Filosofie Politica



structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …


Sunt unul dintre aceia care cred că omul are suflet și prin aceasta o serie de virtuți și slăbiciuni care nu se pot explica întodeauna fizico-chimic, nici măcar psihologic sau filosofic … și de aceea, mai avem uneori nevoie să apelăm la teologie (unii) sau artă (alții) pentru a desluși – unii cu credința, alții cu pasiunea – misterele lumii în care ne învârtim: deseori fără direcție, dezorientați și mințiți de luminițe care se dovedesc a fi licurici (Poetul ne-a spus așa frumos: ”muști de-o zi” …).

Pentru că eu cred că sufletul există, trebuie să mă decid să am grijă de calitatea lui principală, care este nemurirea. Iar locul unde îmi doresc să parchez picătura mea de infinit nu poate fi decît un loc al liniștii, al armoniei, al Frumosului care este și Bine. Numai că această dorință a mea necesită două lucruri: din partea mea un efort minim, acela de a alege cu libera mea voință, să ajung acolo (deci să mă orientez, să vreau să mă îndrept spre Bine) și din partea lui Dumnezeu, cel mai mare dar – al mântuirii.

În relația de iubire dintre Creatorul meu și mine se interpun, bineînțeles, slujitorii răului, cărora le permitem (cu același liber-arbitru!) să ne facă rău acolo unde ne doare mai mult, în lăcomia și mânia noastră – atunci când ne lăsăm intrați în hora lor, atunci când dăm frâu liber slăbiciunilor noastre. O asemenea slăbiciune este frica, trista înlocuitoare a speranței.

În politică, ”arta compromisului”, locul predilect al minciunilor și fățărniciei, frica cea trist înlocuitoare a speranței este hrănită zilnic cu viclenia și egoismul realizării propriilor interese.

Dar despre minciună știm că nu rezolvă – ci amână (deci ne ține pe loc), multiplicând la infinit mizeria imoralității, până când, cuprinzând sistemul social în asamblu, vreo nouă revoltă sau (ad)mirabilă revoluție vine să ”repare” sau să ”restaureze” ceea ce a fost deja o dată pentru întotdeauna reparat, prin venirea Mântuitorului. Singura revoltă pe care o mai pot accepta, după ce România a promis că se leapădă de comunism și dictatură – este față de păcat. Dar Dumnezeu singur știe ceea ce ne așteaptă și ce are de gând cu noi, pentru că istoria este o frumoasă desfășurare a Voinței divine.

Zilele acestui final de an, ne-au adus în fața ochilor un Partid Comunist Român cosmetizat – iar pe masa Președintelui de origine și cu ținută regală o propunere greu de acceptat sau de refuzat: suspendarea, la cheremul majorității nou-create.

Rostul acestui articol? Să-mi aducă aminte în primul rând, că nu pot fi de stânga iar în al doilea rând, că nu voi face politică – fiindcă nu m-aș putea înscrie, în vechile și sănătoasele condiții ale votului cenzitar … În al treilea rând, că am o datorie, cu ajutorul prietenilor mei – să veghem ca opoziția la rău să aibă continuitate.

Așa să ne-ajute Dumnezeu!


Nimic nobil in gestul de a da in vileag, de a expune metodele de lucru ale unui sistem politic care se bazeaza pe eficienta fortei … si totusi, imi place sa cred ca aceasta a fost cauza caderii candidatului democrat, chiar numai inainte de vot: alegatorul american a aflat cu putine minute inainte de a pune stampila (prea putine pentru a uita si suficiente pentru a intelege gravitatea), ca țara lui foloseste forta in mod abuziv. In declaratii, poporul libian si lumea intreaga trebuie scapata de dictatura si dictator, in realitate – inlocuim un guvern care ne este ostil (sau neascultator – sau independent?!) cu unul care ne este supus … daca a functionat in Irak-ul lui Saddam, in Egiptul lui Mubarak … de ce nu ar functiona in Libia lui Gaddafi?!

Să ne-nțelegem, parte bună a alegerilor este că spală sistemul de secrete: rufele murdare însă ne-au lăsat de data aceasta un sentiment de ciudată amăreală … parcă ne așteptam la mai multă diplomație reală  din partea democratiei americane. E tot mai greu pentru o Mare Putere să-și păstreze calmul profund, să stabilească un exemplu de comportament   pe care celelalte națiuni să-l urmeze. Dar dacă cei care azi sunt ”la butoane” procedează – la umbra unui server privat -, fără menajamente și nici grija de a fi expuși, atunci asta se-ntâmplă: follower-ul profită și expune greșelile liderului.

Politica s-a transformat din păcate prea mult într-un Business, într-o afacere – iar părțile ei urâte, atunci când ies la iveală cu ocazia alegerilor democratice, chiar dacă se spală în bună măsură prin actul divulgării – rămân consemnate undeva în memoria colectivă și până să le uităm, ne sensibilizează.

Dintre toate, relatia ”complexă” a SUA cu țările arabe (cărora le furnizează armament, dar fără a restricționa redistribuirea acestuia) și relatia de cauzalitate dintre destabilizarea Africii de Nord si problema valului imigrationist in Europa, sunt cele doua noutati pe care le-am retinut si probabil nu le-am fi inteles atat de clar, daca anumite documente nu ar fi fost expuse publicului larg.

clinton-email

clinton-2

clinton-3

 


Dupa ce a fost ales Presedinte, spre deosebire de predecesorul sau (care a dat fuguta in turneu pe la servicii), Klaus Johannis s-a dus in vizita acasa la Rege, la Palatul Elisabeta.

Ce frumos, mi-am spus – uite o schimbare radicală – poate (cine știe?) voi apuca să trăiesc revenirea României la Monarhie? … S-or pune de acord cum sa faca tranzitia spre normalitate … in fine, un gest de respect, un gest de la care am avut cu toții de învățat. Pentru că asta ne dorim in fond, de la oamenii politici, să ne mai și învețe câte ceva – nu numai să ne conducă, exersând puterea pe care noi le-am dat-o, prin vot.

Timpul a trecut, și o idee mă frământă tot mai mult, mai ales de când minoritarul nostru Președinte s-a adăpostit în spatele acestui alint, recunoscându-se ca atare și declarându-și viziunea de minoritar etnic și religios, în context sexual: eu sunt pentru toleranță, nu am cum fi altfel, pentru că sunt minoritar … Deci: iubesc toleranța ca principiu, chiar dacă la capătul celălalt al firului e astazi cauza homosexualilor, de pildă. Și chiar dacă atentatul este la familie, un univers mult mai complex decât actul de căsătorie. Și chiar dacă, trei milioane de români (dintre care cu siguranta o parte, votanti ai mei), au semnat pentru normalitate.

Poziționarea ca minoritar și țipătul prevăzător”Vedeți să fiți toleranți, să nu cumva să mă agresați în vreun fel, să nu-mi călcați drepturile în vreun fel … că vă raportez la CEDO!”,  venit din partea unuia care a fost ales de o majoritate românească – el însusi fiind sas de Transilvania respectat de secole si trăind în pace cu prietenii săi români, pare o exagerare greu de inteles (dacă nici votul prezidential dat intr-o lupta pe viata si pe moarte nu e o declarație de simpatie – atunci ce poate fi?!).

Dar lucrurile se explica, daca apelam la Istorie si daca admitem ca minoritar și minor au aceeași rădăcină.

Pe vremea lui Mihai de Romania – cand tatal sau Carol al II-lea a abdicat, din dragoste pentru Elena Lupescu (Romania trecand temporar pe locul secund in ordinea prioritatilor tanarului delfin), a existat o Regenta. Oamenii politici au gasit o solutie de a conduce din umbra (si totusi, la vedere!), ajutand pe-un copil – un minor, sa ajunga la o maturitate deplina, la majorat.

Iata imaginea comunicata oficial:

regenta-lui-mihai

Acum, in cazul acestui minoritar Presedinte al nostru – aparent matur si serios, ne intrebam cu indreptatire: cine sunt cei care-l ajuta in actul de conducere, daca el nu simte inca faptul ca voturile romanilor ii sunt suficiente?

Pe cine are in spate, ca protector(i) – daca el insusi nu simte ca noi suntem cei care-l protejam, cu iubirea noastra, cu votul nostru si cu respectul ascultarii noastre?

E timpul ca spaima de a nu fi tolerat sa fie abandonata de Presedintele ales – caci nu cunosc popor mai iubitor de straini, ca romanii. Hai sa ne gandim numai la cum s-a facut privatizarea tarii, si vom intelege atat naivitatea cat si toleranta noastra, greu incercata!

Nu vad o problema ca protectia minoritarilor si politia politica sa fie facuta in Romania de specialisti externi (poate mai bine pregatiti ca ai nostri pe acest subiect, doar ei au inventat internetul pentru care noi scriem de zor, ei au scris Tratate de Toleranta – cand noi exersam iubirea in Cristos!) dar o problema serioasa poate fi atunci cand dreptatea si legea nu se aplica cu justa masura – iar pe romani ii pedepsim preferential, mai mult decat pe straini.

Ar fi pacat sa ne dorim de la romanii majoritari perfectiunea, iar noi – minoritarii – sa ne permitem orice gluma ne trece prin cap, la adapostul unei protectii interesate si deocamdata – vezi Draga Doamne, functionale!

ocrotirea-minoritarului

 

 

 

Next Page »