Filosofisme



Schimbările au loc tot timpul, în noi și în jurul nostru (mai ales toamna, sic!). De aceea, a spune despre schimbare că este ”necesară”, înseamnă a ne referi mai degrabă la capacitatea noastră de adaptare permanentă la un mediu în continuă mișcare.

Felul schimbării este important – pentru că adevărata schimbare nu poate fi impusă din afară, ci pleacă din interiorul nostru. Trebuie să ne descoperim voința de a ne schimba, să facem un efort de a ieși din confortul obișnuinței, de a rupe monotonia.

Și totuși, dacă activitățile zilnice sunt cele corecte, dacă îmi văd de rostul pe care mi l-am descoperit și merg pe drumul drept – de ce mi-aș dori să schimb ceva? Nicidecum, mă voi antrena să păstrez ceea ce am, să trag de platou cât mai lung cu puțință, până când, inevitabil, schimbarea mă va prinde din urmă.

Schimbarea se produce în interiorul meu, dar de multe ori aici au loc doar ecourile unor întâmplări externe, interacțiunea cu ceilalți are un rol major în schimbarea – respectiv devenirea mea, ca om. Forma căutării de sine poate trece uneori prin etape în care mă schimb rapid: de la un an la celălalt, hainele rămân mici și orizontul se lărgește în funcție de cunoștințele acumulate, în adolescență, de pildă.

Sunt momente în care nevoia de schimbare devine atât de mare, încât am văzut și fotbaliști – nu numai femei cochete – , vopsindu-și părul pentru a aduce o modificare imediată, ușor recognoscibilă în oglindă sau în ochii celorlalți … De ce ne plictisim de noi înșine, de ce căutăm alte forme de exprimare? Schimbarea e un act de voință – pentru cei puternici, un risc al libertății pe care și-l asumă.

Alteori, am văzut schimbarea indusă de o stare de boală, de o incapacitate locomotorie de pildă – ceea ce determină un alt unghi de a privi lumea, de la orizontală (din patul de suferință) … Ești obligat să te schimbi (măcar o vreme, până te refaci), învățând lucruri pe care nu le cunoșteai – dependența de ajutorul ce vine de la celălalt, marele dar al autonomiei (atunci când poți sta, din nou, pe picioarele tale).

Am așa, o presimțire: cu schimbarea e bine să nu te joci, căci putem fi ușor catalogați drept ”om sucit” (poate de aceea nu sunt adeptul schimbării dese a locului de muncă), dar schimbarea este fundamentală și condiție a devenirii noastre. De aceea, îmi pare că mecanismele schimbării sunt în legătură strânsă cu riscurile libertății individuale: libertatea se poate câștiga și se poate pierde, iar responsabilitatea ar fi bine să crească odată cu vârsta. Socotelile pe care le facem în legătură cu schimbarea, să nu țină așadar de pofte – ci preferabil, de demnitatea noastră!

toamna

”Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
                                                         Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…”                                                                              (Nicolae Labiș, Toamna)

 

 

 

 

 

 

 

 


Dacă Adevărul ne-ar fi prieten, ne-am aștepta să ne sară în ajutor, nu-i așa? Mai ales la nevoie… Nu ne-am aștepta din partea Lui să ne servească jumătăți de măsură, numai că tare greu i-am suporta asperitățile: i-am aminti foarte des că ”tonul face muzica”, l-am ruga s-o lase mai moale, să fie mai blând, să se pună în locul nostru, i-am spune că avem nevoie de un înveliș de catifea dacă ne-ar întinde o mână prea fermă și ar ști despre noi că nu suportăm să ne vedem în oglindă, așa cum suntem, de fapt … 

Adevărul ar fi primul nostru învățător, ne-ar explica tot ceea ce trebuie să știm – în primul rând cum să discernem între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună, între Real și Posibil, ne-ar oferi criterii, pe care însă nu le-am putea folosi cu adevărat, decât abia după asimilarea lor interioară, după ce vom fi viețuit o vreme în adevăr. Nu putem gândi într-un fel și să ne comportăm într-alt fel, ne-am rupe în două, purtând masca ipocriziei.

Adevărul ar fi disponibil în permanență, numai de ne-am îndrepta noi pașii înspre El. Nu s-ar acoperi de secrete și ar fi inutil să ne pună la încercare inteligența – nu ar avea nevoie de detectivi, căci El preferă să se arate. Marea provocare pentru cei ce-L caută, ar fi tocmai aceasta: ca atunci când pornim la drum petru întâlnirea cu El, să avem consistență,  să vrem cu convingere și cu credință să-L întâlnim … Altfel, teama poate îmbrăca și forma politeței mincinoase: dacă ceea ce urmează să aud, nu îmi va conveni? Dacă nu mă va satisface? Marea surpriză este de obicei, aceasta: Adevărul nu permite arestarea Lui de către oameni: cei ce-L cunosc, I se înclină, din respect și mulțumită, căci Adevărul se dăruiește, nu se fură.

Refuzul prieteniei Adevărului e bineînțeles posibil și probabil nici nu lasă urme vizibile, nu ne-am face imediat de râs în fața celorlalți. Dar am rămâne cu o formă de miopie – cunoașterea noastră nu ar fi completă. Și, refuzând să fim cu El, am ajunge să-i fim împotrivă – căci vedem cât de mulți sunt cei ce-i râd în față, Îl batjocoresc în public … 

Dar până la drama ce are loc zilnic în piața publică, să ne păstrăm gândul domol și să căutăm în profunzime împreună cu Parmenide, felul în care Adevărul se ridică din freamătul și zumzetul temporal (al istoriei), pentru a se așeza de partea Eternității.  Adevărul, odată stabilit ca atare, nu se mai modifică după cum bate vântul. Schimbările, transformările, neliniștea și contradicțiile vieții, rămân în urmă, la fel după cum abandonăm la un moment dat tot ceea ce ”ar fi putut fi, dar nu a ajuns să fie” … Consistența Adevărului, ne permite să-l considerăm stâlp de sprijin: și, vă întreb: nu e un prieten de nădejde, acela pe care te poți sprijini, pentru a te ridica? Cine e nebunul care și-ar propune să rescrie istoria? … doar că știm că în istorie, și falsul își are locul lui în rafturile bibliotecilor, din păcate.

Mult mai grav e că trăim vremuri în care fiecare dorește să aresteze Adevărul, să-l dețină pentru sine însuși: subiectivismul combinat cu egoismul care sărăcește sufletele, ne hrănesc individualismul, uităm de principiul unității, care înseamnă nu numai acceptarea diversității, ci mai ales credința în Unul. Bineînțeles că există diversitate, și cu siguranță diversitatea e frumoasă și bună: dar nu poți ajunge la fericire prin înstrăinare, ci mai degrabă prin completare reciprocă. Va fi spus cândva Protagoras că ”Omul e măsura tuturor lucrurilor”, numai să nu ajungem să nu mai conteze nimic din ceea ce este în afara cercului propriei noastre înțelegeri (și de prea multe ori în afara simțurilor și a intereselor imediate). 

A trăi exclusiv pentru ziua de azi, înseamnă a accepta o agendă asaltată de urgențe, a rămâne în urma timpului, fără considerație pentru lucrurile importante: nimic nu contează, nimic nu poate fi schimbat, singura șansă pe care o am este  tupeul de a mă pune pe mine în centrul universului, existență ombilicală, iar restul … ? N-au decât să rămână în afara interesului meu imediat: asta aduce a întoarcere a spatelui, refuzul Adevărului duce la propria-ne înșelăciune!

Ce așteptări ar avea Adevărul de la noi, dacă ne-ar fi prieten? 

  1. Să nu-L înșelăm, să renunțăm la minciună: îl jignim pe El și ne facem nouă rău: ne încărcăm memoria și-i încurcăm pe ceilalți … am alerga epuizați după fantasme, îmbătrânind înainte de vreme și ne-ar da peri albi, fără a spera la înțelepciune;
  2. Să avem un set de principii morale, de axiome, de perle ale spiritualității pe care să avem curajul să ne sprijinim, căci știm că nu și-au pierdut strălucirea în timp ci dimpotrivă, și-au verificat validitatea, indiferent de condițiile vitrege ale istoriei;
  3. Să respectăm evidența atunci când ea este fapt împlinit, și să nu ne ferim de a verifica presupunerile noastre prin calcul matematic simplu: adunare și scădere, înmulțire și împărțire … chiar numărând și comparând, dacă nu se poate altfel;
  4. Și mai mult decât orice, împreună cu Sfântul Augustin, ne-ar invita și ne-ar ruga – să fim atenți la intențiile noastre, atunci când facem afirmații ce ar putea trece drept adevăruri sau minciuni … căci intențiile noastre sunt măsura după care, la rândul nostru, vom fi judecați!  

iubire mare


Latinii aveau darul de a concentra în cuvinte puține multă înțelepciune.

Azi ne oprim asupra expresiei: ”Insolentia potentium” și încercăm să o descifrăm, învățând încă ceva despre noi înșine, urmașii lor de astăzi.

Să luăm termenii, pe rând. Avem mai întâi insolentia – adică aroganța, acea superioritate deranjantă pentru că se afișează călcând în picioare pe cel (sau cei) din (sau de) față … e o raportare greșită la celălalt, atunci când alegi să te pui pe tine însuți in-sole – adică încercând să ”arestezi”, din ignoranță sau iluzie, raza soarelui (despre care știm că strălucește asupra tuturor cu aceeași binefăcătoare și simultană prezență) … Insolentia ar mai însemna și o risipă de prea mult ”eu”, un deranj al ordinii oricum precare din jurul sinelui, până reușim să ne facem nesuferiți, până ajungem să fim respinși de ceilalți.  În acest sens, insolența se cere tratată cu ceva abținere – respectiv, continență (sau înfrânare) …

Apoi, avem al doilea termen: potentium – al celor puternici – care emană o combinație de sănătate, cu afișarea vizibilă a resurselor și bineînțeles, cu autoritate. Ei sunt aleși sau își câștigă locul (deseori prin luptă – o testare și exercitare a puterii), și au parte de admirația noastră, uneori până într-atât încât îi invidiem (fără să ne pese prea mult de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge acolo, sus).

Și acum, o primă concluzie posibilă: dacă tot sunteți ”sus”, voi – cei puternici -, învățați arta de a nu privi cu desconsiderare și aroganță către ceilalți, lăsați mai bine loc admirației să crească de jos în sus … altfel, riscați să păreți caraghioși și străini, în egoismul vostru. Iar din alt unghi, al temporalității, să nu uităm că suntem cu toții uniți prin (aproximativ aceeași) alcătuire, iar cei mai puternici vor constata că există în genele noastre o programare care stinge  lumina fiecăruia dintre noi, așa, pe la 130 de ani și un pic …  Hmmm?


(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

lessing

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

 

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)


Îmi spui că lumea (imperfectă) și viața (oricum prea scurtă) nu au nici un sens. Dar prin aceasta, îmi arăți înainte de orice că gândești asupra lumii – că vrei să o cunoști, chiar dacă ceea ce ai aflat nu-ți place.

A gândi nu e deloc lipsit de sens – iar rezultatul gândirii (așteptările noastre, căci gândirea cere un efort și nu pot să o concep ca pe un act dezinteresat) – sunt faptele pe care le generează gândirea: atitudini, vorbe, idei înlănțuite de primele impresii, fapte care ne duc spre pace sau spre război.

Adevărul pe care (poate) îl vom afla nu-l putem judeca după aceea că ne este sau nu ne este convenabil, ci e suficient să observăm sensul pe care-l atrage o anumită expresie.

Să generăm pentru început două expresii (ca rod presupus al unei minuțioase și elaborate gândiri), și să urmărim ce pot ele produce în jur:

Expresia (A) – ”Viața nu are nici un sens”.

Expresia (B) – ”Viața e frumoasă”.

Acte și fapte generate de (A): retragerea din lume, însingurarea, poate chiar sinuciderea. E Abgrund-ul lui Heidegger (prăpastia fără fundament sau fundamentul abisal) …

Acte și fapte generate de (B): dorința de a trăi plenar, de a cunoaște despre trecut (cum am ajuns să fim așa, de ce suntem diferiți unii față de ceilalți, cum ne completăm reciproc în diversitate), de a cultiva prietenii (găsim timp pentru celălalt). E Urgrund-ul lui Heidegger (căutarea originii sau fundamentul originar).

Dacă cele două expresii ar fi singurele posibile, atunci oamenii s-ar împărți în două partide: unii s-ar numi ”al scepticilor” iar ceilalți ”ai optimiștilor”. Dar după cum știm, sunt multe alte expresii care s-au folosit ca punct de plecare pentru diferitele ideologii ce-au urmărit să ducă lumea într-o direcție sau alta … adică spre pace sau spre război.

Generația noastră este privilegiată și chemată prin destin să înțeleagă (și poate prin aceasta să împace?) două secole: cel dinspre care venim (secolul marilor războaie mondiale, al blocurilor ideologice în care dușmanii se arătau cu degetul – numindu-se reciproc ”capitalist-retrograzi” sau ”dictatorial-comuniști”) și cel spre care ne îndreptăm (un secol al revoluțiilor tehnologice, care deocamdată ne sperie prin potențialul imens și ritmul schimbărilor pe care le vedem în jur, ale căror consecințe ne este încă greu să le înțelegem).

Chiar dacă îmbătrânim – sau tocmai de aceea? – cred că suntem chemați să recitim sensurile vieții alături de cei tineri, pentru a înțelege care e partea frumoasă și plină a paharului. Și vom îndrăzni să propunem lucrurile de mai sus, în două forme diferite ale exprimării artistice.

Cred că imaginația va fi stârnită de ambele – și de aceea, pentru a nu ne abate de la temă (consecințele gândirii) vă rog să le citiți prin filtrul pe care ni-l pune la dispoziție Nichita Stănescu, când spune ”cuvintele nasc realități” …

Primul exemplu.  Un poem binecunoscut al lui George Coșbuc (Lupta vieții), care ne spune că viața nu poate fi o stare de război permanent, nu poate fi o luptă în sensul unui șir neîntrerupt de situații conflictuale, ci o sforțare permanentă de ridicare în poziție verticală, atunci când – cu sau fără voie, te-mpiedici de câte un obstacol ce-ți iese în cale.

Al doilea exemplu. O caricatură, un desen care vorbește despre superioritatea realismului în fața metafizicii, despre pragmatismul ca refugiu mereu confortabil pentru cei care sunt preocupați de imediat.

 

Lupta Vieții 

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

 

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

 

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

 

E tragedie nălţătoare

Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

 

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

 

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

 

trei tipuri de oameni

Optimistul, Pesimistul/Scepticul și Realistul. Aliniați pe un plan egalitarist, dacă citim de la stânga la dreapta, ultimul pare a deține cheia adevărului – pentru că îl percepem ca fiind ceva mai concret, mai pe înțelesul nostru, ne prezintă ”fapte nu vorbe”, propune evidența ”realității științifice” …  Însă fericirea, oare nu e ea mai mult decât o constatare?! Iar fiecare din aceste atitudini sunt importante pentru că duc la exprimări diferite, atunci când ne aflăm în situații de viață identice …

 

 

Next Page »