Filosofie Politica



Istoria ne învață că există câte ceva bun în lucrurile urâte, contondente, care ne lovesc pe parcursul vieții … și depindem în analize de înțelegerea corectă a conjuncturilor. Să luăm de exemplu extrădarea timpurie a tinerilor revoluționari modoveni de către domnul reacționar Mihai Sturza: cum ar fi ajuns altfel să se plimbe prin celelalte regiuni istorice românești, cuprinse și ele de freamătul revoluționar de la 1848? Ideile circulă pentru că oamenii intră în contact unii cu ceilalți, pentru că exersează comunicarea …

Proclamația de la Islaz menționează  și ea, în 21 iunie 1848 – cele trăite la începutul lunii mai (in zilele de 3-5), la Blaj, pe Câmpia Libertății:

Frați români! Respectați proprietatea și persoanele, adunați-vă cât de mulți, armați-vă cu toți, însă imitați pe frații voștri transilvani. Vedeți cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. 

Se cuvine așadar să ne întrebăm: cum circulă ideile? Cum învățăm unii de la ceilalți – și poate nu e lipsit de importanță să mergem și mai adânc cu interogările: cine de la cine (sau cine pe cine) învață, sau – de ce nu? – cine pe cine ține în întuneric, și mai ales, cu ce scop?

Veți spune să ne ferim de întrebările retorice, fiindcă plictisesc cititorul. De acord. Însă mirarea pe care am avut-o descoperind (într-o inspirată incursiune online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei), un manifest datat 24 Iunie 1848, în care cetățenii imperiului (printre care și frații noștri transilvăneni) – erau chemați să vegheze la respectarea ordinii alegerilor … mă fac nu numai să-l redau aici, dar voi încerca și un mic rezumat. Nu de alta, dar suntem în an electoral – și vechile năravuri electorale se vor actualiza.

Bineînțeles, in contextul noilor tehnologii, ni se va părea poate că răul îmbracă forme noi … dar vă rog, amintiți-vă de lecțiile învățate și haideți să recunoaștem, cât de mult ne regăsim în cele de mai jos … Iar atunci când o lecție predată în urmă cu 172 de ani își păstrează valabilitatea, nu cumva acest lucru în sine devine o probă de verificare a adevărului?

Pe cine imitau transilvănenii, admirați de românii din afara Carpaților?  Iată pe cine. Încercăm o traducere a primului paragraf din acest Manifest …

An alle Staatsbürger der österreichischen Monarchie (1)_1

Către toți Cetățenii Monarhiei habsburgice.

Alegerea deputaților pentru Parlament este pentru fiecare cetățean una dintre sarcinile cele mai importante care-i revin; căci viitorul patriei depinde de imparțialitatea și oportunitatea aleșilor.

Fiecare cetățean liber nu este numai îndreptățit, ci are și obligația să exercite toată influența legală de care este capabil, pentru ca alegerile să transforme în reprezentanți ai poporului pe acei bărbați (cu adevărat) liberi și cu fermitate de caracter (de care patria are nevoie, n.n.), și să se opună cu maximă fermitate oricăror influențe ilegale pe care le-ar observa, cum sunt acestea: amenințările, înșelătoriile, mituirea, siluirea, folosirea în interes propriu a ignoranței, ocolirea legislației alegerilor, și altele asemenea, care pot fi numite generic ca uneltiri împotriva statului

Un cuvânt doar, despre (1) imparțialitatea și (2) oportunitatea aleșilor. Iată ce stă în forța acestor calități:

(1) Odată aleși, reprezentanții sunt ai întregului popor, au o responsabilitate care transcende interesele partidului sau familiei – au intrat într-o familie mai mare – a  poporului -, sunt eliberați de ceea ce le-ar putea îngusta judecata;

(2) Fiecare om, la locul lui – după pricepere și pregătire. Altfel, cât ai fi de bun la suflet, dacă profesional nu depui efortul cunoașterii, a educării inteligenței , al specializării într-o bucățică pe care să o stăpânești cu autoritate profesională … nu vei ajunge niciodată la nivelul cerințelor.


reflections

Dacă religia s-ar retrage mâine din societate, pentru că oamenii ar decide în unanimitate că au nevoie doar de un sens tangibil, material – iar sensul lumii de dincolo (si deci al metafizicii) nu le-ar mai fi de vreun folos, probabil ne-ar rămâne un gol în inimi – sau mai bine spus, un gol în locul sufletelor, ce ar avea forma unei inimi – ce ni s-ar umple cu ideologie – cel mai probabil o formă de nihilism ce ne-ar duce încet dar sigur, dpre anarhie …

Comunismul dictatorial nu cred că va mai reveni vreodată pe aceste meleaguri și sper că suntem de acord că ar fi scârbos de-am revedea, fie chiar și numai prin ochii strănepoților nepoților noștri, un pitic bâlbâit, cocoțat în funcția de mare preot al națiunii carpato-danubiano-pontice, făcând promisiuni mesianice unui popor înfometat și înfrigurat, cu liberul arbitru suspendat de teroare și care s-ar considera salvator al omenirii, …

Cel mai dureros va fi că după ce-am pierdut pe Dumnezeu care este principiul unității noastre, vom observa că nu mai avem orientare, nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii, că am renunțat la traseul cărarii de munte fiindcă ni se părea greu, iar acum rătăcim pe câmpii, asaltați din toate părțile de un orizont care se îndepărtează de noi, care ne refuză atingerea …

Vom înțelege că am renunțat la convenția unui Bine care ne atrăgea, fiindcă este parte constitutivă din noi înșine.

Vom fi neliniștiți fără să știm ce ne lipsește.

Vom cădea în apatie, plictisiți și îngreunați de materialitate. 

Până vom înțelege că principiile morale sunt parte din formarea noastră, condiție a existenței noastre, ne vom duce traiul indecent într-o lume fără obiceiuri unde vom fi înconjurați de o puzderie de secte …

Vom observa cum fiecare devine un predicator al propriei cauze, nemaiascuștându-ne unul pe celălalt,  în competiție fiind pe resursele materiale,  vom urla să convingem, să atragem atenția, vom constitui grupul nostru propriu, gașca de cartier

Vom deveni tot mai străini, mai neîncrezători, și vom ajunge să râdem de promisiunile celuilalt – pentru că vom ști că nu mai există, de mult de tot, din evul mediu, cuvânt de onoare. Fiecare va fi pentru el, iar omul se va integra perfect în natură … dar nu în sensul armoniei – ci al lui homo homini lupus

Problema care nu va putea fi rezolvată – va fi aceea a locului rămas gol din inima noastră: sufletul nu va putea fi înlocuit cu vreun alt ingredient artificial ce s-ar găsi  de vânzare în galantarul consumismului capitalist. 

Pentru că istoria ne oferă exemple și modele, am ales pentru analiza și reflecția acestor zile, un text pe care-l simțim de actualitate, pe care am dori să-l comentăm împreună, pentru a-l înțelege mai bine. Acest text s-a născut din șocul produs de Revoluția Franceză asupra societății engleze, și exprimă reflecțiileunui anume Edmund Burke, publicate în 1790, la Londra – sub forma unei scrisori …  (sublinierile ne aparțin).

Textul integral:

Edmund Burke Reflections on the Revolution in France

 

I flatter myself that I love a manly, moral, regulated liberty as well as any gentleman of that society, be he who he will; and perhaps I have given as good proofs of my attachment to that cause in the whole course of my public conduct. I think I envy liberty as little as they do to any other nation. But I cannot stand forward and give praise or blame to anything which relates to human actions, and human concerns, on a simple view of the object, as it stands stripped of every relation, in all the nakedness and solitude of metaphysical abstraction. Circumstances (which with some gentlemen pass for nothing) give in reality to every political principle its distinguishing color and discriminating effect. The circumstances are what render every civil and political scheme beneficial or noxious to mankind. Abstractedly speaking, government, as well as liberty, is good; yet could I, in common sense, ten years ago, have felicitated France on her enjoyment of a government (for she then had a government) without inquiry what the nature of that government was, or how it was administered? Can I now congratulate the same nation upon its freedom? Is it because liberty in the abstract may be classed amongst the blessings of mankind, that I am seriously to felicitate a madman, who has escaped from the protecting restraint and wholesome darkness of his cell, on his restoration to the enjoyment of light and liberty? Am I to congratulate a highwayman and murderer who has broke prison upon the recovery of his natural rights? This would be to act over again the scene of the criminals condemned to the galleys, and their heroic deliverer, the metaphysic Knight of the Sorrowful Countenance.

 

When I see the spirit of liberty in action, I see a strong principle at work; and this, for a while, is all I can possibly know of it. The wild gas, the fixed air, is plainly broke loose; but we ought to suspend our judgment until the first effervescence is a little subsided, till the liquor is cleared, and until we see something deeper than the agitation of a troubled and frothy surface. I must be tolerably sure, before I venture publicly to congratulate men upon a blessing, that they have really received one. Flattery corrupts both the receiver and the giver, and adulation is not of more service to the people than to kings. I should, therefore, suspend my congratulations on the new liberty of France until I was informed how it had been combined with government, with public force, with the discipline and obedience of armies, with the collection of an effective and well-distributed revenue, with morality and religion, with the solidity of property, with peace and order, with civil and social manners. All these (in their way) are good things, too, and without them liberty is not a benefit whilst it lasts, and is not likely to continue long. The effect of liberty to individuals is that they may do what they please; we ought to see what it will please them to do, before we risk congratulations which may be soon turned into complaints. Prudence would dictate this in the case of separate, insulated, private men, but liberty, when men act in bodies, is power. Considerate people, before they declare themselves, will observe the use which is made of power and particularly of so trying a thing as new power in new persons of whose principles, tempers, and dispositions they have little or no experience, and in situations where those who appear the most stirring in the scene may possibly not be the real movers.

 


Ioan Ciordas

”Făuritori ai României Mari”, o carte-testament, despre sacrificiul eroilor martiri beiușeni –  avocatii – Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. 

Se pare că orice lucru important pe care-l realizăm în viața noastră are nevoie ”să fie stropit” cu sacrificiu, cu renunțare, cu determinarea de a lupta împotriva adversităților, cu greutatea de a duce gândul la faptă și fapta la bun sfârșit, cu depășirea fricilor de tot felul, și mai ales, cu respectarea principiilor de viață. Despre simplitatea acestor principii și respectarea lor chiar și cu prețul vieții este vorba în cartea-document pe care Doamna Marina Gherman – nepoata eroului-martir Dr. Ioan Ciordaș, ne-o oferă cu prietenie în dar, ca pe-un veritabil testament pe care suntem invitați să-l parcurgem și să-l receptăm: un mesaj peste timp, actualizat tocmai la împlinirea unui veac de la tragicele evenimente din primăvara anului 1919.

Istoria, o știm. Bucuria Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a fost de scurtă durată – pentru că Marile Puteri au stabilit o linie provizorie de demarcație, mai întâi pe Mureș, apoi pe linia căii ferate Satu-Mare – Oradea – Arad, între două administrații – cea românească și cea maghiară. O bâlbâială a puterilor epuizate de Primul Război Mondial? Mai degrabă refuzul de a accepta înfrângerea.

Românii din zona Beiușului au fost dintre aceia care au fost prinși în vâltoarea anarhiei de la sfârșitul Primului Război Mondial: mulți au plătit cu viața lor în fața vidului de putere și a furiei unor extremiști însetați de răzbunare. Printre românii de seamă, doi avocați – susținători ai cauzei românești și luptători pentru dezvoltarea conștiinței naționale: Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. Lor le este dedicată această carte, pentru că amândoi au fost uniți de destinul tragic al morții de erou-martir iar păstrarea memoriei nu se poate face decât prin exercițiul repovestirii faptelor care i-au surprins cândva pe contemporani și care în conștiința românească sunt trecuți între legende.

Rostul acestui volum este în primul rând unul aniversar și omagial. Ne oferă și un prilej foarte potrivit de a actualiza învățămintele parcă anume scrise pentru noi cei de azi. Despre acest rost lămuritor al cărții vă invit să medităm, împreună, prin cele câteva întrebări fundamentale pe care autoarea ni le ridică.

(1) Despre Școală și Biserică. Importanța cunoașterii propriei istorii.

Fundamentele națiunii române sunt limba română și credința strămoșească. Pentru  aceasta, instituțiile care se cer apărate sunt Școala și Biserica. Plecând de la aceste coordonate, suntem datori să ne întrebăm:

Cum ne raportăm astăzi la Școală și la Biserică? Cum au evoluat ele în ultima sută de ani, ce reprezintă ele astăzi și care le este influența în societatea noastră? Cât timp și ce poziție ocupă ele între preocupările noastre? Și mai ales, când va fi rescrisă istoria, astfel încât să repunem la locul cuvenit adevărurile uitate intenționat?

Care sunt pericolele realității de azi? Ce anume a luat locul fenomenului de ”maghiarizare” care era resimțit atât de acut între românii din Transilvania, la începutul secolului trecut? Care sunt fricile noastre de azi – și oare sunt ele întemeiate sau nu? Oare citim corect semnele dispariției noastre ca popor și când vom (re)începe să fim sensibilizați de durerile acestei suferințe? Cum ne putem lecui de nepăsare în fața influențelor externe? Cum vom alege să devenim noi înșine? Mai este oare România un ideal posibil, în Europa zilelor noastre?

Dacă limba română e ”haina sufletului românesc” (cf Ioan Ciordaș), atunci – ce reprezintă istoria poporului nostru, pentru noi, cei de azi? Poate că este singura (și sigura) poartă de acces la sensibilitățile acestui suflet, care s-a plămădit sub orânduiri și influențe atât de diferite … De pildă, care erau preocupările românilor din Vechiul Regat și care erau preocupările românilor din Transilvania austro-ungară, în unul și același agitat an 1907, atunci când, aproape simultan, intră în vigoare Legea Appony și se aprinde la Flămânzi, revolta împotriva arendașilor (cu celebrul strigăt pentru o reformă agrară mereu întârziată)?  Istoria – și în special istoria mentalităților – poate explica diferențele specifice ale sufletului românesc de ambele părți ale Carpaților: ele se fac simțite și azi …

(2) Despre fragilitatea orânduirilor construite de om.

Pentru că suntem preocupați în această perioadă de înțelegerea martiriului celor șapte Episcopi greco-catolici și vrem să înțelegem gravitatea și dimensiunile distrugerilor cauzate de ocupantul sovietic în perioada 1948 – 1958 (când România a fost literalmente tratată ca o țară învinsă și ocupată militar), ne-au reținut atenția în mod deosebit, relatările despre dărâmarea celui dintâi monument dedicat martirilor-eroi din Beiuș, acela care fusese inaugurat în 1935 și a cărui realizare a fost posibilă ”din obolul dat cu gând puternic de obștea română”

Această samavolnicie se înscrie între măsurile represive care au fost trecute sub tăcere, prea mult timp. O forțare brutală a modului de viață, prin care s-au răsturnat vreme de patru decenii valorile firești (amestecate și azi în confuzie), ne pune la grea încercare puterea de înțelegere și iarăși, ne întrebăm:

Cât de ușor renunțăm la valorile autentice, moștenite de la părinți și bunici? Cât de rapid înlocuim modelele cu unele de conjunctură? Cum ne este lăsată până și libertatea de a uita de eroii noștri? De ce se instalează atît de ușor frica în sufletele noastre?

Cât de mare a fost ura sovieticilor la adresa înfăptuitorilor Marii Uniri, și cât de ușor au găsit printre localnici dintre aceia dispuși să se bucure și să aplaude demolarea monumentului, tras de patru tancuri (fără a ști că pe vremuri, Ion Vodă cel Viteaz a avut și el parte de patru cămile, ce i-au sfârtecat trupul…)?

Cât de clar era conturat anti-românismul și anti-unionismul unor conaționali și/sau concetățeni, care s-au alăturat ocupanților, tacit sau entuziast, în acest gest de ”răzbunare post-mortem”? Nu s-a găsit nimeni atunci, să ia apărarea apărătorilor idealului național? Avem cu siguranță acces, dar mai ales: avem interesul de a ne informa asupra listei complete a monumentelor de for public distruse în timpul ocupației sovietice (1948-1958)? Ce-au vrut sovieticii ca noi să uităm? Ce este (încă) șters din memoria noastră? Ce ar trebui să ne reamintim …?

Care sunt mecanismele prin care ocupanții intervin în istoria țărilor și popoarelor pe care le cuceresc? Care sunt șansele organizării rezistenței și cum poate fi salvată, prin relațiile de familie, memoria unui popor ocupat … Care e legătura între prezervarea memoriei colective și salvarea ființei unui popor și mai ales, cum, în fața unor gesturi atât de brutale care vizează desființarea noastră, învățăm iertarea?

(3) Ce îi apropie pe acești martiri-eroi ai neamului românesc, de martirii Bisericii? Poate fi jertfa lor supremă pentru cauza națională și misiunea liber asumată, aceea de ocrotire a turmei, punctul comun și rod al credinței lor? (Despre respectarea principiilor de viață).

Fiu de preot greco-catolic, creștin practicant și bun cunoscător al dogmelor Bisericii Catolice, Avocatul Dr Ioan Bolcaș – apără mai mulți preoți români, reprezentându-i în instanță în regim pro-bono. Și a avut de lucru: în afara Legii Appony, care lovește (1907) în școlile românești din Transilvania, interzicând orice altă limbă de predare afară de maghiară … cinci ani mai târziu, în 1912 – s-a reușit (prin implicarea guvernului maghiar!) înființarea unei noi Episcopii greco-catolice – la Hajdudorog (1912). Practic, se urmărea o maghiarizare mai profundă, prin limba vorbită în Biserică. Reacția românilor mireni – care aveau convingerea că nu se poate intra în Rai, decât ”vorbind românește și cu Legea noastră” (cf. lui Iosif Șterca Șuluțiu, unul dintre Președinții ASTREI) a fost una imediată și hotărâtă:  au loc adunări de zeci de mii de suflete, cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a reorganizării Bisericii Române Unite, Greco Catolice din Ardeal: la Alba Iulia (29 mai) și la Cluj (27 iulie).

Cartea de față prezintă o emoționantă scrisoare adresată din suflet de către Ioan Ciordaș tatălui său, protopopului greco catolic Mihai Ciordaș, căruia  îi recomandă să nu-și părăsească turma în clipele de grele încercare Imaginea păstorului dator față de turmă se desprinde ca o profesiune de credință în dialogul epistolar cu părintele său, iar sfaturile pe care le-a dat în 1912 le-a și urmat, la rându-i, în 1919!  În primăvara fatidicului an 1919 – când, sfătuit fiind de prietenul Iuliu Maniu să se retragă în partea administrată de români, Dr Ioan Ciordaș refuză și rămâne să apere până la capăt poporul pe care a ales să-l reprezinte.

În vremuri tulburi, poporul are mai multă nevoie de conducătorii săi, iar această atitudine de disponibilitate la jertfă o întâlnim la fel de puternică în 1940 – la Episcopul martir Cardinal Iuliu Hossu, care va refuza oferta de a-și părăsi turma, atunci când Clujul ajunge sub ocupație horthystă (dar la fel, spre sfârșitul vieții, când refuză invitația de ”a scăpa” din domiciliu forțat, nefăcând drumul la Roma pentru preluarea funcției de Cardinal!)

(4) Despre rolul intelectualului in societate. Ce formă de jertfă ar fi necesară, azi? Cum reconectăm intelectualul la mase, pentru că țtiința de dragul științei e lipsită de scop …

Disponibilitatea unei intelectualități militante este bine reprezentată de implicarea Dr Ioan Ciordaș în activitatea ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura poporului român, înființată în anul 1861 la Sibiu, pentru răspândirea culturii în straturile poporului … Conform Enciclopediei Minerva (Ediția 1929, Cluj) – ASTRA organiza in anul 1928 – ”un număr de 1920 prelegeri populare, 697 de conferințe pentru intelectuali și 357 serate artistico-literare și teatrale. În Biblioteca poporală s-au tipărit aproape două milioane de broșuri …”

Să medităm asupra bucuriei de a dărui lumină poporului, pe care intelectualii transilvăneni au trăit-o la propriu – căci au simțit că numai propășirea culturală a poporului poate da sens acumulării de cunoștințe (altfel cunoașterea rămâne … de dragul ei înșiși!). Iată câteva titluri din conferințele asumate de Dr Ioan Ciordaș: ”Despre Contracte”, ”Despre cărțile funciare și modul cum se pot apăra moșiile”, ”Legea comunală” … ele vorbesc de la sine despre nevoia de informare și disponibilitatea de a educa.

Recomandăm cartea Doamnei Marina German – ”Făuritori ai României Mari”, iubitorilor de istorie si de neam, căci veți avea prilejul de a  cunoaște din interior realitățile vieții unor eroi martiri, promisiunea cărții fiind o mai bună înțelegere a realităților transilvane și românești, de ieri și de azi.    


Să recunoaștem: realitatea este una. Și totuși, într-un anumit fel o înțelegem, dacă o privim cu ochiul rațiunii și altfel, dacă o privim cu ochiul inimii. Deși ambele unghiuri propun formule care în fapt sunt complementare (pentru că avem fiecare din noi, atât sentimente cât și rațiune), pornirea instinctuală este aceea de a identifica imperfecțiunile, ”paiul” din ochiul celuilalt. 

Ce-i reproșăm rațiunii? Că ar fi ”prea rece”, prea ”calculată”, că nu știe să se bucure pe deplin, să trăiască clipa, să uite de sine … Ce-i reproșăm inimii? Că ar fi ”prea naivă”, că s-ar lăsa prea ușor ”înșelată”, că iubește ”ca proasta”, până la sacrificiu de sine …

Fiecare din cele două formule îmi apar predispuse la suferință, dacă nu descoperă calea de mijloc a împăcării, dacă în locul acuzelor reciproce nu ajung să pună recunoașterea sensibilităților fiecăreia, a personalităților care se clădesc pe seturi de valori și principii valide, deși diferite, trăite în funcție de sensibilități sau de tradiție, dar în nici un caz conjunctural.

Întrebarea pe care o punem – cum pot conviețui stânga și dreapta în politică? – presupune cunoașterea valorilor și setul de principii, iar aderența la una sau alta dintre cele două direcții fundamentale e o alegere pe/de viață, care se primește și se lasă moștenire.

E foarte bine că avem de ales între stânga și dreapta. Ce nu este deloc bine, e atunci când aceste două forme se topesc în compromis și în corupție, în trădare și lupte pentru interese meschine (lupta pentru putere este un interes meschin).

Puși în slujba cetățenilor, politicienii – fie de stânga, fie de dreapta -, ajung să nu mai fie recunoscuți ca profesioniști reprezentativi pentru actul de conducere, pentru că s-au lăsat infectați de ”rău”, în diferitele lui forme: corupție, trădare, minciună, demagogie, alianțe nefirești – cele numite ”imorale” (sau ”toxice”) …  

Cetățeanul, bulversat de informațiile care demască răul și sătul de dezbinările și certurile pe care este capabil să le înțeleagă ca false probleme (în fapt, certurile sunt doar diversiuni în lupta pentru putere), răspunde cu neîncredere totală în clasa politică. Acela este momentul propice apariției falșilor profeți, momentul în care sunt pline de guvizi mrejele clovnilor: actori ratați, bolnavi cu sau fără acte, care au naufragiat în politică prin talent lipsit de principii. 

Filmul ”Joker”, în care Joaquin Phoenix face un rol de excepție, prezintă cu mult realism momentul instabilității, al haosului generalizat, al nedreptățitului care din victimă devine călău, al abuzurilor și nepăsării care duc la război civil și anarhie, al nebunului care se pune cu sistemul paralizat, al crizei generalizate de care toți vor să profite – și ale cărei victime (aparent), sunt doar (unii dintre) cei bogați. De fapt, cei care pierd sunt cetățenii, al căror vot, în vreme de război – (oricum) nu mai contează și nu se mai aude … Merită văzut, acest film-manifest, acest avertisment serios că epoca clovnilor în politică este … abia la început!

joker 1

Joaquin Phoenix – un rol memorabil in ”JOKER” (2019)

   


Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 

Next Page »