Filosofisme



(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

lessing

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

 

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)


Îmi spui că lumea (imperfectă) și viața (oricum prea scurtă) nu au nici un sens. Dar prin aceasta, îmi arăți înainte de orice că gândești asupra lumii – că vrei să o cunoști, chiar dacă ceea ce ai aflat nu-ți place.

A gândi nu e deloc lipsit de sens – iar rezultatul gândirii (așteptările noastre, căci gândirea cere un efort și nu pot să o concep ca pe un act dezinteresat) – sunt faptele pe care le generează gândirea: atitudini, vorbe, idei înlănțuite de primele impresii, fapte care ne duc spre pace sau spre război.

Adevărul pe care (poate) îl vom afla nu-l putem judeca după aceea că ne este sau nu ne este convenabil, ci e suficient să observăm sensul pe care-l atrage o anumită expresie.

Să generăm pentru început două expresii (ca rod presupus al unei minuțioase și elaborate gândiri), și să urmărim ce pot ele produce în jur:

Expresia (A) – ”Viața nu are nici un sens”.

Expresia (B) – ”Viața e frumoasă”.

Acte și fapte generate de (A): retragerea din lume, însingurarea, poate chiar sinuciderea. E Abgrund-ul lui Heidegger (prăpastia fără fundament sau fundamentul abisal) …

Acte și fapte generate de (B): dorința de a trăi plenar, de a cunoaște despre trecut (cum am ajuns să fim așa, de ce suntem diferiți unii față de ceilalți, cum ne completăm reciproc în diversitate), de a cultiva prietenii (găsim timp pentru celălalt). E Urgrund-ul lui Heidegger (căutarea originii sau fundamentul originar).

Dacă cele două expresii ar fi singurele posibile, atunci oamenii s-ar împărți în două partide: unii s-ar numi ”al scepticilor” iar ceilalți ”ai optimiștilor”. Dar după cum știm, sunt multe alte expresii care s-au folosit ca punct de plecare pentru diferitele ideologii ce-au urmărit să ducă lumea într-o direcție sau alta … adică spre pace sau spre război.

Generația noastră este privilegiată și chemată prin destin să înțeleagă (și poate prin aceasta să împace?) două secole: cel dinspre care venim (secolul marilor războaie mondiale, al blocurilor ideologice în care dușmanii se arătau cu degetul – numindu-se reciproc ”capitalist-retrograzi” sau ”dictatorial-comuniști”) și cel spre care ne îndreptăm (un secol al revoluțiilor tehnologice, care deocamdată ne sperie prin potențialul imens și ritmul schimbărilor pe care le vedem în jur, ale căror consecințe ne este încă greu să le înțelegem).

Chiar dacă îmbătrânim – sau tocmai de aceea? – cred că suntem chemați să recitim sensurile vieții alături de cei tineri, pentru a înțelege care e partea frumoasă și plină a paharului. Și vom îndrăzni să propunem lucrurile de mai sus, în două forme diferite ale exprimării artistice.

Cred că imaginația va fi stârnită de ambele – și de aceea, pentru a nu ne abate de la temă (consecințele gândirii) vă rog să le citiți prin filtrul pe care ni-l pune la dispoziție Nichita Stănescu, când spune ”cuvintele nasc realități” …

Primul exemplu.  Un poem binecunoscut al lui George Coșbuc (Lupta vieții), care ne spune că viața nu poate fi o stare de război permanent, nu poate fi o luptă în sensul unui șir neîntrerupt de situații conflictuale, ci o sforțare permanentă de ridicare în poziție verticală, atunci când – cu sau fără voie, te-mpiedici de câte un obstacol ce-ți iese în cale.

Al doilea exemplu. O caricatură, un desen care vorbește despre superioritatea realismului în fața metafizicii, despre pragmatismul ca refugiu mereu confortabil pentru cei care sunt preocupați de imediat.

 

Lupta Vieții 

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

 

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

 

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

 

E tragedie nălţătoare

Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

 

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

 

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

 

trei tipuri de oameni

Optimistul, Pesimistul/Scepticul și Realistul. Aliniați pe un plan egalitarist, dacă citim de la stânga la dreapta, ultimul pare a deține cheia adevărului – pentru că îl percepem ca fiind ceva mai concret, mai pe înțelesul nostru, ne prezintă ”fapte nu vorbe”, propune evidența ”realității științifice” …  Însă fericirea, oare nu e ea mai mult decât o constatare?! Iar fiecare din aceste atitudini sunt importante pentru că duc la exprimări diferite, atunci când ne aflăm în situații de viață identice …

 

 


sommelier

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București


Vorbind despre limite, deschidem un subiect esențial perioadei de formare a caracterului uman, astfel încât omul să poată ajunge ”o inimă gânditoare”…

Vom încerca mai întâi să vedem care sunt rosturile limitelor, apoi să înțelegem de ce atitudinea față de limite e cea care contează în modelarea personalităților. Dar vom apela și la etimologie pentru a explora sensurile cele vechi. Căci ”limita” – sau în latină ”limes”-ul putea însemna, după caz:

  • o linie de hotar între două ogoare, între două proprietăți, un semn distinctiv – poate un pietroi – pus să păzească între ceva ce este ”al meu” și o continuare – care însă este ”a ta” sau ”a altcuiva”;
  • o înghesuire, prin situarea între granițe … sau o limitare (”angusto limite mundi” – ”în granițele strâmte ale lumii” … );
  • o frontieră la marginea Imperiului, care de regulă era întărită cu fortificații;
  • un drum sau o cale, fie pe albia râurilor (”limite fluminum”), fie un drum al uscatului …

Rosturile limitei ar fi acestea:

(a) de a defini, prin delimitare (sunt ceea ce sunt, în interiorul mulțimii căreia îi aparțin);

(b) de a proteja, prin împrejmuire (zidurile casei, zidurile cetății, frontierele naturale ale statului stimulează instinctul de conservare … );

(c) de a ne conduce către altceva, prin (de)pășirea orientată (esența progresului, contrazicerea stării de fapt, depășirea limitărilor care îmbracă formele luptei dintre vechi și nou).

Atitudinile diferite pe care le-am surprins față de limite (de multe ori la propria persoană, alteori – la cei apropiați, care mi-au permis să văd la ei ceea ce nu puteam observa la mine …), ar fi acestea:

  • Atitudinea de negare. Mi s-a spus să nu calc limita aceasta impusă – și eu o calc, pentru că trebuie să-mi demonstrez libertatea de a decide, să gust adrenalina riscului, să învăț din eventuale eșecuri și să mă bucur de eventualele rezultate spectaculoase;
  • Atitudinea de curiozitate. Oare ce-o fi dincolo de această barieră unde altcineva decât mine a hotărât că trebuie ca lumea mea să ia sfârșit? Ia hai să vedem, să explorăm, să cunoaștem prin descoperirea necunoscutului, prin dezlegarea enigmelor;
  • Atitudinea de constructor. Limita e punctul de plecare pe care sunt chemat să construiesc, pe care trebuie să o depășesc construind mai departe și simt că am obligația să duc Vestea cea Bună dincolo de acest hotar … ”până la capătul lumii”.

Există față de cele de mai sus, un singur moment în care limitele încetează a exista, în care lumea întreagă devine proprietatea omului, în care ideea de Frate și de Soră se transformă în realitatea palpabilă a compătimirii – momentul în care înveți să iubești, căci pe drept Cuvânt, Lumea nu poate fi cucerită altfel decât prin Iubire …

schitul cornetu

Poate fi cucerită lumea altfel decât prin Iubire? Și iarăși, dacă te retragi în vârf de deal pentru a te ruga mai bine pentru cei rămași în lume – oare nu se cheamă că-i cuprinzi pe toți cu iubire? Ce ne apropie pe cei ce ne-oglindim de-o parte și de alta a râului vieții?

 

 


Ce sunt părerile noastre? Cum se formează ele? Unde vom ajunge, dacă e posibil și chiar ni se recomandă ca fiecare din noi să avem o părere, o opinie, despre orice și oricine, și eventual să ne-o exprimăm oricând socotim că ar fi momentul?!

Decât să rătăcim printre minciuni, într-o lume a imaginarului construit din adevăruri frânte, ecouri ale lumii simțurilor, într-o lume a virtualului – în care realitatea unui imaginar construit credibil și palpabil e făcută pentru a ne scăpa printre degetele care click-uie, mai bine ne întrebăm serios asupra vechii arte a înșelăciunii – e timpul să ne întrebăm despre iluzioniști, despre circari, despre vânzătorii de iluzii.

Pentru că preocuparea pentru realitatea virtuală conține un asalt asupra personalității noii generații, având o latură dedicată simțurilor: oferă o realitate din obiecte, senzații și percepții, care atrage irezistibil, mai ales atunci când imaginația e dezlănțuită fără bariere (creierul nostru s-ar dezvolta, spun psihiatrii, în timp).

Sunt două realități pe care tânărul adolescent le descoperă – cea înconjurătoare și cea lăuntrică. Hipersensibil, tânărul visător căruia i se descoperă imediat mirosul putred al minciunii, al greșelilor, al rătăcirilor – pe care le descoperă la celălalt – bătrânul imperfect, nu la sine însuși. Refugiul imediat – realitatea ca vis, dar azi mai mult decît visul de pe pernă – avem o opțiune superioară: realitatea virtuală a jocului pe calculator – VR-ul sau AR-ul (1) care a trecut de mult de faza testelor, are  un parcurs științific, e un business consolidat.

Ne depărtăm tot mai mult de fundamentarea eu-lui existențial pe gândire?

Propunerea ”Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” – se pierde astăzi  în uitare, și odată cu ea se pierde existența ființei umane, bazată pe rațiune. Ori, reconstrucția eu-ului nu se poate realiza decât din interior … într-o realitate plasată la un nivel superior, al gândirii, al ideilor, al certitudinilor, al conceptelor. Altfel, se poate trăi (inconfortabil, ce-i drept), și cu incertitudini care se datorează în primul rând imaginației desfrânate – când ajungem să ni se pară adevărat ceea ce este în realitate o falsitate sau un lucru de rang secundar, material.

Despre acest aspect a fost vorba in Evanghelia de azi – a tânărului bogat, după Sf Luca (cap 18, 18-27): ”Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.” – lepădarea de averi în context, e de fapt o punere la punct a planurilor – ”a avea” trebuie să i se subordoneze lui ”a fi”.

Nimeni nu poate nega importanța imaginației, ea hrănește și alcătuiește visurile noastre – iar visurile pot trage realitatea înspre ele, o pot schimba … Vizionarii au visat o lume mai bună, pentru că au simțit și și-au imaginat adevărul lumii înconjurătoare, dorind schimbarea. Dar vizionarii fără metodă au fost sortiți eșecului, pe când înțelegerea lumii și efortul strategic de schimbare a ei, necesită o cunoaștere profundă din interior spre în-afară, și de jos în sus, spre cele mai înalte sfere ale puterii.

Pentru a schimba lumea din jur, nu ajung ideile frumoase care trec prin capul nostru și nici nu vom câștiga ceva trecând la următorul nivel de dificultate al unui joc, fie el și ”de strategie” – ci singură metoda rămâne verificarea constantă a adevărurilor interioare – ale gândurilor care, prin existența lor, ne feresc de iluziile deșarte. Dacă vreți, între vizionari și strategi – mi-e greu să aleg: cu primii, îmi place să povestesc la nesfârșit, dar cu cei din urmă simt … că am mult mai mult de cîștigat!

________________________________________

(1) Virtual Reality = Realitate virtuală și Augmented Reality = Realitatea augmentată sunt domenii în care știința inteligenței artificiale experimentează cu rezultate formidabile. Jocurile pe computer sunt un teren de testare pentru psihologii moderni. Că legislația pentru protecția minorului e rămasă în urmă, e o altă discuție.

Next Page »