Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …