Insomnii



Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga

 
   

Unul dintre noi se odihnea pe spate

privind cum din cer incepuse

o ploaie de pumni.

Un altul latra cainilor ceva,

parea sa se faca inteles.

Cel ramas in urma

ingenunchiase putin,

pentru ca bâta isi oprise vajiala.

“Rolul scaunului este sa cada

pentru a face impresie!”,

am gandit atunci cu voce tare

de m-am auzit singur.

“Rolul funiei e sa ne tina

legati de cer!”,

imi aduc aminte ca mi-ar fi raspuns

ecoul.

Gogosarii saltau

vesele vanatai

in hohotele

care rasuna si azi …

(Aprilie 1994)

bate


Un castig pe care comunicarea il are la dispozitie in prezent – si care s-a dezvoltat exploziv in ultimii ani, sunt infograficele si hartile inteligente … E parte a suficientei care caracterizeaza omul de azi, cand vrea sa inteleaga totul dintr-o privire aruncata pe fuga, sa traga o concluzie pur informativa (informala, de suprafata) – fara a medita serios asupra consecintelor, si mult mai grav, fara a simti ca are puterea de a schimba ceva. In fond, e treaba copiilor – nu-i a noastra?!

Infograficele si hartile inteligente sunt materiale didactice care vor sa ne convinga de dreptatea unui punct de vedere. Sunt de regula partizane, pentru ca in spatele procesului de creatie – avem art directori si copywriteri care muncesc cu ora – iar talentul trebuie platit.

Un astfel de harta, pusa in slujba nepasarii noastre si creata pentru a ne alarma, este cea de mai jos – pe care am preluat-o si v-o propun pentru meditatie. Ea vorbeste bucurestenilor in primul rand, si sugereaza nevoia de actiune imediata pentru a putea schimba ceva. Iar prima schimbare care-mi trece prin minte ar fi sa ne mutam cu totii, la munte!

Bine, dar la munte – e muntele!* … unde ducem muntele, s-ar fi intrebat Caragiu?!

calitatea-aerului

Calitatea aerului in Europa

aer-lume

Calitatea aerului in Lume

_____________________

 

 


Devesulu 1

Nu-i așa că rimează cu … ”ZULU” sau ”HONOLULU”, așa de parcă centrul militar al Olteniei ar fi situat undeva prin Africa de Sud sau rătăcit prin Pacificul de Nord?! Nume neobișnuit și greu de pronunțat pentru anglo-saxoni, care ne demonstrează din start că NU SE POT ADAPTA UȘOR LA OLTENIA.  Știm asta și ne cerem scuze … suntem – imposibili! (Sorry lads, ”Deveselu” is an impossible name for you to read …) 

Știu, adevărata problemă nu e că englezii se acomodează mai greu cu denumirile localităților noastre. Sau că pentru ei Deveselu-Devesulu, e … tot-aia! (în germană e și mai explicit: ”tot-una”/ alles-eins)

După cum citim în articolul BBC care ne onorează cu o știre pe prima pagină a site-ului lor internațional, baza de la Devesulu (sic!) va fi operată de Marina Americană, fiind echipată după aceleași principii, vopsită în aceleași culori, coordonată și condusă (era să zic managiuită, ca să-nțelegem ce-nseamnă să schingiuești cuvintele! – ”to manage”/a conduce, a rezolva…).

Ideea e că acești marinari vor lucra în ture de câte șase luni, ca și cum ar fi în misiune pe mare.

Poanta? … acum urmează: e și normal să fie schimbați (săracii!), pentru că sunt … ”puține semne de viață umană în apropiere”!

Alo, deveseleni, oltenii mei, treziți-vă! Aduceți taraf de lăutari și trageți o nuntă la cort în apropierea zonei protejate de la bază, nu de alta – dar trebuie să le aducem aminte anglo-saxonilor că Oltenia – Eterna Terra Nova nu a putut fi cucerită nici de cei mai americani dintre germanicii ocupați cu civilizarea Estului, habsburgii. Și ei au declarat neguvernabili oamenii acestui pământ și s-au retras, după o vremelnică ocupație, între 1718 – 1739.

It has even been painted in the same battleship grey and is manned and operated by US Navy personnel who will rotate on six-month tours as if they were at sea. They might as well be, because there are few signs of human life nearby (s.n).

La rândul nostru, așteptăm încheierea păcii cu arabii astfel încât genul acesta de investiții să fie înlocuit de cele în drumuri, spitale și școli. Oltenii, mai iuți la minte de felul lor, din pricina perfectului simplu – care sugerează ecourile unei acțiuni petrecută de curând, aproape de timpul vorbirii (ex: acu’ mă dusăi până la …; vășu-și fa, ce-i făcură …)  – vor ști să simtă repede diferența între a fi păziți și a fi cuceriți. 

Dar – nu-i așa? – veți zice că și Decebal a folosit arhitecți și bani de la romani, pentru a-și moderniza cetățile sistemului său de apărare … Atunci, rușii zic să fie barbarii zilelor noastre, iar de rest, va avea grijă Putin.

Bag seamă că istoria se repetă și pentru că are multe, foarte multe exemple din care poate alege o continuare, la un moment dat!


Creangă-și începe capitolul II al Amintirilor cu celebra enumerare a formelor de joc, joacă și jucării (în care mâțele și motoceii au un rol special) pe care le-a gustat în casa părintească, cea a Humuleștiului natal … Și spune Creangă astfel: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la […] parcă-mi saltă și acum inima în piept de bucurie!”

Ce legătură este între puritatea copilăriei, între perioada anilor fără-de-griji și bucuria inimii? Cum poate fi retrăită o amintire, cu ce intensitate, cum poate un gând pescuind în trecut să nască sentimente fizice?

Cred că principala lecție a Amintirilor e aceea că nu există răutate în copilul Nică. Există neastâmpăr, există șotii … putem eventual constata o lipsă a vredniciei la învățătură – dar nu există o răutate în sens distrugător, în sensul înlocuirii sau anihilării binelui.

Lucrul bine-făcut poate fi uneori candid, alteori poate fi temeinic: dar întotdeauna trebuie să fie sincer. Lucrul bine-făcut e o premisă a bucuriei pe care sinceritatea ta o oferă celuilalt: nu poți fi tu însuți judecătorul propriilor tale fapte, ai nevoie de o confirmare – cea din ochii celuilalt. Pentru asta, ai nevoie de serenitate, de liniște: să te poți privi în ochii celuilalt. 

A lucra ceva – în orice domeniu – și a face cât mai bine lucrurile, a le face temeinic, a nu le lua în glumă: poate fi stresant, dar îți aduce în timp o bucurie a lucrului bine făcut, pe care satisfacția celuilalt ți-o confirmă, dacă ți-o împărtășește.

Câți ne-am bucurat de ”Emerson, Lake & Palmer” pe vremea comunismului? Îmi aduc aminte azi de ei, ca să aflu că în luna care a trecut, Keith Emerson a decis că nu mai poate lupta cu boala – și nu poate continua o existență în afara mâinii sale drepte, cea care a decis, bolnavă, să nu-l mai asculte – să nu-i mai ofere perfecțiunea.

einstein la 76

Biroul lui Albert Einstein in ziua mortii sale

Cum a putut încolți ideea de ”failure”/rateu, decât dacă … mai avea atât de multe de spus – … dar atunci de ce un alt geniu – Einstein, moare la 76 de ani lăsând în urmă un birou efervescent?!

 

Să fi pierdut Keith Emerson bucuria de … a-i bucura pe ceilalți?! Dar nu ar fi avut cum, vă invit să-i ascultați creațiile … Nimic nu e logic într-o sinucidere, după cum locul eticii nu este altundeva decât în inima omului!

Next Page »