Vorbind despre limite, deschidem un subiect esențial perioadei de formare a caracterului uman, astfel încât omul să poată ajunge ”o inimă gânditoare”…

Vom încerca mai întâi să vedem care sunt rosturile limitelor, apoi să înțelegem de ce atitudinea față de limite e cea care contează în modelarea personalităților. Dar vom apela și la etimologie pentru a explora sensurile cele vechi. Căci ”limita” – sau în latină ”limes”-ul putea însemna, după caz:

  • o linie de hotar între două ogoare, între două proprietăți, un semn distinctiv – poate un pietroi – pus să păzească între ceva ce este ”al meu” și o continuare – care însă este ”a ta” sau ”a altcuiva”;
  • o înghesuire, prin situarea între granițe … sau o limitare (”angusto limite mundi” – ”în granițele strâmte ale lumii” … );
  • o frontieră la marginea Imperiului, care de regulă era întărită cu fortificații;
  • un drum sau o cale, fie pe albia râurilor (”limite fluminum”), fie un drum al uscatului …

Rosturile limitei ar fi acestea:

(a) de a defini, prin delimitare (sunt ceea ce sunt, în interiorul mulțimii căreia îi aparțin);

(b) de a proteja, prin împrejmuire (zidurile casei, zidurile cetății, frontierele naturale ale statului stimulează instinctul de conservare … );

(c) de a ne conduce către altceva, prin (de)pășirea orientată (esența progresului, contrazicerea stării de fapt, depășirea limitărilor care îmbracă formele luptei dintre vechi și nou).

Atitudinile diferite pe care le-am surprins față de limite (de multe ori la propria persoană, alteori – la cei apropiați, care mi-au permis să văd la ei ceea ce nu puteam observa la mine …), ar fi acestea:

  • Atitudinea de negare. Mi s-a spus să nu calc limita aceasta impusă – și eu o calc, pentru că trebuie să-mi demonstrez libertatea de a decide, să gust adrenalina riscului, să învăț din eventuale eșecuri și să mă bucur de eventualele rezultate spectaculoase;
  • Atitudinea de curiozitate. Oare ce-o fi dincolo de această barieră unde altcineva decât mine a hotărât că trebuie ca lumea mea să ia sfârșit? Ia hai să vedem, să explorăm, să cunoaștem prin descoperirea necunoscutului, prin dezlegarea enigmelor;
  • Atitudinea de constructor. Limita e punctul de plecare pe care sunt chemat să construiesc, pe care trebuie să o depășesc construind mai departe și simt că am obligația să duc Vestea cea Bună dincolo de acest hotar … ”până la capătul lumii”.

Există față de cele de mai sus, un singur moment în care limitele încetează a exista, în care lumea întreagă devine proprietatea omului, în care ideea de Frate și de Soră se transformă în realitatea palpabilă a compătimirii – momentul în care înveți să iubești, căci pe drept Cuvânt, Lumea nu poate fi cucerită altfel decât prin Iubire …

schitul cornetu

Poate fi cucerită lumea altfel decât prin Iubire? Și iarăși, dacă te retragi în vârf de deal pentru a te ruga mai bine pentru cei rămași în lume – oare nu se cheamă că-i cuprinzi pe toți cu iubire? Ce ne apropie pe cei ce ne-oglindim de-o parte și de alta a râului vieții?