Insomnii



Volodymir Zelensky și-a anunțat candidatura la Președinția Ucrainei, în data de 31 decembrie 2018. Era unul dintre cei 39 de candidați. În 31 Martie 2019, a aflat că a intrat în finală cu Petru Poroshenko. Douăzeci de zile mai târziu, în 21 Aprilie – a reușit să coaguleze întreaga suflare ucraineană – și conform datelor oficiale, a câștigat 73,22% din voturile exprimate …

După fix o lună, în 21 Mai 2019 – Președintele Zelensky dizolvă Parlamentul Ucrainei, iar alegerile parlamentare (care ar fi trebuit să aibe loc în mod normal anul acesta, în octombrie), se țin mai devreme: în 21 Iulie. Victoria și poziția de prim-ministru e câștigată de SLUHA NARODU – respectiv ”Servul Poporului” (numele este al serialului de ficțiune în care actorul Zelensky s-a antrenat în rolul Președintelui).

Patru zile după aceea, în 25 Iulie 2019, un alt Președinte, Donald Trump – familiarizat și el cu show-urile de televiziune (ați auzit de The Apprentice – Ucenicul, dă un telefon de felicitare, din Biroul de la Casa Albă.

Statele Unite discută cu Ucraina, iar noi – vecinii, avem șansa de a citi transcriptul întregii convorbiri, pusă la dispoziția lumii întregi de către Președintele Trump în data de 24 Septembrie 2019, anul curent. Motivul? S-a declanșat operațiunea de ”impeachment” (a început procesul îndelungat de punere sub acuzare si destituire a lui Trump).

Ce ne interesează pe noi?

Păi – în afară de curiozitate și dorința firească de a ne forma o opinie proprie, bazată pe document și nu pe interpretare, dorim să surprindem ceea ce ni se pare relevant: cum se înțeleg cei doi show-meni, care au ajuns Președinți? Ce agendă comună și-au stabilit? Care e raportarea lor la alte puteri europene? Dar la Rusia? Și, mai presus de orice: la ce ne putem aștepta din partea Domnului Zelensky, între altele Ucraina este cel mai mare vecin al nostru (Ucraina are o suprafata de peste 603.550 km patrati – fata de Marea Neagră, cu numai 436.402 … iar pentru cei interesati sa calculeze la zi, teritoriul Crimeei, care ar trebui scazut din total … sunt 26.081km patrati, conform WIkipedia).   

Vă propun deci să citim (în limita timpului disponibil) și să comentăm împreună …

Capture

… și de aceea, celor ce doriti sa urmati invitatia Presedintelui Trump si  sa gustati binefacerile transparentei, o puteti citi integral aici: Transcrierea Convorbirii …

Câteva idei la prima lectură.

  1. Deși amândoi sunt cu background de actor și deci cu potențial de prietenie – nu rezultă că-și telefonează frecvent, ci numai cu ocazii importante (alegerile in Ucraina sunt importante pentru politica externă a SUA);
  2. Condițiile politice din Ucraina – oameni noi, politicieni noi – sunt foarte interesante, tot valul partidelor răsărite peste noapte care au luat locul celor vechi, pe fondul nemulțumirilor ajunse la limită generează o falie profundă între cei buni (noi, tinerii) și cei vechi (ei, bătrânii care s-au compromis);
  3. Cum va putea pune SUA presiune pe UE (Germania și Franța) pentru a se aplica susținut și eficient sancțiunile împotriva Rusiei (vă amintiți că din 2014 au anexat Crimeea …);
  4. Ce rol are comerțul (în cazul de față, cu arme), în politica secolului XXI? De unde bucuria Președintelui Zelensky și sentimentul de recunoștință, pentru câteva Javelin-uri? Care sunt planurile armatei ucrainene în privința teritoriilor pierdute? Ce rol are NATO în aceste discuții privind achiziția de arme între unul dintre membrii săi (SUA) și terți? Se informează prealabil sau pe parcurs, sau fiecare are libertatea de a face comerț cu arme?!
  5. Cât de gravă e scurgerea de informații pe glob – dacă au ajuns să se roage americanii de ucraineni (sau de ruși?) să afle odată originea hackerilor din ”afacerea” spargerii serverului Partidului Democrat: inițial, se va fi bucurat Trump de necazul dușmanului, dar apoi, a înțeles că interpretarea ”ajutor primit din afară” e mult mai păguboasă, pe termen lung …
  6. Ce rol au procurorii într-un stat democrat? Cum să ajungă ei să facă jocuri politice? Cum să folosești justiția în diferitele scopuri ale puterii? Pot părea întrebări naive – dar dacă cițiți cu atenție documentul, veți accepta că justiția e din păcate o armă periculoasă în mâna acestor politicieni (sau oameni de afaceri, actori, spuneti-le cum doriti) …
  7. Cum să ceri probe pentru a influența într-un fel sau altul mersul justiției în propria țară: cât de slab trebuie să te simți și să fii, de fapt, dacă ai nevoie de dovezi procurate de la americani, probe irefutabile vezi Doamne, pentru a judeca și îndrepta starea de lucruri putredă, din țara ta? Cine-ți conduce de fapt țara, de trebuie să ceri ajutor extern când ai majoritatea parlamentară și te bucuri de încrederea populară?! 


Sunt câteva întrebări pe care fluxul replicilor dintre cei doi ni le-au ridicat. Cu siguranță, ”time will tell” – cum spun anglo-saxonii despre înțelepciunea care vine cu timpul (mare povestitor, timpul!) … și vom mai afla poate câte ceva de pe urma investigatiilor, atât despre modul de functionare cât mai ales despre principiile politicii externe americane.  


Înțeleg că fiecare se bate pe timpul și atenția noastră. De asemenea, sensul activităților noastre dau măsura interesului și în ultimă instanță, trasează drumul vieții noastre.

Importanța timpului liber e cu atât mai mare, cu cât aici ne exprimăm opțiunile.

Ar fi interesantă o socoteală, din perspectiva sărbătorilor de care beneficiem – noi, românii, atât pe linia tradiției Bisericii cât și a Statului.  Însă ne-am îmbogățit în ultima vreme, având pe lângă ale noastre, și pe ale altora – căci facem parte, nu-i așa?, din istoria universală, măcar prin zgomotul valurilor care se sparg de sensibilitățile și apartenențele noastre …

Așadar: introducem 11 Septembrie in calendarul nostru – sau îl contemplăm de la distanță?

omagiu


Lectura capitolului al patrulea al tratatului ”De docta ignorantia” (scris la jumătatea secolului al XV-lea de către cardinalul Nicolaus Cusanus), ne oferă premisele și confortul unui raționament care ne asigură că Dumnezeu este și Pace și Iubire, în același timp …

În drumul nostru prin această Vale a Plângerii, se întâmplă întâlniri și au loc despărțiri de cei dragi: nici întâlnirile nu sunt întâmplătoare, nici despărțirea nu ne este definitivă, câtă vreme Iubirea și Pacea ne sunt oferite spre hrană sufletească.

Gândul nostru este astăzi alături de prietenul nostru drag, Doctorul Paul Bunuș – spre întărire sufletească, la ceas de rămas bun … 

Când ne-am întâlnit cu Părintele său, Domnul Florin Bunuș – Doctor în Chimie al Universității din Durham, în cel mai primitor apartament pe care l-am cunoscut, în urmă cu mai bine de trei decenii … și spunându-i câte ceva despre preocupările legate de Friedrich al II-lea al Prusiei ca despot luminat, ne-a cerut spontan lămuriri legate de … ”Kartoffelkrieg”-ul pe care regele prusac l-a purtat cu Iosif, fiul Mariei Tereza!

Oameni ca Domnul Dr. Florin Bunuș, care cuprind în mintea lor infinitul cunoașterii, au avut un rol decisiv în formarea noastră, într-o vreme în care se cuvenea să ascultăm mai mult și să punem mai multe întrebări. Astăzi, ajunși la rândul nostru la vremea întrebărilor, ne bucurăm când cineva ni le adresează … și ne consolăm cu gândul că așa va fi, mereu!

 

Superlativul reduce gradele de comparație, până la dispariția lor completă: nimic nu poate depăși necuprinsul, nici pe cel mare – și nici pe cel mic … Infinitul nu poate fi cuprins, nici cu mintea și nici ca posibilitate. De aceea, infinitul mare și infinitul mic, coincid.

Neputând fi depășit, infinitul e identic cu sine: cu cine să-l comparăm?

Infinitul, pentru că nu poate fi comparat și nici depășit, rezultă că este identic cu sine însuși: infinit-de-marele și infinit-de-micul sunt de fapt, unul și același lucru!

Putem deci afirma că superlativul absolut e speculativ, câtă vreme nu-l pot cuprinde nici măcar cu mintea, darămite cu ruleta.

Plecând de la cele de mai sus, ce vom spune despre Supremul Frumos și despre Supremul Bine? Că sunt Pace și Iubire …

Dumnezeu este Iubire … Infinitul cel mare, care strânge totul laolaltă în ceea ce numim Univers.

Dumnezeu este Pace … Infinitul cel mic, al punctului unic la care se reduce totul și de la care a pornit totul cândva, când lucrurile și vremurile au fost puse în mișcare de El: stabilitatea concentrată a punctului, tăria păcii ca izvor premergător vieții …

Pacea – punctul, firea Lui. Iubirea – unitatea universului, firele țesăturii Lui.

Pacea e frumoasă iar Iubirea e bună: vedem frumosul ca armonie și simțim iubirea ca încălzire a inimii. Îl putem deci cunoaște pe Dumnezeu – dar numai după ce admitem limitările propriei noastre finitudini și ne împăcăm gândurile la granițele propriei noastre limitări: suntem imperfecți – dar putem fi uneori, unii dintre noi, gazde ale perfecțiunii.

Șlefuind propria-ne imperfecțiune, ce facem altceva decât să ne împăcăm în cele din urmă cu gândul egalității firii noastre, ignorante?!

Și așa, mai departe, noilor generații …

 

 

 


Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga

 
   

Unul dintre noi se odihnea pe spate

privind cum din cer incepuse

o ploaie de pumni.

Un altul latra cainilor ceva,

parea sa se faca inteles.

Cel ramas in urma

ingenunchiase putin,

pentru ca bâta isi oprise vajiala.

“Rolul scaunului este sa cada

pentru a face impresie!”,

am gandit atunci cu voce tare

de m-am auzit singur.

“Rolul funiei e sa ne tina

legati de cer!”,

imi aduc aminte ca mi-ar fi raspuns

ecoul.

Gogosarii saltau

vesele vanatai

in hohotele

care rasuna si azi …

(Aprilie 1994)

bate

Next Page »