Filosofisme



sommelier

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București


Vorbind despre limite, deschidem un subiect esențial perioadei de formare a caracterului uman, astfel încât omul să poată ajunge ”o inimă gânditoare”…

Vom încerca mai întâi să vedem care sunt rosturile limitelor, apoi să înțelegem de ce atitudinea față de limite e cea care contează în modelarea personalităților. Dar vom apela și la etimologie pentru a explora sensurile cele vechi. Căci ”limita” – sau în latină ”limes”-ul putea însemna, după caz:

  • o linie de hotar între două ogoare, între două proprietăți, un semn distinctiv – poate un pietroi – pus să păzească între ceva ce este ”al meu” și o continuare – care însă este ”a ta” sau ”a altcuiva”;
  • o înghesuire, prin situarea între granițe … sau o limitare (”angusto limite mundi” – ”în granițele strâmte ale lumii” … );
  • o frontieră la marginea Imperiului, care de regulă era întărită cu fortificații;
  • un drum sau o cale, fie pe albia râurilor (”limite fluminum”), fie un drum al uscatului …

Rosturile limitei ar fi acestea:

(a) de a defini, prin delimitare (sunt ceea ce sunt, în interiorul mulțimii căreia îi aparțin);

(b) de a proteja, prin împrejmuire (zidurile casei, zidurile cetății, frontierele naturale ale statului stimulează instinctul de conservare … );

(c) de a ne conduce către altceva, prin (de)pășirea orientată (esența progresului, contrazicerea stării de fapt, depășirea limitărilor care îmbracă formele luptei dintre vechi și nou).

Atitudinile diferite pe care le-am surprins față de limite (de multe ori la propria persoană, alteori – la cei apropiați, care mi-au permis să văd la ei ceea ce nu puteam observa la mine …), ar fi acestea:

  • Atitudinea de negare. Mi s-a spus să nu calc limita aceasta impusă – și eu o calc, pentru că trebuie să-mi demonstrez libertatea de a decide, să gust adrenalina riscului, să învăț din eventuale eșecuri și să mă bucur de eventualele rezultate spectaculoase;
  • Atitudinea de curiozitate. Oare ce-o fi dincolo de această barieră unde altcineva decât mine a hotărât că trebuie ca lumea mea să ia sfârșit? Ia hai să vedem, să explorăm, să cunoaștem prin descoperirea necunoscutului, prin dezlegarea enigmelor;
  • Atitudinea de constructor. Limita e punctul de plecare pe care sunt chemat să construiesc, pe care trebuie să o depășesc construind mai departe și simt că am obligația să duc Vestea cea Bună dincolo de acest hotar … ”până la capătul lumii”.

Există față de cele de mai sus, un singur moment în care limitele încetează a exista, în care lumea întreagă devine proprietatea omului, în care ideea de Frate și de Soră se transformă în realitatea palpabilă a compătimirii – momentul în care înveți să iubești, căci pe drept Cuvânt, Lumea nu poate fi cucerită altfel decât prin Iubire …

schitul cornetu

Poate fi cucerită lumea altfel decât prin Iubire? Și iarăși, dacă te retragi în vârf de deal pentru a te ruga mai bine pentru cei rămași în lume – oare nu se cheamă că-i cuprinzi pe toți cu iubire? Ce ne apropie pe cei ce ne-oglindim de-o parte și de alta a râului vieții?

 

 


Ce sunt părerile noastre? Cum se formează ele? Unde vom ajunge, dacă e posibil și chiar ni se recomandă ca fiecare din noi să avem o părere, o opinie, despre orice și oricine, și eventual să ne-o exprimăm oricând socotim că ar fi momentul?!

Decât să rătăcim printre minciuni, într-o lume a imaginarului construit din adevăruri frânte, ecouri ale lumii simțurilor, într-o lume a virtualului – în care realitatea unui imaginar construit credibil și palpabil e făcută pentru a ne scăpa printre degetele care click-uie, mai bine ne întrebăm serios asupra vechii arte a înșelăciunii – e timpul să ne întrebăm despre iluzioniști, despre circari, despre vânzătorii de iluzii.

Pentru că preocuparea pentru realitatea virtuală conține un asalt asupra personalității noii generații, având o latură dedicată simțurilor: oferă o realitate din obiecte, senzații și percepții, care atrage irezistibil, mai ales atunci când imaginația e dezlănțuită fără bariere (creierul nostru s-ar dezvolta, spun psihiatrii, în timp).

Sunt două realități pe care tânărul adolescent le descoperă – cea înconjurătoare și cea lăuntrică. Hipersensibil, tânărul visător căruia i se descoperă imediat mirosul putred al minciunii, al greșelilor, al rătăcirilor – pe care le descoperă la celălalt – bătrânul imperfect, nu la sine însuși. Refugiul imediat – realitatea ca vis, dar azi mai mult decît visul de pe pernă – avem o opțiune superioară: realitatea virtuală a jocului pe calculator – VR-ul sau AR-ul (1) care a trecut de mult de faza testelor, are  un parcurs științific, e un business consolidat.

Ne depărtăm tot mai mult de fundamentarea eu-lui existențial pe gândire?

Propunerea ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – se pierde astăzi  în uitare, și odată cu ea se pierde existența ființei umane, bazată pe rațiune. Ori, reconstrucția eu-ului nu se poate realiza decât din interior … într-o realitate plasată la un nivel superior, al gândirii, al ideilor, al certitudinilor, al conceptelor. Altfel, se poate trăi (inconfortabil, ce-i drept), și cu incertitudini care se datorează în primul rând imaginației desfrânate – când ajungem să ni se pară adevărat ceea ce este în realitate o falsitate sau un lucru de rang secundar, material.

Despre acest aspect a fost vorba in Evanghelia de azi – a tânărului bogat, după Sf Luca (cap 18, 18-27): ”Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.” – lepădarea de averi în context, e de fapt o punere la punct a planurilor – ”a avea” trebuie să i se subordoneze lui ”a fi”.

Nimeni nu poate nega importanța imaginației, ea hrănește și alcătuiește visurile noastre – iar visurile pot trage realitatea înspre ele, o pot schimba … Vizionarii au visat o lume mai bună, pentru că au simțit și și-au imaginat adevărul lumii înconjurătoare, dorind schimbarea. Dar vizionarii fără metodă au fost sortiți eșecului, pe când înțelegerea lumii și efortul strategic de schimbare a ei, necesită o cunoaștere profundă din interior spre în-afară, și de jos în sus, spre cele mai înalte sfere ale puterii.

Pentru a schimba lumea din jur, nu ajung ideile frumoase care trec prin capul nostru și nici nu vom câștiga ceva trecând la următorul nivel de dificultate al unui joc, fie el și ”de strategie” – ci singură metoda rămâne verificarea constantă a adevărurilor interioare – ale gândurilor care, prin existența lor, ne feresc de iluziile deșarte. Dacă vreți, între vizionari și strategi – mi-e greu să aleg: cu primii, îmi place să povestesc la nesfârșit, dar cu cei din urmă simt … că am mult mai mult de cîștigat!

________________________________________

(1) Virtual Reality = Realitate virtuală și Augmented Reality = Realitatea augmentată sunt domenii în care știința inteligenței artificiale experimentează cu rezultate formidabile. Jocurile pe computer sunt un teren de testare pentru psihologii moderni. Că legislația pentru protecția minorului e rămasă în urmă, e o altă discuție.


Suntem surprinși de unele lucruri care nu se lasă ușor probate de imaginarul colectiv, de mentalitatea dominantă în epocă, la un moment dat. O asemenea curiozitate poate fi cea legată de diferența mare de vârstă dintre soți – ceea ce depășește 20 de ani (în plus sau în minus), poate atrage atenția ca fiind ”ieșit din tipare”, ca o excepție de la regulă. Dar … tocmai inocența iubirii, realitatea atracției dincolo de bariera necruțătoare a timpului – ar trebui să ne facă mai permisivi în acceptarea nefirescului …

Iată că vremurile ne propun două situații oarecum excepționale și probabil foarte interesante pentru numerologi și astrologi : el, Donald (70) și ea, Melania (46) și mai nou ea, Brigitte (64) și el, Emmanuel (39) … fixează o nouă acceptare a granițelor de vârstă dintre soți – la limita unui (respectabil) sfert de veac.

Putem oare vorbi de o anvergură mai amplă a înțelepciunii cuplului, prin întrepătrunderea (la propriu) a generațiilor diferite?! Sau mai degrabă, avem de-a face cu un adevăr al iubirii, care se expune luminii – cu orice risc, inclusiv (sau mai ales) acela de a părea altfel decât așteptările lumii din jur?

Tocmai ce am aflat, în aceste zile ale iertării, că atracția adevărului nu se exercită asupra tuturor. Majoritatea suntem dintre cei ce se feresc, ne ascundem de lumina adevărului. Greșim, presupunând că atracția adevărului se exercită asupra tuturor: nu e deloc așa. Gravitatea adevărului stă în libertatea pe care o avem de a-L refuza iar gravitația adevărului stă în dulceața și în lumina Lui – pe care unii o gustă și unii o văd.

Dulceața Lui, e Pacea. Lumina Lui – e Iubirea, care se împărtășește lumii întregi, care se arată și celor slabi și celor tari, și celor buni, și celor răi. Dar așa cum nu există o prăjitură pe placul tuturor, sunt unele urechi care surzesc de  liniștea și altele de zgomotul din jurul lor.

Așa cum stă în fața noastră, ridicat pe Cruce, Adevărul scuipat și batjocorit ne îmbrățișează pe toți: cu rănile Lui – pe unii, ne rănește, pe ceilalți – ne lasă indiferenți. Indiferența (și nu … diferența de vârstă!) e principiul anti-iubirii. Și abia multiplicarea îngrijorătoare a filosofiei lui ”ce-mi pasă mie?” ar trebui să ne pună pe gânduri, să ne îngrijoreze! Ea – indiferența – se naște din egoism, fie dintr-o falsă formulă a protejării propriului confort (comoditatea de tipul ”las’ să-mi fie mie bine”), fie din falsa soluție a necunoașterii – ca așa zis principiu al existenței purtate de-asupra oricărui efort (comoditatea de tipul ”și dacă știu – tot nu rezolv nimic”).

Dar și joaca (homo ludens) și munca (homo faber) ne arată că există – reguli (ale jocului) și satisfacții (ale creației). Abia împreună, cele două fac casă bună: munca în joacă e cea care ți se potrivește cu adevărat! Munca în joacă … poate fi o formulă adevărată, doar dacă e capabilă să transforme în bine, lumea din jur. Însă cei care se joacă de-a munca, încurcând și mai rău lumea din jur cu promisiuni false … ?

Lumea se va da întodeauna pe mâna celor tineri, se va preda – cu sau fără luptă -, iar vârstnicii au dreptul de a se agăța de tineret – pentru a-și prelungi amintirile tinereții și fără teama de a le deveni povară. Căci ce povară mai plăcută este decât copilul – indiferent de vârstă (sic!) – ce nu-și poate schimba singur pampers-ul?! 

Raportul corect cu munca, al celor tineri – chiar dacă unora le va degrada iubirea în respect, salvează lumea, generație după generație: căci și atunci când fug de muncă, lumea, fiind a lor și cerându-se muncită, aceasta îi va ajunge, foarte probabil, din urmă!

Și vă las pe voi, dragii mei prieteni, să stabiliți cum e cu adevărul acestor zile … alegând între ”S-au iubit, de-au cucerit lumea!” și  ”S-au iubit de-au închis gura lumii!”

lecron wife

                                                            Charlie Chaplin (54) si Oona O’Neill (18).                                                                       Iubirea lor a durat 34 de ani si au avut 8 copii împreună …

 

 


 

Next Page »