri seară, la jurnal, ascultând dispozițiile Bisericii Române pentru noi credincioșii, cărora ne-a vorbit așa, ca să o înțelegem și să o ascultăm, nu am judecat și nu am ascultat cu superioritate…  Ci m-am îngrozit pur și simplu de sensul grotesc și formele hâde ale exagerărilor noastre. Le-am consemnat aici, pentru că altfel, serios vă spun: aș fi preferat să le trec cu vederea … Dar se pare că așa e în pandemii: testăm sistemul social, economic, politic dar și … bisericesc, din care facem parte!   

(Scrisă în București, în autoizolare – dar cu promisiunea unui antivirus recent reînnoit pe computerul de uz personal, in ziua suplimentară a anului bisect 2020)

lingurite de unica folosinta

Aviz – jucătorilor pe Bursă: urmăriți evoluția prețului lingurițelor de unică folosință … 


Cum stabilim de partea cui este adevărul? 

Hai să luăm un caz – greu-spre-imposibil, pentru că este din medicină și chiar nu suntem pregătiți pentru înțelegerea profundă a cauzelor producerii fenomenelor anatomo-patologice, nu avem nici studii de specialitate și îi respectăm prea mult pe medici pentru întregul lor efort cognitiv, depus pe parcursul unei vieți … pentru a face binele concret, palpabil: ce e mai presus de vindecarea și alinarea durerilor fizice?!

Tentați așadar de coronavirus și aflând surprinși că banalul spălat pe mâini pare să fie din nou la modă, vom recunoaște că strănutul, când îl auzim în jur – are deja alte conotații, simțim altfel pericolul care pândește la tot pasul. Tot mai mult se vorbește de izolare (carantină, dacă dai semne de boală) și autoizolare (izolarea la domiciliu, dacă ai fost în zone unde s-au semnalat cazuri) …

Se numără paturile de spital și ajungem la concluzia că multul va fi în curând prea puțin, dacă e să vină (și) peste noi, năpasta. După cum îi spune numele, pandemia (de la pan tot și demos – popor) – va ajunge, în cele din urmă, din urmă (sic!), pe toată lumea. Apoi, urma turmei va fi scăpată, desigur – de un nou vaccin antigripal, evident, îmbunătățit. Și tot așa …

Biblia ne oferă multe expresii memorabile, care ne pot ajuta în surprinderea adevărului zilnic. În cazul de față, pentru că tot vorbim de carantină și izolare, cred că se potrivește foarte bine o replică a Arhanghelului Mihail, pe când se lupta cu diavolul pentru trupul lui Moise (cf Iuda, 1:9) – ”Să te certe pe tine Domnul!” – în sensul în care să te pună în limitele tale, să nu mai crești, să te răpună prin limitare, prin identificare și demascare, Domnul Cel Atotputernic!

A defini răul este începutul obligatoriu a limitării puterii sale, în special a aceleia de a se propaga în lume, contaminând și îmbolnăvind pe cei sănătoși – transformându-i în unelte ale răului. Dar nici măcar după ce ajungi să-l cunoști prin îngrădire, nu ai dreptul (în creștinism) să-l judeci pe aproapele tău, aflat în suferință. Ci mai bine îți este ție să-l compătimești, să-l ajuți să treacă prin durerile care i-au cotropit sufletul și trupul. Creștinii au așadar o condiție asumată, care nu le e permisă spre laudă, anume iertarea profundă, iertarea din tot sufletul (da, și a dușmanului, mai ales!), pentru a ajunge la practicarea iubirii.

Pentru diavol, a nu se mai propaga în lume, din porunca lui Dumnezeu (și nu din slaba mea voință!) – este o condamnare suficientă. Dar dacă ne propunem, în lipsa unei minime decențe, să vrem noi a face vizibilă dreptatea și adevărul, asta deja se cheamă să grăbești cursul istoriei. Să cauți vaccinul pentru a câștiga bani din vânzarea lui. Iar din acest orgoliu de a scrie noi înșine istoria, din această lăcomie a câștigului necuvenit, pentru că este pe seama suferinței semenilor noștri, vom chema în cele din urmă, Apocalipsa, asupră-ne …

Tentatiile Sfantului Anton

Salvador Dali este unul dintre artiștii preocupați de redarea tentațiilor Sfântului Anton …

 

 


Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt

O haină veche nu te deranjează, câtă vreme îți ține de cald, câtă vreme nu miroase urât și nu e pătată. patinată sau ruptă. Pentru cei care nu sunt robiți de efemerul modei, și-atunci când le-ar cădea un nasture, înțeleg imediat că nu e o dramă (căci nu ție ți-a căzut, ci hainei pe care-o porți, și pe care tu doar o îmbraci – doar nu te îmbracă ea pe tine?!) și vor învăța să-l coasă la loc, purtând-o înainte. Nu fac o apologie a peticului, ci înțeleg că o haină nouă prezintă un oarecare risc al confirmării, în timpul primei expuneri publice: oare îmi vine (suficient de) bine? – ne întrebăm, atunci când suntem preocupați (din orgoliu) de privirile celorlalți … 

În lumea satului românesc tradițional, hainele cele bune erau totodată hainele cele noi, hainele de sărbătoare (și paradă, căci există o mândrie patriotică – a ființei și apartenenței), păstrate și întreținute cu grijă – reprezentau o parte din zestre (moștenire), și erau scoase la purtat Duminica pentru o prezență cât mai respectuoasă în Casa Domnului. 

O întâlnire specială, a înnoirii sufletești a unor oameni care se exprimau prin port (port de la purtare) avea loc, în fiecare Duminică … Prin forma exterioară, oamenii vechi exprimau respectul și căldura interioare. 

O cauză a învechirii hainelor – e trecerea timpului. Ruptura ține de materialitatea lor, substanța din care sunt alcătuite. Atenția și agerimea noastră, grija de a prelungi viața hainelor (și pe a noastră) în condițiile în care în pământ ne vom întoarce (conf. Geneză, cap 3: 19) ne pune serios pe gânduri.  Dar avem o șansă a reînnoirii, în chiar timpul vieții noastre – al cărei mecanism vom încerca să-l deslușim, în cele ce urmează.

                                                                       X

                                                          X                       X

Vechii greci aveau doi termeni, pentru a exprima diferitele proprietăți ale timpului: (1) cronologia, secvențialitatea sau trecerea erau exprimate prin ”chronos”, iar (2) momentul potrivit, timingul perfect sau oportunitatea ce nu trebuia ratată, clipa sau acum-ul, erau exprimate prin termenul ”kairos”. 

Cronologic, îmbătrânim. Dar pe când o facem, simțim că avem în noi și în jurul nostru forța de a accepta schimbarea, de a participa la ea. Cum se produce această prefacere zilnică, cum identificăm alegerea cea mai bună a formei, cum trăim clipa, fără a ne schimba modul de a fi, evoluând prin adaptarea la noile vremuri  – aceasta depinde foarte mult de conștientizarea aspectelor calitative ale timpului (pe care-l avem la dispoziție), de orientarea atenției noastre către ceea ce este cu adevărat important: în vreme de mari prefaceri și profunde schimbări, suntem chemați să analizăm semnele timpului și să medităm adevăratele valori.

Pentru a pătrunde esența epocii, fiind și făcând (încă) parte din ea, trăind vremurile, este necesar să avem o idee clară despre ce este binele și ce este răul – și cu tot riscul, va fi  necesar să te situezi de o parte sau cealaltă, prin alegere liberă. 

Fie alegi să fii de partea binelui, pe care-l consideri adevăr și lumină aducătoare de pace, acceptând că ești o fărâmă de aluat care hrănește spiritul. 

Fie rămâi în continuare, nepăsător, de partea răului, care te va ameți cu multitudinea lui de forme înșelătoare, și care știe să se folosescă de ignoranță și iluzie pentru a perpetua întunericul și rătăcirile, alimentând o neliniște care roade, fără a rodi. 

Am constatat că la început este mai ușor să simțim răul, mai ales acela despre care credem că ni se face, pe care-l suferim, decât să înțelegem și să acceptăm binele. Binele ni se cuvenea – dar rămâne mereu la o distanță ce i ne interzice atingerea. 

Răul e lângă noi, ne ciocnim de el la tot pasul – iar binele s-ar juca de-a v-ați ascunselea, într-o lume a idealurilor interzise.  

Uitați de pildă, ce ușor surprindem nedreptatea, când ne trezim interpretând legea în favoarea noastră! Ne trezim strigând, la volan – pe o stradă cu sens unic, pe care o folosim drept scurtătură: ”Da’ ce, frate, nu se putea și așa – dă-te și tu un pic la o parte, să trec eu – fiindcă mă grăbesc, chiar dacă știu că nu am prioritate!” … Interpretăm legea, astfel încât să ne folosească scopului imediat, căutăm mereu nuanța care ne e favorabilă. Ne tocmim. Apelăm la cumsecădenie. Reinventăm toleranța.

Apoi, uite cum ne mai place să arătăm cu degetul, atunci când observăm accesele de mânie ale celorlalți, uitând că noi ne enervăm și mai rău, și fără motiv … Sensibilitatea noastră la răul pe care-l vedem în jur, la paiul din ochii celorlalți, ne orbește și deformează realitatea propriei oglinzi. Nu ne recunoaștem noi înșine ca fiind prizonieri ai răului, iar câtă vreme ne lăsăm conduși de pofte, câtă vreme nu punem ordine și orientare spre bine și adevăr, suntem robi.

Pentru că vedem atât de clar răul la ceilalți, ar fi de bun simț să presupunem că se află și în noi. Altfel, ne-am exclude prin boala inchipuirii, numită perfecționism. Putem începe înnoirea noastră prin a evita răul, asumând că ceea ce ne deranjează la alții, este tocmai propria noastră slăbiciune … ne ajută și vorba ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar de și mai mare ajutor este parabola Vameșului și Fariseului … 

O altă metodă de înnoire ar fi aceea de a recunoaște minunile din jurul nostru, și să ne creem un reflex al smereniei -, realizând că nu noi suntem cauza lor, ci suntem numai chemați la întâlnirea cu ele, ele s-au arătat pe drumul nostru … Timpul se (a)pleacă în fața eternității – sau, cum spunea Monseniorul Fericit Martir Vladimir Ghika, timpul se roagă, iar eternitatea laudă.

Fiind atrași de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim și gustăm – adică de concret, de bunul palpabil suntem captivi ai manifestărilor binelui material, din păcate atât de ușor coruptibil, încât trebuie să ne întrebăm serios, de ce ajunge bunul material atât de lesne obiect de dispută între oameni? Sau ni se pare că e mai ușor de împărțit? De fapt, cum să-l catalogam: ca bine sau ca povară?! Așa este, bunul și binele – sunt apropiate, dar atât de diferite! Bunul (material), pentru a deveni bine (spiritual), trebuie să umple un gol, o nevoie … și mai ales, să aibe o direcție spre lumină, în spiritul adevărului.

Bunul va ajunge sigur povară greu de purtat – atunci când ne depărtează de binele care nu poate fi corupt, și care este de natură spirituală: libertatea, adevărul, pacea. Dacă bunul material îmi interzice accesul la aceste valori care sunt mai presus de legea schimbării – cum mă voi putea bucura de el? 

Așadar, în loc să ne împlinim poftele, zic să fim ceva mai reținuți, să muncim mai mult și pentru aceasta, e mereu binevenită antrenarea voinței …

Fiecare din noi ne dorim să trăim în libertate, să cunoaștem adevărul și la un moment dat, să ne aflăm pacea. Întrezărim că acestea sunt daruri aflate în preajma Binelui, împreună cu care suntem invitați să colaborăm, pentru a le lua în posesie. Iar odată aflate în posesia noastră, trebuie folosite, trebuie împărtășite și altora – nu le putem ține în ascuns.

În acea parte a filosofiei care se ocupă de studiul divinității – adică în teologie, Dumnezeu este principiul unic care e prezent prin cunoaștere absolută (cunoaștere unificatoare), în fiecare fir de praf, în fiecare fir de păr de pe capetele noastre, este substanța care leagă laolaltă și face posibilă viața. 

Lumea întreagă îi aduce preamărire și laudă – așa cum citim în Cântarea celor trei tineri

Întreaga existență, atât cea de pe pământ cât și cea din cer, este plină (și împlinită) de prezența Lui. Bunul Dumnezeu transmite din puterea și ființa Sa întregii lumi – care ajunge la rândul ei, să-L caute. Sau, cum spunea Paul Tillich – un gânditor și teolog reformat german: Dumnezeu a creat omul, oferindu-i ”o sensibilitate la divin” – adică avem o capacitate lăuntrică de a recunoaște divinul, de a ne lăsa atrași de El. 

Această sensibilitate nu se poate exersa decât  în profunzimile inimilor noastre. 

De aceea, vom spune că ”temeiul inimii noastre este atracția către Dumnezeu”.

Să ascultăm – mai întâi în italiană, apoi tradus (ideile principale) în limba română, Discursul despre demnitatea umană, poate cel mai cunoscut dintre textele umanismului renascentist italian, semnat de Pico della Mirandola (Oratio de dignitate hominis, 1486):

«Adamo, non ti diedi una stabile dimora, né un’immagine propria, né alcuna peculiare prerogativa, perché tu devi avere e possedere secondo il tuo voto e la tua volontà quella dimora, quell’immagine, quella prerogativa che avrai scelto da te stesso. Una volta definita la natura alle restanti cose, sarà pure contenuta entro prescritte leggi. Ma tu senz’essere costretto da nessuna limitazione, potrai determinarla da te medesimo, secondo quell’arbitro che ho posto nelle tue mani. Ti ho collocato al centro del mondo perché potessi così contemplare più comodamente tutto quanto è nel mondo. Non ti ho fatto del tutto né celeste né terreno, né mortale, né immortale perché tu possa plasmarti, libero artefice di te stesso, conforme a quel modello che ti sembrerà migliore. Potrai degenerare sino alle cose inferiori, i bruti, e potrai rigenerarti, se vuoi, sino alle creature superne, alle divine.» O somma liberalità di Dio Padre, somma e ammirabile felicità dell’uomo! Al quale è dato di poter avere ciò che desidera, ed essere ciò che vuole.

 

“Adam, nu îți dăm un loc fix pentru a trăi … în conformitate cu dorințele și judecata ta, vei avea și vei poseda orice loc unde să trăiești … poți alege pentru tine limitele și granițele naturii tale. Te-am plasat în centrul lumii, astfel încât … cu libera alegere și demnitate, să te poți modela în orice formă pe care o alegi. Căci ți se dă puterea de a te degrada în formele inferioare de viață, ca fiarele, și tot ție ți se acordă puterea, conținută în intelectul și judecata ta, de a renaște în formele superioare, divine …”

 

Da, Spiritul Sfânt, trimis de Domnul Isus să ne însoțească și să ne stea alături până la final, era puternic prezent în Evul Mediu! Știm despre cunoaștere că este revelată și vom spune că Dumnezeu e cel care ne trimite harul cunoașterii adevărului. Iar acest har, se coboară în sinea omului, acolo unde esența întâlnește natura firii noastre, în locul cel mai adânc din noi înșine: sinele, care are libertate, demnitatea propriei alegeri! 

Cum anume ajunge sinele să fie trezit la viață, de către harul divin? Atunci când vine timpul fiecăruia să aibă partea lui de kairos (ar spune grecii)… Este destul de clar pentru noi, că suntem ajutați din afară, să pricepem ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Pentru că în sinea noastră își are sălașul său sufletul, adică scânteia divină din noi, și fiindcă prin această prezență, datorită ei, suntem în căutarea Tatălui ceresc. Îndemnul lui Noica, ”Devino ceea ce ești!” – este tocmai acesta: de a avea curajul să săpăm (căutând scăparea și salvarea) în interiorul nostru, cu puterea rugăciunii și cerând inspirația alegerilor bune, urmate de voința împlinirii bunelor alegeri

Odată ce am fost pescuiți în mrejele Domnului, putem observa cum sinele este singurul care poate acționa asupra resorturilor voinței, punând-o la treabă și orientându-i mișcarea pentru a ne deplasa la următorul nivel al propriei noastre libertăți. În aceasta constă evoluția noastră spirituală …

 Atât voința, cât și libertatea, au – fiecare – două planuri, distincte. 

Libertatea o putem înțelege: (1) ca eliberare de ceva anume (vrem să scăpăm de o treaptă inferioară care dintr-o dată ne strânge), ca fugă de lanțurile robiei … dar și  (2) ca autonomie – condiție a realizărilor importante pentru devenirea noastră. 

La fel, voința: observăm că are o maturizare proprie, putând să însemne: (a) opțiunea de a face orice, în orice mod sau chiar de a nu face nimic (germ. Willkürlichkeit, rom. bunul plac) și (b) capacitatea de a asuma un scop, de a fi pusă la lucru în mod perfect responsabil și conștient (germ. Willensfreiheit, rom. libertatea de voință) … 

Să constatăm acest punct important: libertatea nu se moștenește, ci se cucerește de către fiecare persoană și de către fiecare generație. Nimic nu e dat pentru totdeauna, în problematica libertății – și în fiecare zi este necesar să ne exersăm voința, cea care ne însoțește bunele și inspiratele alegeri, în drumul nostru, către libertate. 

Într-un fel, putem spune despre voință că este o anticameră în care se întărește caracterul nostru, e un garant al parfumului libertății cucerite de fiecare individ prin propria sa contribuție; contribuie la eliberarea din robia naturii (acolo unde existența noastră este la discreția împrejurărilor, și unde suntem sclavii necesităților imediate); e furnizoare de stimă de sine – căci ne oferă conștiința puterii ce o avem: de a ghida, struni și defini propriile noastre trăiri, ca pe niște lucruri exterioare; ne dă capacitatea de a ne lua la rost și ne pune pe treabă; este adevărul propriei noastre măsuri … 

Si vis – spuneau latinii: dacă vrei … totul e cu putință, dar atenție: drumul bun e numai acela care duce spre Dumnezeu, căci formidabila armă a voinței are nevoie de orientare și sens …

Dacă harul a fost acela care a pus în mișcare voința, prin care am ajuns la libertate – ce vom spune, la final? 

Că odată cu Botezul nostru, haina înnoirii noastre sufletești, ne-am întors și noi acasă împreună cu Fiul Risipitor, pentru că Bunul Dumnezeu era deja acolo, așteptându-ne în poartă, ca un Părinte bun și de oameni iubitor! 

(București, 16 Februarie 2020, Duminica Fiului Risipitor)

Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt desen

Rembrandt, desen avand ca temă Întoarcerea Fiului Risipitor (1642)


Promisiunea de mai bine este promisiunea libertății.

Nu poate face o asemenea promisiune cel care este corupt. Nici nu va dori să audă de o asemenea promisiune, cel care nu e interesat de dezrobire – fie că este imatur în privința libertății (neștiind de unde să o apuce sau ce să facă cu ea, dacă o primește), fie mulțumindu-se cu asigurarea celor strict necesare existenței fizice.

În interiorul său, acolo unde se află adevăratele lanțuri ale robiei noastre, vom recunoașe că unii suntem îmboldiți de poftele cărnii, alții suntem în căutarea gloriei deșarte. Avem așadar de ales, cui să devenim sclavi. Dar libertatea de ne alege stăpânul de care să fim cuceriți, nu e încă o libertate înțeleaptă.  Poftele trupești și trufia, știm: sunt stăpâni care ne chinuie …

Promisiunea de libertate, mai-binele, trebuie să vină din partea Cuiva incoruptibil, capabil să îndrepte pașii noștri pe Calea Lui, care e Adevăr și Viață. Iar acest lucru e posibil, numai prin deschiderea inimii pentru Isus, zilnic – căci avem nevoie să mergem pe cale, însoțiți de El.

Adevărul se așează în pragul înțelegerii, cât să ne orienteze construcțiile raționale, spre lumină. Dar pragul înțelegerii noastre, este inima. Să gândim deci, cu inima – și poate vom vedea lumea, în deplină libertate.

albrecht altdorfer peisaj alpin cu biserica 1522

Albrecht Altdorfer: Peisaj alpin cu Biserică (1522)

Next Page »