Trăim într-o epocă grăbită să șteargă tot: granițe, tradiții, autorități, ierarhii, rușini, vinovății, datorii, sensuri. Omul modern confundă adesea libertatea cu ștergerea tuturor limitelor, ca și cum demolarea ar fi singura alternativă pentru a putea construi. Dar viața sufletească nu suportă golul. Ceea ce scoatem din noi cere să fie înlocuit. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul ne arată limpede că libertatea creștină nu este o evadare în vid, ci o lucrare zilnică de eliberare, îmbrăcare în bine și orientare a inimii spre aproapele. Adevărata întrebare nu este, așadar, ce abolim, ci ce punem în loc.
În lumea modernă există o fascinație aproape copilărească pentru gestul ștergerii. Să desființăm. Să anulăm. Să demolăm. Să „obliterăm”. Cuvântul însuși are ceva brutal și tehnic, de parcă ar promite o eficiență fără rest. Ca și cum răul ar putea fi rezolvat printr-o simplă radieră mai puternică. Numai că viața omului nu este o tablă de școală, iar sufletul nu este o agendă din care putem rupe, fără consecințe, paginile incomode.
Aici se află una dintre marile confuzii ale epocii noastre: credem că suntem liberi atunci când nu mai recunoaștem nicio limită. Dar o libertate definită doar negativ, ca absență a oricărei constrângeri, se golește repede de conținut. Dacă nimic nu mă mai obligă, nu înseamnă neapărat că am devenit mai viu; s-ar putea să fi devenit doar mai instabil. Dacă nimic nu mă mai leagă, nu înseamnă că am ajuns la maturitate; s-ar putea să plutesc în derivă. Relativizarea valorilor începe exact aici: în iluzia că binele și răul pot fi tratate ca simple preferințe, ca două culori între altele, din care aleg după stare, după interes sau după modă.
Creștinismul nu propune o libertate a arbitrarului, ci una a adevărului. Nu o libertate de a face orice, ci libertatea de a merge spre bine. Tocmai de aceea, omul nu se înțelege pe sine prin simpla afirmare a autonomiei sale, ci în lumina unei chemări care îl depășește. Omul se lămurește pe sine atunci când descoperă cine este înaintea lui Dumnezeu și pentru ceilalți, nu atunci când rămâne închis în propriul său ecou. În acest sens, misterul omului se luminează numai când nu mai fuge de adevăr, ci îndrăznește să se lase privit de el. Adevărul nu micșorează omul; îl pune în ordinea lui firească, îl smerește fără a-l umili și îl înalță fără a-l ameți.
De aceea, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este una dintre cele mai concrete școli ale libertății creștine. Ea nu vorbește despre un entuziasm vag și nici despre o izbândă dobândită o dată pentru totdeauna. Nu există aici triumfalism, de parcă omul ar bifa câteva obiective spirituale și ar putea apoi trăi liniștit din amintirea lor. Libertatea, în această rugăciune, este un exercițiu zilnic. Este o reluare. O trezire. O lucrare de fiecare dimineață.
Mai întâi vine eliberarea. Omul cere să fie scos din lanțuri. Nu din lanțurile altora, pe care le vedem ușor și le comentăm abundent, ci din propriile lui legături: duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert. Ce listă exactă pentru vremurile noastre. Trândăvia nu înseamnă doar lene trupească, ci și inerția sufletească, refuzul de a începe ce este bun. Grija de multe nu este hărnicie, ci risipire: alergătura care ne frânge unitatea interioară. Iubirea de stăpânire este setea de control, obsesia de a pune totul sub voia proprie. Iar grăirea în deșert este poate cea mai „democratică” dintre patimi: toți credem că o practicăm mai puțin decât aproapele. Pe scurt, creștinul nu cere să fie lăsat „în pace”, ci să fie dezlegat de ceea ce îl micșorează.
Al doilea pas este îmbrăcarea în bine, cererea de haină nouă. Nu este de ajuns să scoți răul; trebuie să primești alt duh. Rugăciunea cere duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei. Observația este decisivă: golul lăsat de o patimă nu rămâne neutru. Omul nu poate trăi mult într-un spațiu interior golit, dar neumplut. Curăția nu este simplă abstinență, ci limpezirea privirii. Smerenia nu este complex de inferioritate, ci adevăr despre sine. Răbdarea nu este pasivitate, ci puterea de a nu deznădăjdui când binele cere timp. Dragostea nu este emoție călduță, ci ordinea inimii care îl așază pe celălalt înaintea interesului propriu.
Al treilea pas dă sens și orientare zilei: iubirea aproapelui. Rugăciunea nu se oprește la igiena interioară a sufletului. Nu e un program de autoîmbunătățire rafinată. Nu urmărește să producă oameni impecabili în oglindă și insuportabili în comunitate. Dimpotrivă, punctul culminant este cererea de a-mi vedea greșelile mele și de a nu-l osândi pe fratele meu. Aici libertatea devine relațională. Aici încetează să fie performanță spirituală și devine slujire. Omul nu este liber doar când scapă de ceva, ci când poate fi pentru altul fără să-l judece, fără să-l strivească, fără să-l folosească.
Să ne imaginăm o fabulă de clasa a cincea. Natura are oroare de vid, spuneau cei vechi. Iar copilul pricepe repede ce adultul complică inutil: dacă scoți apa dintr-un vas, aerul îi ia locul; dacă lași o casă părăsită, buruienile o cuceresc; dacă smulgi rădăcina bună și nu plantezi nimic, pământul nu rămâne curat, ci se umple de mărăcini. La fel este și cu sufletul. Golirea de rău fără umplerea cu bine îl lasă pe om vulnerabil. Un om care renunță la o patimă, dar nu primește o virtute, seamănă cu cineva care a dat afară un hoț și a lăsat ușa larg deschisă. Se va întoarce altul. Poate mai politicos. Dar tot hoț.
Fericirea și libertatea se leagă tocmai de această lecție a primirii și a exersării. Ele nu se pot ține în pumnul strâns cu încrâncenare. Când chem fericirea pe nume, ea fuge. Când încerc să capturez libertatea ca pe un trofeu, ea se ofilește. Când strâng în palmă fulgul de nea ca să-i cercetez perfecțiunea, tocmai atunci îl pierd. Nu pentru că fericirea și libertatea ar fi iluzii, ci pentru că ele nu sunt bunuri de posedat în mod brutal. Le putem primi, le putem cultiva, le putem exersa; nu le putem confisca.
Fulgul de nea ne învață mai multă teologie decât multe discursuri încărcate. El coboară ușor, are o formă unică, îți atrage privirea, dar refuză posesia violentă. Există numai pentru o clipă și totuși trimite dincolo de clipă. Îți arată că frumusețea nu se dă celui care apucă, ci celui care primește. La fel și libertatea: nu înflorește în omul încruntat care vrea să-și impună voia asupra tuturor lucrurilor, ci în omul care consimte la adevăr și lucrează binele în fiecare zi. Fericirea nu este o pradă, ci o vizită. Libertatea nu este un trofeu, ci o deprindere a sufletului.
De aceea, verbul decisiv nu este „a avea”, ci „a fi”. Toată drama modernă poate fi spusă și așa: omul vrea să aibă libertate, să aibă fericire, să aibă identitate, să aibă prestigiu, să aibă control. Dar viața duhovnicească îl întoarce, cu blândețe și fermitate, spre altceva: să fie curat, să fie smerit, să fie răbdător, să fie iubitor. Diferența este uriașă. Ceea ce am… poate fi pierdut, apărat, contabilizat, comparat. Ceea ce sunt se vede în modul în care locuiesc lumea și îi ating pe ceilalți. Monseniorul Vladimir Ghika a intuit limpede această răscruce: a avea pentru tine sau a fi pentru El. În această opoziție se decide nu doar stilul unei vieți, ci și adevărul unei civilizații.
Iar acum, la final, merită să revenim la verbul care ne-a provocat: a oblitera. El vine cu o seducție rece, de cancelarie sau de război, de birocrat și de cuceritor deopotrivă. Dar să fim atenți la ce pierdem când scriem pe deasupra unei inscripții aparent șterse. Uneori ceea ce pare vechi nu este mort, ci numai acoperit. Uneori sub stratul nou stă un adevăr mai vechi decât moda care îl declară depășit. Istoria nu este un papirus pe care-l rescrii cu arma fără să-l rupi. Memoria nu este o tablă albă care nu se răzbună când o forțezi.
Limbajul filatelic oferă înțelegerii actualei situații o imagine aproape dureroasă. Când aplici ștampila pe un timbru, îl transformi într-un timbru folosit, adică într-un timbru care și-a consumat valoarea poștală. El poate rămâne interesant pentru colecționar, dar nu mai circulă ca înainte. Așadar, obliterarea nu este o simplă atingere de suprafață. Este un act care schimbă statutul obiectului. Ceva asemănător se întâmplă și în viața morală sau culturală: când acoperi, batjocorești sau relativizezi un adevăr, nu îl anulezi complet, dar îi schimbi locul în conștiința publică. Îl scoți din uz. Îl trimiți la raft. Îl transformi, simbolic, în „timbru fără valoare”.
De aceea, aviz celor care folosesc cu ușurință termenul „a oblitera”. Nu tot ce trebuie criticat trebuie șters. Nu tot ce este vechi trebuie anulat. Nu tot ce ne limitează ne înrobește. Unele limite ne apără. Unele forme vechi păstrează sens. Unele inscripții nu cer radieră, ci citire atentă.
Omul nu trăiește din goluri, ci din sens. Nu crește prin simpla eliminare, ci prin înlocuirea răului cu binele. Nu se mântuiește pentru că și-a lărgit arbitrarul, ci pentru că și-a ordonat libertatea. Întrebarea adevărată rămâne, așadar, aceasta: obliterăm, da. Dar ce punem în loc? Dacă în locul patimii nu punem virtutea, dacă în locul zgomotului nu punem adevărul, dacă în locul posesiei nu punem dăruirea, atunci n-am eliberat nimic. Am schimbat doar felul lanțului.
Note și Surse
- Ideea că omul nu se înțelege pe sine decât în lumina lui Hristos trimite la una dintre cele mai cunoscute intuiții din Gaudium et spes: „numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului” .
- Distincția dintre libertatea autentică și falsa libertate a arbitrariului este în consonanță cu reflecția conciliară asupra demnității persoanei și a libertății orientate spre bine din Gaudium et spes .
- Critica relativizării și a pierderii încrederii în adevăr se regăsește puternic în Fides et ratio, unde sunt descrise agnosticismul, relativismul și reducerea adevărului la simplă opinie .
- Legătura dintre adevăr și libertate, precum și ideea că omul nu se împlinește în afara adevărului, apar explicit în Fides et ratio .
- Tema opoziției dintre „a avea” și „a fi” este consonantă și cu accentul pus de Gaudium et spes asupra superiorității persoanei față de simpla posesie: omul este mai prețios pentru ceea ce este decât pentru ceea ce are .
Calin Diaconu 