Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru. Căci “al Domnului este pământul şi plinirea lui”. 

Sf Pavel, Scrisoarea Întâi catre Corinteni, Capitolul 10, 23:26

În acest fragment al Primei Scrisori către Corinteni, Sfântul Pavel ne explică existența sau apariția, uneori, a unei anumite stări de blocaj, de dubiu dilematic: cercetarea din cauza conștiinței.

În diferite traduceri – de exemplu în germană ”Gewissenhaftigkeit” sau în franceză ”motif de conscience” – găsim evidența dificultății acestui termen conceptual, care poate însemna – de la ”prizonierat al unei conștiințe hiperactive”, până la ”o stare de alertă permanentă”, în care conștiința (judecător și îndrumător al propriilor fapte) este furnizoarea motivelor de refuz pentru ceea ce numim generic ”plăcerile vieții”.

Desigur, prima problemă pe care o ridicăm este aceea a prea-plinului libertății pe care am câștigat-o, odată cu înțelegerea darului pe care Dumnezeu ni L-a transmis prin Fiul Său: ”iubește și fă ce vrei!” prezintă cel mai bine cele două valențe ale căutării echilibrului: nu pot face tot ceea ce vreau, dacă nu respect condiționalitatea primordială a iubirii aproapelui.

Aproapele este măsura edificării mele, dacă prin lămurire (edificare) înțelegem un act conștient de construcție (atenție – ”aedificium” – nu e o clădire oarecare, ci o clădire dedicată unei … instituții, creată în folos public!)

A construi o viață e mai important decât a construi o casă … – dar casa și masa dau sens existenței noastre, vieților noastre.

O invitație de a mânca împreună, de a locui – o vreme – împreună, sub același acoperiș, poate fi, bineînțeles, acceptată sau refuzată … dar, în funcție de ce? Care este criteriul refuzului sau al acceptării?

Libertatea noastră nu este protejată în ultimă instanță de refuz (care poate fi lesne interpretat ca o amânare a responsabilității), ci prin acceptarea gesturilor de iubire și prin frumoasa împărțire a timpului personal – un dar de la Dumnezeu – cu al celorlalți.

Când alegem să ne așezăm împreună la masă, ”darul cel mic” al invitației și bunătățile oferite spre hrană trupească, primesc răspunsul ”darului cel mare” al timpului petrecut împreună, contribuția fiind deci comună.

De aceea, un refuz poate fi chiar inutil, dacă alternativa pe care o aleg nu-i va bucura mai mult pe ceilalți, iar scandalizarea lor să fie măsura după care vom corecta refuzurile și accepturile noastre în viitor, căci pe pământ nu construim case și nu punem mese … ci construim vieți: cu bucurii, necazuri, trăiri emoționale și raționale, întâlniri și dialoguri care, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne vor edifica – adică lămuri – asupra darurilor pe care le-am primit fiecare, și asupra misiunii noastre comune, în lume.

aedificium