Calin Diaconu

Dacă iertarea este o condiție a creștinului, atunci iubirea ar trebui să fie modul lui de viață.

Lumea – creație a lui Dumnezeu – are la rândul ei, (după chipul și asemănarea Domnului) capacitatea de a crea. Dar în colaborare și mulțumind pentru aceasta, arătând respect față de ierarhia creației. Ce este muzica? Am avut șansa unor întâlniri cu Mari Compozitori: Dan Andrei Aldea și Doru Stănculescu, ei – și alții – pot depune mărturie căci știu și simt: muzica este o rază a inspirației divine … Și câtă smerenie, câtă blândețe în sufletul creatorului care a recunoscut că inspirația îi vine de sus!

Avem însă în lumea noastră – afară de actul creației recunoscătoare, opțiunea și libertatea de a fabrica lucruri (unele chiar obiecte de artă, dar pe bandă, pentru consum …). Puterea noastră de a fabrica artă pe bandă, având pretextul democratizării ei dar și scopul îmbogățirii personale, atunci când e lipsită de orice smerenie, naște ușor iluzii, fiind bazată pe ignoranță, folosind orgoliul și generând concupiscență.

Ceea ce este trecător, este din lume – iar ceea ce e veșnic, este un atribut al lui Dumnezeu. Cum putem orienta sufletul nostru spre lumina veșniciei? Înainte de a ne propune să-L cunoaștem, o variantă mai simplă ar fi să ne lăsăm recunoscuți de El: adică să-I ținem poruncile și să lucrăm cu hărnicie darurile primite. Pentru aceasta, e necesar să le cunoaștem și să le trăim, înfăptuind fiecare, fără laudă de sine, ceea ce am primit ca dar.

Ce este lumea?

Dacă prin lume înțelegem universul pe care-l putem cunoaște, la care avem acces cu simțurile și cu rațiunea noastră, atunci vom recunoaște:

(1) caracteristicile lumii (pe care vreau să o cunosc) sunt îngreunate de pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții pe care o duc;

(2) caracteristicile eu-lui cunoscător sunt impregnate de tendința naturală spre lenevire și amânare: încă puțin somn, încă puțină ațipeală, încă puțin de-aș mai sta cu mâinile în sân …

În acest context, recunoaștem că preferăm:

• somnul rațiunii, mulțumiți că ignoranța ne conferă liniște;
• să ne mulțumim cu puțin pentru că în realitate nu știm să cerem și nu vrem să riscăm umilința refuzului;
• să nu facem/întreprindem nimic, din comoditate;
• să ne zdrobim muncind pentru a acumula averi, deși știm că nu vom pleca cu nimic din această lume;
• să ne gudurăm emoționați pe lângă cei bogați și puternici, decât să-i căutăm pe cei sărmani care au nevoie de ajutorul nostru;
• să rămânem în stare de conflict și să ne acuzăm bănuitori unul pe celălalt, în loc de a trăi legea iubirii, care ne-ar împăca unii cu ceilalți, unindu-ne;
• să ne credem noi înșine mai deștepți – pentru că, o vreme, suntem mai puternici;
• să ne credem drepți, fiindcă ne-am putut ridica din pat, și suntem pe picioarele noastre;
• să ne ascundem de lumina adevărului, orbecâind în întuneric – de frică, dacă oarecumva o vom întâlni;
• să folosim căile întortocheate (alambicate, distilate, sic!) – simplității drumului drept, luminat de adevăr …

În acest context: cum înțelegem concupiscența? Când se transformă luxul în luxură? Poate luxul produce o luxație (popular: scrântire) a … gândirii sănătoase?

Definiția din DEX ne îndreaptă cu gândul că ar exista un lux ne-necesar (numit luxură), o înclinare spre plăceri senzuale. Reflectând un pic, vom defini concupiscența ca păcatul de a vrea să iei în stăpânire lumea, prin îndeplinirea tuturor poftelor … Și cine ne-a spus-o mai frumos decât Sfântul Pavel, în 1 Corinteni (cap 6, v 12): ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”

Să recunoaștem: luxul are o frumusețe aparte, căci urmărește împlinirea deplinei perfecțiuni – adică e un landing page al punctului final, pe-un drum fără de sfârșit. Căci tocmai asta spun: perfecțiunea absolută nu are cum exista în lumea trecătoare, nu încape în haina timpului, care o strânge.

Măcar de-am atinge-o? Dacă nu noi, ca actori – măcar, ca spectatori? Pe drumul vieții, ni se pare că am întâlnit-o! Așa a fost de pildă cu golul înscris de Hagi, de la 40 de metri, în poarta Columbiei, în 1994. Ne-am dori să-l retrăim, în alte realizări perfecte, fiindcă suntem îndrăgostiți de ghidușiile și emoțiile ce se-nvârt în jurul unui simplu joc cu balonul rotund. Iar dacă nu s-ar putea asta, dacă Messi, Ronaldo (sau Ianis, sic!) nu vor inventa o parabolă genială, atunci ne va face mereu plăcere să-l revedem, pe acela – care a fost primul. Dar amintirea perfectă nu poate fi confundată cu starea de perfecțiune, după cum nu poate fi scoasă din context: câți ani aveam fiecare în 1994, în ce grup de prieteni am văzut meciul, cum am ieșit apoi pe stradă, împărtășind bucuria …

Dacă s-ar fi inventat măcar golul perfect, acela ar fi fost cel al lui Hagi, din grupele Campionatului Mondial din 1994. Dar pentru a (ne) învăța imediat lecția până la capăt, au trebuit să urmeze golurile, recuperările, pasele geniale ale lui Ilie Dumitrescu din sferturi, cu Argentina! … Victoria de răsunet cu 3-2 nu a umbrit realizarea lui Hagi, doar că au arătat cât durează strălucirea perfecțiunii în lumea trecătoare, cea care înghite istoria, pagină cu pagină, pe măsură ce o scriem, citim, trăim …

Dacă până și fotbalul, de la care am învățat atâtea, evoluează în timp, în căutarea perfecțiunii … atunci vom avea cu atât mai mult grijă, de acum înainte, cu singurul lux pe care ni-l putem permite. Acela care ne plasează în centrul smereniei, și nu al orgoliului. Altfel – așa cum știm deja, putem rata … și de la 11 metri!

Când se transformă luxul în luxură? Ține doar de atitudine sau e ceva mai mult?                     Credits: Photo by Obi Onyeador on Unsplash