”De ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?”
În 1966, Martin Heidegger acorda revistei „Der Spiegel” un interviu cu valoare de testament, tocmai sub rezerva ca acesta să fie publicat numai după moartea sa. Așa s-a și întâmplat: textul a apărut în 31 mai 1976, la numai câteva zile după moartea filosofului. Interviul a rămas cunoscut mai ales pentru formula dramatică „Only a God Can Save Us”, dar (re)citit astăzi, în epoca inteligenței artificiale, ne spune mult mai mult decât atât.
Nu este doar un bilanț biografic și nici doar o încercare târzie de a răspunde la întrebările incomode despre anii 1933–1934 și rectoratul de la Freiburg. Este și o meditație asupra Ființei într-o lume deja dominată de tehnică, asupra felului în care omul modern ajunge să își construiască mediul, instituțiile, relațiile și chiar gândirea după o logică tehnică.
La un moment dat, reporterii îl întreabă dacă poziția lui față de tehnică nu este prea pesimistă. Răspunsul lui Heidegger mi se pare esențial: pesimismul și optimismul, spune el, sunt categorii insuficiente. Mai important ar fi altceva: tehnicitatea modernă nu este o unealtă și nu are, în fond, nimic de-a face cu uneltele.
Aici începe problema.
Dacă tehnologia nu este doar o unealtă, atunci ce este?
Suntem obișnuiți să spunem că tehnologia este neutră și că totul depinde de modul în care o folosim. Ciocanul poate bate un cui sau poate răni pe cineva; vina nu ar aparține ciocanului, ci mâinii.
Heidegger consideră această explicație insuficientă.
Tehnologia modernă nu este importantă doar prin aparatele pe care le produce. Ea este, înainte de toate, un mod de raportare la realitate. Ne învață să vedem lumea prin criterii de disponibilitate, eficiență, control, măsurare și exploatare.
De aici vine termenul său dificil, Ge-Stell, tradus când prin „încadrare”, când prin „dispozitiv”, „somare” sau „impunere”. Niciuna dintre traduceri nu surprinde perfect termenul. Ideea este însă accesibilă: realitatea începe să ni se arate ca ceva ce poate fi pus la dispoziție.
Râul nu mai este doar râu, ci ”energie potențială”. Pădurea nu mai este doar pădure, ci ”masă lemnoasă”. Terenul devine ”suprafață construibilă”. Omul devine „resursă umană”. Atenția lui devine ”engagement”. Comportamentul lui devine ”data”.
Într-un alt text din 1965 – pe care vi-l recomand (”Zur Frage nach der Bestimmung der Sache des Denkens”), Heidegger numea această condiție standing-reserve: tot ceea ce există devine comandabil, livrabil, înlocuibil, pregătit pentru utilizare. Aici inteligența artificială nu schimbă regula. O duce însă la o scară nemaiîntâlnită.
Limbajul poate deveni token. Imaginea poate deveni vector. Preferințele pot deveni semnale. Omul poate deveni profil predictiv.
Problema nu este că asemenea reprezentări sunt greșite. Dimpotrivă, ele pot fi extrem de folositoare.
Problema începe atunci când uităm că omul este mai mult decât suma lucrurilor pe care le putem măsura despre el.
Putem controla lumea fără să o (mai) înțelegem?
Aceasta mi se pare una dintre întrebările mari pe care Heidegger ni le ridică la fileu.
Știința modernă și tehnologia ne permit tot mai mult să obținem rezultate fără ca utilizatorul să înțeleagă mecanismul profund care le face posibile. Folosim GPS fără să cunoaștem teoria relativității, medicamente fără să cunoaștem biochimia și inteligență artificială fără să putem explica pe deplin toate procesele interne prin care un model ajunge la un anumit răspuns.
Din punct de vedere practic, acest lucru poate fi perfect acceptabil.
Dar, din punct de vedere intelectual, apare o tentație: dacă lucrurile funcționează, de ce mai trebuie să (le) înțeleg rostul?
În eseul din 1965, Heidegger observă că științele moderne tind să evalueze conceptele tot mai mult după funcția și eficiența lor. Adevărul riscă să fie confundat cu efectul produs.
Acesta este un prag important.
„Este adevărat?” poate fi înlocuit treptat cu „Funcționează?”.
Iar atunci se poate întâmpla ceva paradoxal: să devenim din ce în ce mai puternici și, în același timp, din ce în ce mai puțin preocupați de sens.
Paranteză. Veți spune că noi românii, suntem deja învățați să ne mulțumim cu puțin: de altfel, suntem inventatorii cârpelilor de tot felul, care prelungesc funcționarea tehnologiilor pe care le deținem, conform celebrei replici ”las’ frate, că merge ș-așa!” …
Cine îl controlează pe cel care controlează?
De la cibernetica lui Norbert Wiener până la AI, ideea de control este centrală. Sistemul primește informație, observă diferența dintre situația reală și obiectivul setat, apoi se corectează prin feedback.
Este o idee extraordinar de puternică.
Dar imediat apare întrebarea pe care tehnologia nu o poate rezolva singură: cine stabilește obiectivul?
Un termostat poate regla temperatura, dar nu poate decide singur ce temperatură este bună pentru om.
Un algoritm poate optimiza productivitatea, dar nu poate decide singur ce înseamnă o viață bună.
Un sistem de inteligență artificială poate recomanda cea mai eficientă soluție, dar eficiența nu poate stabili de una singură dacă soluția este dreaptă, umană sau morală.
Iar de aici apare întrebarea și mai incomodă: cine îl controlează pe cel care controlează?
Heidegger observă că succesul tehnologiei ne poate face să credem că omul este stăpânul ei. Dar omul însuși ajunge treptat absorbit în sistemul pe care îl construiește. În textul său despre cibernetică, el formulează explicit această inversare: omul pare stăpânul tehnicii, însă poate deveni servitorul modului tehnic de raportare la realitate.
Nu trebuie să ne imaginăm un computer conștient care decide să ne subjuge. Problema este mai subtilă.
Este suficient ca sistemele să înceapă să ne stabilească prioritățile după lucrurile pe care ele le pot măsura.
Dacă putem măsura clickurile, optimizăm clickurile. Dacă putem măsura productivitatea, optimizăm productivitatea. Dacă putem măsura profitul, optimizăm profitul.
Dar cine măsoară demnitatea?
Cine măsoară blândețea?
Cine măsoară Adevărul?
Ce legătură există între Ge-Stell și „dezrădăcinarea omului”?
Una dintre imaginile cele mai puternice din interviu este cea a ”Entwurzelung des Menschen”, dezrădăcinarea omului.
Heidegger spune, în esență, că tehnologia modernă transformă atât de profund raporturile noastre cu lumea încât omul riscă să își piardă relația originară cu locul, pământul, tradiția și comunitatea. În interviu, el vorbește chiar despre faptul că relațiile omului cu tot ceea ce există devin dominate de tehnică și amintește imaginile Pământului văzut din spațiu ca semn al unei schimbări radicale de perspectivă.
Aici Ge-Stell și Entwurzelung se leagă foarte bine.
Ge-Stell descrie felul în care lumea ne apare ca rezervă disponibilă.
Entwurzelung descrie ce se întâmplă cu omul atunci când trăiește prea mult în această reprezentare.
Nu mai locuim într-un loc; administrăm o locație.
Nu mai întâlnim un om; gestionăm un contact.
Nu mai contemplăm un peisaj; îl fotografiem, îl geolocalizăm și îl distribuim.
Nu mai păstrăm memoria; o externalizăm.
Nu mai avem neapărat nevoie să cunoaștem drumul, pentru că sistemul îl cunoaște pentru noi.
Unele dintre aceste transformări sunt extraordinare și benefice. Heidegger nu ne cere să ne întoarcem în peșteră.
Dar întreabă dacă, pe măsură ce devenim tot mai capabili să gestionăm lumea, nu pierdem tocmai capacitatea de a locui în ea.
Aici mi se pare potrivită și imaginea biblică. În Geneza, omul este așezat în grădină „ca s-o lucreze și s-o păzească”. (vezi Facerea, 2, 15) Nu i se oferă lumea numai ca materie de consum, ci și ca realitate încredințată grijii sale.
Iar Psalmul spune la fel de simplu: cerurile sunt ale Domnului, „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (vezi Psalm 113,24).
A locui pe pământ nu înseamnă doar a-l exploata.
Înseamnă și a-l păzi.
De ce îl invocă Heidegger pe René Char și de ce mai avem nevoie de poezie?
Unul dintre cele mai frumoase momente ale interviului este referința la René Char și la nevoia ca gândirea și poezia să își recapete puterea.
Nu este o fugă romantică din fața tehnologiei.
Poezia contează tocmai pentru că vede realitatea altfel decât o vede calculul.
Un copac poate fi definit prin volum, specie, capacitate de absorbție a carbonului și valoare economică. Toate sunt informații adevărate.
Dar poezia poate face vizibil ceva ce aceste informații nu conțin.
Nu pentru că ar fi „mai exactă” în sens științific, ci pentru că ne pune într-o altă relație cu lucrul.
Poate că aceasta este ceea ce Heidegger încearcă să salveze: capacitatea omului de a se raporta la realitate nu numai prin control, ci și prin ascultare, uimire și contemplare.
Într-o lume dominată de Ge-Stell, asemenea forme de raportare devin aproape acte de rezistență.
Non-violența, ca prim pas spre salvarea speciei.
Mai poate filosofia schimba lumea?
Reporterii revistei ”Der Spiegel” îl presează pe Heidegger în această direcție. Dacă tehnologia înaintează atât de puternic, ce mai poate face filosofia?
Răspunsul lui este surprinzător de modest.
Filosofia nu mai poate produce direct o transformare a lumii. Nu există, spune Heidegger, o relație imediată între gândire și acțiune politică. Pentru ca un gând să influențeze lumea, este nevoie de mediere.
În același timp, el afirmă că vechiul rol al filosofiei a fost preluat într-o mare măsură de științe — și indică în mod explicit cibernetica drept noua formă de organizare a cunoașterii.
Aici interviul din 1966 se leagă direct de textul său din 1965, unde scria că filosofia se descompune în științe particulare, iar noua lor unitate se configurează prin informație, control și feedback: prin cibernetică.
Nu cred că Heidegger spune aici că filosofia devine inutilă.
Dimpotrivă.
Tocmai pentru că nu mai poate concura cu știința în producerea de cunoaștere operativă, filosofia trebuie să facă altceva.
Trebuie să întrebe: încotro mergem?
Ce înseamnă că filosofia trebuie „să ne pregătească”?
Probabil cea mai stranie și totodată cea mai frumoasă parte a interviului vine spre final.
Heidegger spune că filosofia și gândirea nu pot produce direct schimbarea de care avem nevoie. Pot însă să ne pregătească pentru disponibilitatea de a aștepta.
De aici vine celebra afirmație despre un zeu care ar mai putea să ne salveze.
Nu cred că pasajul trebuie citit simplist, ca o invitație la pasivitate sau ca o profeție confesională.
Ideea este mai degrabă aceea a unei stări de veghe.
Gândirea nu ne asigură salvarea. Dar ne poate împiedica să fim complet absorbiți de sistem. Ne poate ține treji.
Imaginea imediată care îmi vine este aceea a santinelei în post. Nu știe dacă va veni cineva și nici când. Dar tocmai aceasta este sarcina ei: să nu adoarmă. Sau poate că Heidegger să fi simțit apropiere față de pilda celor zece fecioare – ”… privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului!” (vezi Evanghelia după Matei, 25, 13)
Poate acesta este rolul filosofiei într-o epocă a inteligenței artificiale.
Nu să concureze cu computerul.
Ci să păstreze deschisă întrebarea pe care computerul nu o poate pune în locul nostru: pentru ce folosim puterea pe care am dobândit-o?
Inteligența artificială ne face mai puternici. Ne poate face și mai înțelepți?
Aici conversația devine foarte personală.
Inteligența artificială este deja un extraordinar multiplicator al capacității de cercetare, redactare, analiză și sinteză. Pot găsi într-o după-amiază surse pe care altădată le-aș fi căutat săptămâni. Pot compara texte, construi ipoteze, verifica referințe și explora o idee în dialog.
Este extraordinar.
Dar tocmai această putere cere o etică pe măsură.
Paolo Benanti folosește termenul algoretică pentru a descrie nevoia de a integra valorile morale în lumea algoritmilor. Nu este suficient ca un sistem să poată decide. Trebuie să ne întrebăm după ce criterii decide și cine răspunde pentru consecințe.
În cercetare, această responsabilitate devine foarte concretă.
Un AI poate găsi o legătură între două texte.
Cercetătorul trebuie să determine dacă legătura este reală.
AI poate formula o pagină impecabilă.
Cel care o semnează trebuie să poată spune: înțeleg ce scrie aici și îmi asum această afirmație.
AI poate contribui la redactarea a 300 de pagini.
Dar nu poate prelua răspunderea morală a autorului pentru cele trei sute de pagini.
Această diferență mi se pare fundamentală.
La ce ne folosește înțelegerea, dacă nu duce la înțelepciune?
Cu ani în urmă, student la Istorie, l-am întrebat pe un profesor drag, de care mă simțeam fascinat tocmai pentru că mă încuraja să-mi pun întrebări, să citesc textele cu răbdare și curiozitate: care ar fi diferența dintre înțelegere și înțelepciune?
Cred că citeam pe-atunci din Ioan Scărarul.
Nu sunt sigur că am înțeles răspunsul pe loc.
Unele răspunsuri au nevoie să îmbătrânească împreună cu noi.
Astăzi aș spune astfel: înțelegerea ne arată cum funcționează lucrurile. Înțelepciunea ne ajută să alegem ce facem cu ceea ce am înțeles.
Putem cunoaște psihologia pentru a manipula oameni sau pentru a-i ajuta.
Putem înțelege comunicarea pentru a capta atenția sau pentru a transmite ceva folositor.
Putem construi tehnologii pentru a domina sau pentru a vindeca.
Putem folosi inteligența artificială pentru a produce mai mult sau pentru a gândi mai bine.
Cunoașterea ne mărește puterea.
Înțelepciunea trebuie să-i dea acestei puteri o direcție.
Să îndrăznim un răspuns la întrebarea pe care ne-a transmis-o Heidegger: de ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?
de ce să mai încercăm să înțelegem lumea, dacă tehnologia ne permite deja s-o controlăm?
Pentru că posibilitatea de a controla ceva nu dovedește că știm ce este.
Pentru că puterea nu ne spune ce merită făcut.
Pentru că eficiența nu poate decide singură ce este bine.
Și, poate cel mai important, pentru că scopul cunoașterii nu ar trebui să fie numai acela de a face lumea mai ascultătoare.
Ar trebui să ne facă pe noi mai vrednici de puterea pe care am dobândit-o.
Iar înainte de a încerca să vindecăm lumea din jur, poate că există un prim loc în care cunoașterea trebuie pusă la lucru.
În noi înșine.
