Anticii nu inventaseră telescopul. Dar privirea lor pe cer – întrebările despre nori, despre albastrul infinit, despre soare (cu orientarea dată de răsărit și apus) și despre lună (care crește și descrește, trecând ciclic prin aceleași faze), despre puzderia de stele care formează – atunci când le observi cu suficientă răbdare diferite formațiuni celeste … această privire a lor îndreptată spre cele de sus, a dat naștere unor convingeri interesante, care merită și astăzi atenția noastră.

Bunăoară, existența celor trei ceruri: atmosfera (ceea ce respirăm noi oamenii, ceea ce putem cuprinde ziua cu ochii până la cerul albastru aflat de-asupra capetelor noastre), eterul (cerul intunecat al nopții, care este casa stelelor, loc de lectură și interpretare a zodiacului pentru cei inițiați) și empireul (locul de unde puterea supremă a lui Dumnezeu guvernează, ținând laolaltă ordonator – lumea).

Asemănarea între ”empireu” și ”imperiu” nu poate fi întâmplătoare. Un Împărat – împărățește, adică împarte dreptatea Sa, dând ordine – ordonând lumea și viața oamenilor. Iar diferența dintre haos și cosmos – care definesc în fapt unul și același Univers – e dată de ordinea pe care subiectul cunoscător o observă, o re-cunoaște (sau nu) funcționând în jurul său.

Despre puterea ordonatoare știm că este o putere care se manifestă prin iubire și iertare, prin milostivire. Poruncile nu au rolul de a controla – și nici nu implică recunoașterea autorității. Poruncile, care sunt sigur suficiente în număr de 10 și sigur perfectibile sub formă de constituții, coduri, hotărâri și ordonanțe … propun o ordine, propun o clarificare a relațiilor dintre oameni. Nu-i salvează implicit.

Isus simplifică la doar două – legile fundamentale ale existenței noastre. Una pe verticală – recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, și a doua pe orizontală – recunoașterea fratelui în străinul de lângă mine, a aproapelui ca o formă a sinelui. În acestea două stă salvarea noastră: dacă le practicăm prin trăire interioară.

În Scrisoarea a 2-a către Corinteni (cap 12, v 9) – citim: ”puterea mea prin slăbiciune își atinge plinul”. Și ne cutremurăm, la gândul că Dumnezeu ar putea avea nevoie de noi. De ce are nevoie puterea ordonatoare de slăbiciunile noastre, ne întrebăm? Este – dacă vreți, un alt mod de a ne întreba dacă Dumnezeu … ne-a făcut pentru El? (Ori, la această întrebare ascultăm hotărâtul răspuns-promisiune pe care-l dăm în fiecare Duminică: ”pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”…)

De ce are nevoie ordinea, pentru a se impune în lume – de slăbiciunea oamenilor, de fragilitate, de punerea în criză? (E ca și cum, atunci când aluneci, ai vrea să ști că între tine și asfaltul tare este o plasă de siguranță. Minunea se poate observa atunci când nu-ți rupi piciorul, dar mai ales – atunci când constați minunea vindecării lui! Există o ordine reparatorie …)

În primul rând, pentru că așa cunoaștem adevărul acestei lumi – atunci când facem un act de voință, depășind slăbiciunile proprii prin puterea voinței noastre, dar nu singuri – ci ajutați de grația divină.

În al doilea rând, pentru că așa reușim să practicăm adevărul cel mai profund al vieții noastre, rostul ei adevărat – atunci când acordăm un ajutor (de la acord, armonie a bătăilor inimii proprii cu cea a aproapelui) prin puterea iubirii pe care o manifestăm față de aproapele.

În al treilea rând, pentru că nu putem ajuta cu adevărat decât pe cei mai slabi ca noi – pe cei care se află într-o dificultate mai mare ca a noastră, prin puterea milosteniei sau a carității.

Puterea-necontrolată (care se impune prin violență, care caută să controleze prin forță și exces legislativ) este opusul puterii-iubitoare (care se impune simplu: prin iertare și compasiune).