ETICA ne-o imaginăm ca pe-un salon de așteptare, cu scaune incomode și multe oglinzi care te-ajută să privești în interiorul tău spre ceea ce e bine și ceea ce este rău. Iar din camera aceasta de așteptare, ai două uși la dispoziție, după ce începi să simți că trebuie să ieși: pe una scrie CUNOAȘTERE, iar pe cealaltă ACȚIUNE. Asta, dacă nu se va inventa un ”drum înapoi” – pentru cei care, cuprinși la un moment dat de problematica eticii să se mai poată întoarce vreodată într-o lume fără reguli.

Prima cale, ACȚIUNEA: o cameră mică (nu sunt mulți cei care se înghesuie aici) – care are două compartimente: Fapta Bună (Sf Iacob – ”Credința fără fapte e moartă”) și Legea Bună (”Where ethic fails, law must kick in”).

A doua cale, CUNOAȘTEREA. E o cameră mult mai mare, de care mulți așteptând în salonul Eticii sunt atrași (plăcerea cunoașterii Binelui poate avea rol de sedativ al conștiinței).  Putem distinge în ea, două zone de ”lucru”:

  • Filosofia (Etica aplicată, Rațiunea care explică Binele)
  • Religia (Teologia socială, Tradiția (familiei), Rugăciunea și Credința care vor să comunice cu Binele)

Un cuvânt-două despre tradiție, mai ales că suntem anul acesta într-o situație de decalaj calendaristic al Sfintelor Sărbători Pascale, care ne deranjează și ne provoacă opțiunile. Este drept că neascultarea nu asigură originalitatea noastră și cu atât mai puțin duce la mântuire. Totuși, de multe ori – un strop de neascultare poate duce la progres … sau poate aduce lucrurile înapoi pe un făgaș bun. (Ar putea exista o neascultare ”bună”, dacă discernământul funcționează și dacă nu exagerăm?)

Tradiția are un rol de lanț în raport cu trecutul … dar atunci când ne fixează cu ancora lui, acest lanț devine greu. Tradiția nu ne impune nemișcarea, nu ne obligă la ascultare oarbă, nu poate desființa liberul-arbitru … e mai degrabă o invitație (una din multele) la autocunoaștere, pe care suntem datori să le onorăm. De unde vine această datorie de a cunoaște trecutul și de a respecta tradiția? Nu cumva are aceasta legătură cu identitatea noastră?

Identitatea din buletin și identitatea din inima mea sunt ambele necesare, pentru că funcționează atunci când am nevoie să știu cine sunt: mă pot uita în buletin, mă pot căuta în oglindă sau pot răsfoi amintirile legate de bunicii mei.

Tradiția e o colecție potrivită, sinceră și respectabilă, sigură și demnă de încredere a binelui generațiilor anterioare, de care mă pot folosi dar nu pentru a justifica faptele mele ci pentru a înțelege aplecările mele spre una din căile care-mi stau în față. 

Și abandonată de-ar fi, tradiția are frumusețea ei și ne învață un lucru – că suntem trecători. Priviți Vallone dei Mulini, Sorrento – Napoli, nu-i așa că trecutul ne incită cu întrebările lui: ”Ce-a fost aici?! Cine-a construit asta?! De ce-au abandonat construcția? Ce s-a întâmplat?!”  …

Traditii abandonate