Filosofisme



Ce sunt părerile noastre? Cum se formează ele? Unde vom ajunge, dacă e posibil și chiar ni se recomandă ca fiecare din noi să avem o părere, o opinie, despre orice și oricine, și eventual să ne-o exprimăm oricând socotim că ar fi momentul?!

Decât să rătăcim printre minciuni, într-o lume a imaginarului construit din adevăruri frânte, ecouri ale lumii simțurilor, într-o lume a virtualului – în care realitatea unui imaginar construit credibil și palpabil e făcută pentru a ne scăpa printre degetele care click-uie, mai bine ne întrebăm serios asupra vechii arte a înșelăciunii – e timpul să ne întrebăm despre iluzioniști, despre circari, despre vânzătorii de iluzii.

Pentru că preocuparea pentru realitatea virtuală conține un asalt asupra personalității noii generații, având o latură dedicată simțurilor: oferă o realitate din obiecte, senzații și percepții, care atrage irezistibil, mai ales atunci când imaginația e dezlănțuită fără bariere (creierul nostru s-ar dezvolta, spun psihiatrii, în timp).

Sunt două realități pe care tânărul adolescent le descoperă – cea înconjurătoare și cea lăuntrică. Hipersensibil, tânărul visător căruia i se descoperă imediat mirosul putred al minciunii, al greșelilor, al rătăcirilor – pe care le descoperă la celălalt – bătrânul imperfect, nu la sine însuși. Refugiul imediat – realitatea ca vis, dar azi mai mult decît visul de pe pernă – avem o opțiune superioară: realitatea virtuală a jocului pe calculator – VR-ul sau AR-ul (1) care a trecut de mult de faza testelor, are  un parcurs științific, e un business consolidat.

Ne depărtăm tot mai mult de fundamentarea eu-lui existențial pe gândire?

Propunerea ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – se pierde astăzi  în uitare, și odată cu ea se pierde existența ființei umane, bazată pe rațiune. Ori, reconstrucția eu-ului nu se poate realiza decât din interior … într-o realitate plasată la un nivel superior, al gândirii, al ideilor, al certitudinilor, al conceptelor. Altfel, se poate trăi (inconfortabil, ce-i drept), și cu incertitudini care se datorează în primul rând imaginației desfrânate – când ajungem să ni se pară adevărat ceea ce este în realitate o falsitate sau un lucru de rang secundar, material.

Despre acest aspect a fost vorba in Evanghelia de azi – a tânărului bogat, după Sf Luca (cap 18, 18-27): ”Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.” – lepădarea de averi în context, e de fapt o punere la punct a planurilor – ”a avea” trebuie să i se subordoneze lui ”a fi”.

Nimeni nu poate nega importanța imaginației, ea hrănește și alcătuiește visurile noastre – iar visurile pot trage realitatea înspre ele, o pot schimba … Vizionarii au visat o lume mai bună, pentru că au simțit și și-au imaginat adevărul lumii înconjurătoare, dorind schimbarea. Dar vizionarii fără metodă au fost sortiți eșecului, pe când înțelegerea lumii și efortul strategic de schimbare a ei, necesită o cunoaștere profundă din interior spre în-afară, și de jos în sus, spre cele mai înalte sfere ale puterii.

Pentru a schimba lumea din jur, nu ajung ideile frumoase care trec prin capul nostru și nici nu vom câștiga ceva trecând la următorul nivel de dificultate al unui joc, fie el și ”de strategie” – ci singură metoda rămâne verificarea constantă a adevărurilor interioare – ale gândurilor care, prin existența lor, ne feresc de iluziile deșarte. Dacă vreți, între vizionari și strategi – mi-e greu să aleg: cu primii, îmi place să povestesc la nesfârșit, dar cu cei din urmă simt … că am mult mai mult de cîștigat!

________________________________________

(1) Virtual Reality = Realitate virtuală și Augmented Reality = Realitatea augmentată sunt domenii în care știința inteligenței artificiale experimentează cu rezultate formidabile. Jocurile pe computer sunt un teren de testare pentru psihologii moderni. Că legislația pentru protecția minorului e rămasă în urmă, e o altă discuție.


Suntem surprinși de unele lucruri care nu se lasă ușor probate de imaginarul colectiv, de mentalitatea dominantă în epocă, la un moment dat. O asemenea curiozitate poate fi cea legată de diferența mare de vârstă dintre soți – ceea ce depășește 20 de ani (în plus sau în minus), poate atrage atenția ca fiind ”ieșit din tipare”, ca o excepție de la regulă. Dar … tocmai inocența iubirii, realitatea atracției dincolo de bariera necruțătoare a timpului – ar trebui să ne facă mai permisivi în acceptarea nefirescului …

Iată că vremurile ne propun două situații oarecum excepționale și probabil foarte interesante pentru numerologi și astrologi : el, Donald (70) și ea, Melania (46) și mai nou ea, Brigitte (64) și el, Emmanuel (39) … fixează o nouă acceptare a granițelor de vârstă dintre soți – la limita unui (respectabil) sfert de veac.

Putem oare vorbi de o anvergură mai amplă a înțelepciunii cuplului, prin întrepătrunderea (la propriu) a generațiilor diferite?! Sau mai degrabă, avem de-a face cu un adevăr al iubirii, care se expune luminii – cu orice risc, inclusiv (sau mai ales) acela de a părea altfel decât așteptările lumii din jur?

Tocmai ce am aflat, în aceste zile ale iertării, că atracția adevărului nu se exercită asupra tuturor. Majoritatea suntem dintre cei ce se feresc, ne ascundem de lumina adevărului. Greșim, presupunând că atracția adevărului se exercită asupra tuturor: nu e deloc așa. Gravitatea adevărului stă în libertatea pe care o avem de a-L refuza iar gravitația adevărului stă în dulceața și în lumina Lui – pe care unii o gustă și unii o văd.

Dulceața Lui, e Pacea. Lumina Lui – e Iubirea, care se împărtășește lumii întregi, care se arată și celor slabi și celor tari, și celor buni, și celor răi. Dar așa cum nu există o prăjitură pe placul tuturor, sunt unele urechi care surzesc de  liniștea și altele de zgomotul din jurul lor.

Așa cum stă în fața noastră, ridicat pe Cruce, Adevărul scuipat și batjocorit ne îmbrățișează pe toți: cu rănile Lui – pe unii, ne rănește, pe ceilalți – ne lasă indiferenți. Indiferența (și nu … diferența de vârstă!) e principiul anti-iubirii. Și abia multiplicarea îngrijorătoare a filosofiei lui ”ce-mi pasă mie?” ar trebui să ne pună pe gânduri, să ne îngrijoreze! Ea – indiferența – se naște din egoism, fie dintr-o falsă formulă a protejării propriului confort (comoditatea de tipul ”las’ să-mi fie mie bine”), fie din falsa soluție a necunoașterii – ca așa zis principiu al existenței purtate de-asupra oricărui efort (comoditatea de tipul ”și dacă știu – tot nu rezolv nimic”).

Dar și joaca (homo ludens) și munca (homo faber) ne arată că există – reguli (ale jocului) și satisfacții (ale creației). Abia împreună, cele două fac casă bună: munca în joacă e cea care ți se potrivește cu adevărat! Munca în joacă … poate fi o formulă adevărată, doar dacă e capabilă să transforme în bine, lumea din jur. Însă cei care se joacă de-a munca, încurcând și mai rău lumea din jur cu promisiuni false … ?

Lumea se va da întodeauna pe mâna celor tineri, se va preda – cu sau fără luptă -, iar vârstnicii au dreptul de a se agăța de tineret – pentru a-și prelungi amintirile tinereții și fără teama de a le deveni povară. Căci ce povară mai plăcută este decât copilul – indiferent de vârstă (sic!) – ce nu-și poate schimba singur pampers-ul?! 

Raportul corect cu munca, al celor tineri – chiar dacă unora le va degrada iubirea în respect, salvează lumea, generație după generație: căci și atunci când fug de muncă, lumea, fiind a lor și cerându-se muncită, aceasta îi va ajunge, foarte probabil, din urmă!

Și vă las pe voi, dragii mei prieteni, să stabiliți cum e cu adevărul acestor zile … alegând între ”S-au iubit, de-au cucerit lumea!” și  ”S-au iubit de-au închis gura lumii!”

lecron wife

                                                            Charlie Chaplin (54) si Oona O’Neill (18).                                                                       Iubirea lor a durat 34 de ani si au avut 8 copii împreună …

 

 


 


ETICA ne-o imaginăm ca pe-un salon de așteptare, cu scaune incomode și multe oglinzi care te-ajută să privești în interiorul tău spre ceea ce e bine și ceea ce este rău. Iar din camera aceasta de așteptare, ai două uși la dispoziție, după ce începi să simți că trebuie să ieși: pe una scrie CUNOAȘTERE, iar pe cealaltă ACȚIUNE. Asta, dacă nu se va inventa un ”drum înapoi” – pentru cei care, cuprinși la un moment dat de problematica eticii să se mai poată întoarce vreodată într-o lume fără reguli.

Prima cale, ACȚIUNEA: o cameră mică (nu sunt mulți cei care se înghesuie aici) – care are două compartimente: Fapta Bună (Sf Iacob – ”Credința fără fapte e moartă”) și Legea Bună (”Where ethic fails, law must kick in”).

A doua cale, CUNOAȘTEREA. E o cameră mult mai mare, de care mulți așteptând în salonul Eticii sunt atrași (plăcerea cunoașterii Binelui poate avea rol de sedativ al conștiinței).  Putem distinge în ea, două zone de ”lucru”:

  • Filosofia (Etica aplicată, Rațiunea care explică Binele)
  • Religia (Teologia socială, Tradiția (familiei), Rugăciunea și Credința care vor să comunice cu Binele)

Un cuvânt-două despre tradiție, mai ales că suntem anul acesta într-o situație de decalaj calendaristic al Sfintelor Sărbători Pascale, care ne deranjează și ne provoacă opțiunile. Este drept că neascultarea nu asigură originalitatea noastră și cu atât mai puțin duce la mântuire. Totuși, de multe ori – un strop de neascultare poate duce la progres … sau poate aduce lucrurile înapoi pe un făgaș bun. (Ar putea exista o neascultare ”bună”, dacă discernământul funcționează și dacă nu exagerăm?)

Tradiția are un rol de lanț în raport cu trecutul … dar atunci când ne fixează cu ancora lui, acest lanț devine greu. Tradiția nu ne impune nemișcarea, nu ne obligă la ascultare oarbă, nu poate desființa liberul-arbitru … e mai degrabă o invitație (una din multele) la autocunoaștere, pe care suntem datori să le onorăm. De unde vine această datorie de a cunoaște trecutul și de a respecta tradiția? Nu cumva are aceasta legătură cu identitatea noastră?

Identitatea din buletin și identitatea din inima mea sunt ambele necesare, pentru că funcționează atunci când am nevoie să știu cine sunt: mă pot uita în buletin, mă pot căuta în oglindă sau pot răsfoi amintirile legate de bunicii mei.

Tradiția e o colecție potrivită, sinceră și respectabilă, sigură și demnă de încredere a binelui generațiilor anterioare, de care mă pot folosi dar nu pentru a justifica faptele mele ci pentru a înțelege aplecările mele spre una din căile care-mi stau în față. 

Și abandonată de-ar fi, tradiția are frumusețea ei și ne învață un lucru – că suntem trecători. Priviți Vallone dei Mulini, Sorrento – Napoli, nu-i așa că trecutul ne incită cu întrebările lui: ”Ce-a fost aici?! Cine-a construit asta?! De ce-au abandonat construcția? Ce s-a întâmplat?!”  …

Traditii abandonate

 


carlos amorales

In sculptura pe care o prezentam mai sus, suntem invitati sa atingem obiectele, sa simtim vibratiile, sa intelegem materia in forma ei de sunet vazut.

Poate pentru unii suna de-a dreptul temerar,  dar sunetul poate fi vazut de oamenii cu o sensibilitate marita – si intregul, prin partile care-l compun, poate intra in rezonanta universala. Totul are sens, totul scoate sunet, numai sa aiba cine da cu batul, cu palma, cu pumnul.

Titlul lucrarii lui Carlos Amorales e self-explanatory, dar am zis sa incerc sa-l dezvolt. De ce?

Pentru ca in lumea de azi, sunetele sunt lipsite de aura lor de mister – totul e la vedere, totul se inregistreaza, totul a devenit dureros de zgomotos. Mai stiu si eu, o fi de la bombe … sau pentru ca incearca cineva, cu tot dinadinsul, sa inlocuiasca validitatea de instanta morala a constiintelor noastre?!

Sau altfel spus: ce-mi poate folosi o Lege care ramane in afara inimii mele?!

Next Page »