Filosofisme



Dacă iertarea este o condiție a creștinului, atunci iubirea ar trebui să fie modul lui de viață.

Lumea – creație a lui Dumnezeu – are la rândul ei, (după chipul și asemănarea Domnului) capacitatea de a crea. Dar în colaborare și mulțumind pentru aceasta, arătând respect față de ierarhia creației. Ce este muzica? Am avut șansa unor întâlniri cu Mari Compozitori: Dan Andrei Aldea și Doru Stănculescu, ei – și alții – pot depune mărturie căci știu și simt: muzica este o rază a inspirației divine … Și câtă smerenie, câtă blândețe în sufletul creatorului care a recunoscut că inspirația îi vine de sus!

Avem însă în lumea noastră – afară de actul creației recunoscătoare, opțiunea și libertatea de a fabrica lucruri (unele chiar obiecte de artă, dar pe bandă, pentru consum …). Puterea noastră de a fabrica artă pe bandă, având pretextul democratizării ei dar și scopul îmbogățirii personale, atunci când e lipsită de orice smerenie, naște ușor iluzii, fiind bazată pe ignoranță, folosind orgoliul și generând concupiscență.

Ceea ce este trecător, este din lume – iar ceea ce e veșnic, este un atribut al lui Dumnezeu. Cum putem orienta sufletul nostru spre lumina veșniciei? Înainte de a ne propune să-L cunoaștem, o variantă mai simplă ar fi să ne lăsăm recunoscuți de El: adică să-I ținem poruncile și să lucrăm cu hărnicie darurile primite. Pentru aceasta, e necesar să le cunoaștem și să le trăim, înfăptuind fiecare, fără laudă de sine, ceea ce am primit ca dar.

Ce este lumea?

Dacă prin lume înțelegem universul pe care-l putem cunoaște, la care avem acces cu simțurile și cu rațiunea noastră, atunci vom recunoaște:

(1) caracteristicile lumii (pe care vreau să o cunosc) sunt îngreunate de pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții pe care o duc;

(2) caracteristicile eu-lui cunoscător sunt impregnate de tendința naturală spre lenevire și amânare: încă puțin somn, încă puțină ațipeală, încă puțin de-aș mai sta cu mâinile în sân …

În acest context, recunoaștem că preferăm:

  • somnul rațiunii, mulțumiți că ignoranța ne conferă liniște;
  • să ne mulțumim cu puțin pentru că în realitate nu știm să cerem și nu vrem să riscăm umilința refuzului;
  • să nu facem/întreprindem nimic, din comoditate;
  • să ne zdrobim muncind pentru a acumula averi, deși știm că nu vom pleca cu nimic din această lume;
  • să ne gudurăm emoționați pe lângă cei bogați și puternici, decât să-i căutăm pe cei sărmani care au nevoie de ajutorul nostru;
  • să rămânem în stare de conflict și să ne acuzăm bănuitori unul pe celălalt, în loc de a trăi legea iubirii, care ne-ar împăca unii cu ceilalți, unindu-ne;
  • să ne credem noi înșine mai deștepți – pentru că, o vreme, suntem mai puternici;
  • să ne credem drepți, fiindcă ne-am putut ridica din pat, și suntem pe picioarele noastre;
  • să ne ascundem de lumina adevărului, orbecâind în întuneric – de frică, dacă oarecumva o vom întâlni;
  • să folosim căile întortocheate (alambicate, distilate, sic!) – simplității drumului drept, luminat de adevăr …

În acest context: cum înțelegem concupiscența? Când se transformă luxul în luxură? Poate luxul produce o luxație (popular: scrântire) a … gândirii sănătoase?

Definiția din DEX ne îndreaptă cu gândul că ar exista un lux ne-necesar (numit luxură), o înclinare spre plăceri senzuale. Reflectând un pic, vom defini concupiscența ca păcatul de a vrea să iei în stăpânire lumea, prin îndeplinirea tuturor poftelor … Și cine ne-a spus-o mai frumos decât Sfântul Pavel, în 1 Corinteni (cap 6, v 12): ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.

Să recunoaștem: luxul are o frumusețe aparte, căci urmărește împlinirea deplinei perfecțiuni – adică e un landing page al punctului final, pe-un drum fără de sfârșit. Căci tocmai asta spun: perfecțiunea absolută nu are cum exista în lumea trecătoare, nu încape în haina timpului, care o strânge.

Măcar de-am atinge-o? Dacă nu noi, ca actori – măcar, ca spectatori? Pe drumul vieții, ni se pare că am întâlnit-o! Așa a fost de pildă cu golul înscris de Hagi, de la 40 de metri, în poarta Columbiei, în 1994. Ne-am dori să-l retrăim, în alte realizări perfecte, fiindcă suntem îndrăgostiți de ghidușiile și emoțiile ce se-nvârt în jurul unui simplu joc cu balonul rotund. Iar dacă nu s-ar putea asta, dacă Messi, Ronaldo (sau Ianis, sic!) nu vor inventa o parabolă genială, atunci ne va face mereu plăcere să-l revedem, pe acela – care a fost primul. Dar amintirea perfectă nu poate fi confundată cu starea de perfecțiune, după cum nu poate fi scoasă din context: câți ani aveam fiecare în 1994, în ce grup de prieteni am văzut meciul, cum am ieșit apoi pe stradă, împărtășind bucuria …

Dacă s-ar fi inventat măcar golul perfect, acela ar fi fost cel al lui Hagi, din grupele Campionatului Mondial din 1994. Dar pentru a (ne) învăța imediat lecția până la capăt, au trebuit să urmeze golurile, recuperările, pasele geniale ale lui Ilie Dumitrescu din sferturi, cu Argentina! … Victoria de răsunet cu 3-2 nu a umbrit realizarea lui Hagi, doar că au arătat cât durează strălucirea perfecțiunii în lumea trecătoare, cea care înghite istoria, pagină cu pagină, pe măsură ce o scriem, citim, trăim …

Dacă până și fotbalul, de la care am învățat atâtea, evoluează în timp, în căutarea perfecțiunii … atunci vom avea cu atât mai mult grijă, de acum înainte, cu singurul lux pe care ni-l putem permite. Acela care ne plasează în centrul smereniei, și nu al orgoliului. Altfel – așa cum știm deja, putem rata … și de la 11 metri!

Lamborghini

Când se transformă luxul în luxură? Ține doar de atitudine sau e ceva mai mult?                     Credits: Photo by Obi Onyeador on Unsplash

 


Atunci când nu vrem să înțelegem că esența Adevărului este împăcarea, sau atunci când ne mândrim cu jumătățile noastre de adevăr, ajungem în situația de ceartă: ne scoatem unii altora ochii, în sensul în care numai ochii noștri ar fi aceia destinați luminii, ceilalți nu s-ar hrăni cu același Soare al Dreptății …

starea de ceartă a căpeteniilor nu e bună pentru popor, o aflăm răspicat în Noul Testament, la Sfântul Apostol Pavel: Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (cf  2 Timotei, 2,14) … 

(Aș mai pomeni aici și pe Ștefan Augustin Doinaș, cu zicerea lui memorabilă: Atunci când zeii se ceartă, barba profeților crește încâlcită …)

Așadar, pe cât e de frumos să ne completăm unii pe ceilalți, să lucrăm împreună având un țel comun în aflarea Adevărului, dacă ajungem în situația de a ne contrazice fără a ne asculta, înseamnă că în adâncul nostru suntem măcinați: de orgoliu și de frică.

Orgoliul este acea frână de mână care ne oprește din efortul detașării noastre față de ocuparea poziției centrale în univers. Este adevărat că fiecare dintre noi putem spune: văd lucrurile din jurul meu, și pentru că eu le văd, ele există! Dar a ne situa pe noi înșine în centrul (sau buricul) universului, duce automat spre frustrare: hai să ne imaginăm că toți am vedea lucrurile după o atare filosofie! Câtă dezamăgire, atunci când constatăm că nu suntem noi cauza ultimă a lucrurilor: mai există și alții, care lucrează pentru adevăr și dreptate … mai există și alte forțe care acționează în univers, puterile noastre nu sunt exclusive și nici perene! 

Frica e acea preocupare că dispariția noastră va fi dureroasă și ne va duce în neant, că viața noastră nu a contat chiar nimic – deși am avut (căci Cineva ne-a oferit) o șansă -, dar nu am știut să facem diferența între a fi și a avea; între a fi și a nu fi … Ea apare ceva mai bine conturată, atunci când observăm (cu ceva sinceritate) că din ceea ce am făcut nu rămâne mai nimic, … nu recunoaștem adevărul înțelepciunii că ceea ce e bun, se va cerne la timpul potrivit – și că nu avem noi măsura și mijloacele (noi temporalii și temporarii) să potrivim timpul după voia noastră (eventual ne potrivim ceasurile!), ci eternitatea e cea care dictează timpului, așezându-l în veacuri, până la sfârșit

Așadar orgoliul și frica de a nu rămâne nevorbiți, ne pun în situația de a inventa propria noastră dreptate, dreptatea personală, care-i jignește și-i amenință pe ceilalți, izolându-ne în spatele unor uși ferecate, divizându-ne în limite înguste și sufocante, într-o mânioasă neacceptare. Bariera orgoliului și a fricii nu poate fi ridicată altfel decât iubind cuvintele celuilalt, de aceea – ele trebuie să fie adevărate și împăciuitoare. Chiar și atunci când îi constați rătăcirea evidentă? Da, câtă vreme intenția este bună … Cum însă poate fi dovedită o intenție bună? Ascultarea atentă și acceptarea dreptății celuilalt are în filosofia greacă un model – maieutica lui Socrate – sau arta moșirii Adevărului. Mai întâi, ne lămurim că am înțeles amândoi același lucru din ceea ce tu ai afirmat, apoi îți arăt consecințele celor afirmate (adică mergem împreună pe firul gândirii tale), până în punctul în care constatăm existența alternativelor, accepți deschiderea la alteritate, evaluăm împreună aceste alternative (noi) și stabilim – cu bucuria ce o poate da întâlnirea cu certitudinile -, că putem ajunge amândoi la o concluzie comună, de cele mai multe ori diferită până la opoziție față de punctul de plecare inițial …, apoi ne îmbrățișăm, minunându-ne că suntem capabili de împăcare, după o asemenea ceartă de idei!

Sigur, toate bune și frumoase – dar, mă veți întreba: cine mai are timp de filosofie, astăzi? 

La rândul meu, vă rog să mă lăsați să am dubii că îmbrăcați în haina neștiinței, fără timp dedicat meditației zilnice asupra Adevărului, vom putea ajunge vreodată pe tărâmul păcii … Sau altfel spus, dacă lepădăm haina politicoasă a filosofiei, fiindcă ni se pare prea plicticoasă (sic!) și ajungem în situația de a ne pierde ascultătorii, certându-ne pe jumătăți de adevăr conflictual – să nu ne mirăm atunci când lucrurile vor fi reașezate împreună, de Atotținătorul.  

(București, în 8 Februarie 2020) 

filosofi

Foto Credit: Giammarco Boscaro, Venezia


“Un Americano a Roma” – e un film din 1954, un strigăt al elitei italiene împotriva moravurilor noilor “eliberatori”, americanii ce nu trebuie copiați fără discernământ, pentru că devenim caraghioși …

Cănd începe să te strângă cămașa poporului din care faci parte, parcă ai vrea s-o schimbi – dar nu-i mai bine să te-ntrebi: de ce ți-a rămas mică? Nici atunci când vizitezi multe alte locuri, mai bine organizate (conduse), sau când guști din alte culturi  și începi să-ți vezi propriile limite, defecte și slăbiciuni nu ți-e ușor … , darămite atunci când ești invadat în propria ta țară de blugi, fast-food, de circul din mass-media ce e construită pe audiențele câștigate din spectacol ieftin?! Și totuși, sufletul nu ți-l poți schimba ca pe-o cămașă …

Finalul celui de-al doilea razboi mondial gaseste o Italie ce uitase să respire corect, fiindcă fusese sufocată ani la rândul de nationalismul extrem practicat de dictatura lui Mussolini,  pe de-asupra, călărită un pic de superioritatea afisată a nemtilor lui Hitler … tușind, era de fapt pregatita pentru un alt gen de cuceritori

Învățați să poarte căpăstru, și-au ales noii cuceritori …

Filmul trebuie văzut si de noi, românii care ziceam că ne-am eliberat acum trei decenii de dictatura comunistă – pentru a cădea, ca un fruct copt, in bratele consumismului globalizant!

Cuceritorii s-au înstăpânit prin aparente banalități – numărați-vă “OK“-urile dintr-o zi –  si au ajuns să pună stăpânire pe sufletul unei generatii care nu mai vede utilitatea cititului, când poate primi informația de-a gata, rumegată de alții!

Drumul cel mai de preț, acela pe care mergi pentru a afla, curios, cam ce-ar fi demn de apărat, ce-ar trebui preluat și trasnmis mai departe, ce e cu adevărat al tău – astfel încât să poți ajunge la un moment dat tu, cu adevărat …

Scena memorabilă rămâne aceea din bucătăria părinților în care eroul Nando Moriconi se răzbuna pe spaghetti, numindu-le “maccaroni” si “vermi” … iar in cele din urma le pedepseste, manincadu-le  … cu sete (sic!) …

Schimbarea mu trebuie să însemne fugă de identitatea proprie, iar privitul din afară a țării care te-a format nu asigură neapărat mai multă claritate … Dar atunci cînd vezi că istoria prin care tu treci azi, respectiv istoria celor mici care se lasă cuceriți de cei mari,  a preocupat  mai înainte și pe alții, te liniștești cu gândul reconfortant că și cuceritorii sunt vremelnici …

alberto sordi


Schimbările au loc tot timpul, în noi și în jurul nostru (mai ales toamna, sic!). De aceea, a spune despre schimbare că este ”necesară”, înseamnă a ne referi mai degrabă la capacitatea noastră de adaptare permanentă la un mediu în continuă mișcare.

Felul schimbării este important – pentru că adevărata schimbare nu poate fi impusă din afară, ci pleacă din interiorul nostru. Trebuie să ne descoperim voința de a ne schimba, să facem un efort de a ieși din confortul obișnuinței, de a rupe monotonia.

Și totuși, dacă activitățile zilnice sunt cele corecte, dacă îmi văd de rostul pe care mi l-am descoperit și merg pe drumul drept – de ce mi-aș dori să schimb ceva? Nicidecum, mă voi antrena să păstrez ceea ce am, să trag de platou cât mai lung cu puțință, până când, inevitabil, schimbarea mă va prinde din urmă.

Schimbarea se produce în interiorul meu, dar de multe ori aici au loc doar ecourile unor întâmplări externe, interacțiunea cu ceilalți are un rol major în schimbarea – respectiv devenirea mea, ca om. Forma căutării de sine poate trece uneori prin etape în care mă schimb rapid: de la un an la celălalt, hainele rămân mici și orizontul se lărgește în funcție de cunoștințele acumulate, în adolescență, de pildă.

Sunt momente în care nevoia de schimbare devine atât de mare, încât am văzut și fotbaliști – nu numai femei cochete – , vopsindu-și părul pentru a aduce o modificare imediată, ușor recognoscibilă în oglindă sau în ochii celorlalți … De ce ne plictisim de noi înșine, de ce căutăm alte forme de exprimare? Schimbarea e un act de voință – pentru cei puternici, un risc al libertății pe care și-l asumă.

Alteori, am văzut schimbarea indusă de o stare de boală, de o incapacitate locomotorie de pildă – ceea ce determină un alt unghi de a privi lumea, de la orizontală (din patul de suferință) … Ești obligat să te schimbi (măcar o vreme, până te refaci), învățând lucruri pe care nu le cunoșteai – dependența de ajutorul ce vine de la celălalt, marele dar al autonomiei (atunci când poți sta, din nou, pe picioarele tale).

Am așa, o presimțire: cu schimbarea e bine să nu te joci, căci putem fi ușor catalogați drept ”om sucit” (poate de aceea nu sunt adeptul schimbării dese a locului de muncă), dar schimbarea este fundamentală și condiție a devenirii noastre. De aceea, îmi pare că mecanismele schimbării sunt în legătură strânsă cu riscurile libertății individuale: libertatea se poate câștiga și se poate pierde, iar responsabilitatea ar fi bine să crească odată cu vârsta. Socotelile pe care le facem în legătură cu schimbarea, să nu țină așadar de pofte – ci preferabil, de demnitatea noastră!

toamna

”Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
                                                         Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…”                                                                              (Nicolae Labiș, Toamna)

 

 

 

 

 

 

 

 


Dacă Adevărul ne-ar fi prieten, ne-am aștepta să ne sară în ajutor, nu-i așa? Mai ales la nevoie… Nu ne-am aștepta din partea Lui să ne servească jumătăți de măsură, numai că tare greu i-am suporta asperitățile: i-am aminti foarte des că ”tonul face muzica”, l-am ruga s-o lase mai moale, să fie mai blând, să se pună în locul nostru, i-am spune că avem nevoie de un înveliș de catifea dacă ne-ar întinde o mână prea fermă și ar ști despre noi că nu suportăm să ne vedem în oglindă, așa cum suntem, de fapt … 

Adevărul ar fi primul nostru învățător, ne-ar explica tot ceea ce trebuie să știm – în primul rând cum să discernem între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună, între Real și Posibil, ne-ar oferi criterii, pe care însă nu le-am putea folosi cu adevărat, decât abia după asimilarea lor interioară, după ce vom fi viețuit o vreme în adevăr. Nu putem gândi într-un fel și să ne comportăm într-alt fel, ne-am rupe în două, purtând masca ipocriziei.

Adevărul ar fi disponibil în permanență, numai de ne-am îndrepta noi pașii înspre El. Nu s-ar acoperi de secrete și ar fi inutil să ne pună la încercare inteligența – nu ar avea nevoie de detectivi, căci El preferă să se arate. Marea provocare pentru cei ce-L caută, ar fi tocmai aceasta: ca atunci când pornim la drum petru întâlnirea cu El, să avem consistență,  să vrem cu convingere și cu credință să-L întâlnim … Altfel, teama poate îmbrăca și forma politeței mincinoase: dacă ceea ce urmează să aud, nu îmi va conveni? Dacă nu mă va satisface? Marea surpriză este de obicei, aceasta: Adevărul nu permite arestarea Lui de către oameni: cei ce-L cunosc, I se înclină, din respect și mulțumită, căci Adevărul se dăruiește, nu se fură.

Refuzul prieteniei Adevărului e bineînțeles posibil și probabil nici nu lasă urme vizibile, nu ne-am face imediat de râs în fața celorlalți. Dar am rămâne cu o formă de miopie – cunoașterea noastră nu ar fi completă. Și, refuzând să fim cu El, am ajunge să-i fim împotrivă – căci vedem cât de mulți sunt cei ce-i râd în față, Îl batjocoresc în public … 

Dar până la drama ce are loc zilnic în piața publică, să ne păstrăm gândul domol și să căutăm în profunzime împreună cu Parmenide, felul în care Adevărul se ridică din freamătul și zumzetul temporal (al istoriei), pentru a se așeza de partea Eternității.  Adevărul, odată stabilit ca atare, nu se mai modifică după cum bate vântul. Schimbările, transformările, neliniștea și contradicțiile vieții, rămân în urmă, la fel după cum abandonăm la un moment dat tot ceea ce ”ar fi putut fi, dar nu a ajuns să fie” … Consistența Adevărului, ne permite să-l considerăm stâlp de sprijin: și, vă întreb: nu e un prieten de nădejde, acela pe care te poți sprijini, pentru a te ridica? Cine e nebunul care și-ar propune să rescrie istoria? … doar că știm că în istorie, și falsul își are locul lui în rafturile bibliotecilor, din păcate.

Mult mai grav e că trăim vremuri în care fiecare dorește să aresteze Adevărul, să-l dețină pentru sine însuși: subiectivismul combinat cu egoismul care sărăcește sufletele, ne hrănesc individualismul, uităm de principiul unității, care înseamnă nu numai acceptarea diversității, ci mai ales credința în Unul. Bineînțeles că există diversitate, și cu siguranță diversitatea e frumoasă și bună: dar nu poți ajunge la fericire prin înstrăinare, ci mai degrabă prin completare reciprocă. Va fi spus cândva Protagoras că ”Omul e măsura tuturor lucrurilor”, numai să nu ajungem să nu mai conteze nimic din ceea ce este în afara cercului propriei noastre înțelegeri (și de prea multe ori în afara simțurilor și a intereselor imediate). 

A trăi exclusiv pentru ziua de azi, înseamnă a accepta o agendă asaltată de urgențe, a rămâne în urma timpului, fără considerație pentru lucrurile importante: nimic nu contează, nimic nu poate fi schimbat, singura șansă pe care o am este  tupeul de a mă pune pe mine în centrul universului, existență ombilicală, iar restul … ? N-au decât să rămână în afara interesului meu imediat: asta aduce a întoarcere a spatelui, refuzul Adevărului duce la propria-ne înșelăciune!

Ce așteptări ar avea Adevărul de la noi, dacă ne-ar fi prieten? 

  1. Să nu-L înșelăm, să renunțăm la minciună: îl jignim pe El și ne facem nouă rău: ne încărcăm memoria și-i încurcăm pe ceilalți … am alerga epuizați după fantasme, îmbătrânind înainte de vreme și ne-ar da peri albi, fără a spera la înțelepciune;
  2. Să avem un set de principii morale, de axiome, de perle ale spiritualității pe care să avem curajul să ne sprijinim, căci știm că nu și-au pierdut strălucirea în timp ci dimpotrivă, și-au verificat validitatea, indiferent de condițiile vitrege ale istoriei;
  3. Să respectăm evidența atunci când ea este fapt împlinit, și să nu ne ferim de a verifica presupunerile noastre prin calcul matematic simplu: adunare și scădere, înmulțire și împărțire … chiar numărând și comparând, dacă nu se poate altfel;
  4. Și mai mult decât orice, împreună cu Sfântul Augustin, ne-ar invita și ne-ar ruga – să fim atenți la intențiile noastre, atunci când facem afirmații ce ar putea trece drept adevăruri sau minciuni … căci intențiile noastre sunt măsura după care, la rândul nostru, vom fi judecați!  

iubire mare

Next Page »