Filosofie Politica



Ioan Ciordas

”Făuritori ai României Mari”, o carte-testament, despre sacrificiul eroilor martiri beiușeni –  avocatii – Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. 

Se pare că orice lucru important pe care-l realizăm în viața noastră are nevoie ”să fie stropit” cu sacrificiu, cu renunțare, cu determinarea de a lupta împotriva adversităților, cu greutatea de a duce gândul la faptă și fapta la bun sfârșit, cu depășirea fricilor de tot felul, și mai ales, cu respectarea principiilor de viață. Despre simplitatea acestor principii și respectarea lor chiar și cu prețul vieții este vorba în cartea-document pe care Doamna Marina Gherman – nepoata eroului-martir Dr. Ioan Ciordaș, ne-o oferă cu prietenie în dar, ca pe-un veritabil testament pe care suntem invitați să-l parcurgem și să-l receptăm: un mesaj peste timp, actualizat tocmai la împlinirea unui veac de la tragicele evenimente din primăvara anului 1919.

Istoria, o știm. Bucuria Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a fost de scurtă durată – pentru că Marile Puteri au stabilit o linie provizorie de demarcație, mai întâi pe Mureș, apoi pe linia căii ferate Satu-Mare – Oradea – Arad, între două administrații – cea românească și cea maghiară. O bâlbâială a puterilor epuizate de Primul Război Mondial? Mai degrabă refuzul de a accepta înfrângerea.

Românii din zona Beiușului au fost dintre aceia care au fost prinși în vâltoarea anarhiei de la sfârșitul Primului Război Mondial: mulți au plătit cu viața lor în fața vidului de putere și a furiei unor extremiști însetați de răzbunare. Printre românii de seamă, doi avocați – susținători ai cauzei românești și luptători pentru dezvoltarea conștiinței naționale: Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. Lor le este dedicată această carte, pentru că amândoi au fost uniți de destinul tragic al morții de erou-martir iar păstrarea memoriei nu se poate face decât prin exercițiul repovestirii faptelor care i-au surprins cândva pe contemporani și care în conștiința românească sunt trecuți între legende.

Rostul acestui volum este în primul rând unul aniversar și omagial. Ne oferă și un prilej foarte potrivit de a actualiza învățămintele parcă anume scrise pentru noi cei de azi. Despre acest rost lămuritor al cărții vă invit să medităm, împreună, prin cele câteva întrebări fundamentale pe care autoarea ni le ridică.

(1) Despre Școală și Biserică. Importanța cunoașterii propriei istorii.

Fundamentele națiunii române sunt limba română și credința strămoșească. Pentru  aceasta, instituțiile care se cer apărate sunt Școala și Biserica. Plecând de la aceste coordonate, suntem datori să ne întrebăm:

Cum ne raportăm astăzi la Școală și la Biserică? Cum au evoluat ele în ultima sută de ani, ce reprezintă ele astăzi și care le este influența în societatea noastră? Cât timp și ce poziție ocupă ele între preocupările noastre? Și mai ales, când va fi rescrisă istoria, astfel încât să repunem la locul cuvenit adevărurile uitate intenționat?

Care sunt pericolele realității de azi? Ce anume a luat locul fenomenului de ”maghiarizare” care era resimțit atât de acut între românii din Transilvania, la începutul secolului trecut? Care sunt fricile noastre de azi – și oare sunt ele întemeiate sau nu? Oare citim corect semnele dispariției noastre ca popor și când vom (re)începe să fim sensibilizați de durerile acestei suferințe? Cum ne putem lecui de nepăsare în fața influențelor externe? Cum vom alege să devenim noi înșine? Mai este oare România un ideal posibil, în Europa zilelor noastre?

Dacă limba română e ”haina sufletului românesc” (cf Ioan Ciordaș), atunci – ce reprezintă istoria poporului nostru, pentru noi, cei de azi? Poate că este singura (și sigura) poartă de acces la sensibilitățile acestui suflet, care s-a plămădit sub orânduiri și influențe atât de diferite … De pildă, care erau preocupările românilor din Vechiul Regat și care erau preocupările românilor din Transilvania austro-ungară, în unul și același agitat an 1907, atunci când, aproape simultan, intră în vigoare Legea Appony și se aprinde la Flămânzi, revolta împotriva arendașilor (cu celebrul strigăt pentru o reformă agrară mereu întârziată)?  Istoria – și în special istoria mentalităților – poate explica diferențele specifice ale sufletului românesc de ambele părți ale Carpaților: ele se fac simțite și azi …

(2) Despre fragilitatea orânduirilor construite de om.

Pentru că suntem preocupați în această perioadă de înțelegerea martiriului celor șapte Episcopi greco-catolici și vrem să înțelegem gravitatea și dimensiunile distrugerilor cauzate de ocupantul sovietic în perioada 1948 – 1958 (când România a fost literalmente tratată ca o țară învinsă și ocupată militar), ne-au reținut atenția în mod deosebit, relatările despre dărâmarea celui dintâi monument dedicat martirilor-eroi din Beiuș, acela care fusese inaugurat în 1935 și a cărui realizare a fost posibilă ”din obolul dat cu gând puternic de obștea română”

Această samavolnicie se înscrie între măsurile represive care au fost trecute sub tăcere, prea mult timp. O forțare brutală a modului de viață, prin care s-au răsturnat vreme de patru decenii valorile firești (amestecate și azi în confuzie), ne pune la grea încercare puterea de înțelegere și iarăși, ne întrebăm:

Cât de ușor renunțăm la valorile autentice, moștenite de la părinți și bunici? Cât de rapid înlocuim modelele cu unele de conjunctură? Cum ne este lăsată până și libertatea de a uita de eroii noștri? De ce se instalează atît de ușor frica în sufletele noastre?

Cât de mare a fost ura sovieticilor la adresa înfăptuitorilor Marii Uniri, și cât de ușor au găsit printre localnici dintre aceia dispuși să se bucure și să aplaude demolarea monumentului, tras de patru tancuri (fără a ști că pe vremuri, Ion Vodă cel Viteaz a avut și el parte de patru cămile, ce i-au sfârtecat trupul…)?

Cât de clar era conturat anti-românismul și anti-unionismul unor conaționali și/sau concetățeni, care s-au alăturat ocupanților, tacit sau entuziast, în acest gest de ”răzbunare post-mortem”? Nu s-a găsit nimeni atunci, să ia apărarea apărătorilor idealului național? Avem cu siguranță acces, dar mai ales: avem interesul de a ne informa asupra listei complete a monumentelor de for public distruse în timpul ocupației sovietice (1948-1958)? Ce-au vrut sovieticii ca noi să uităm? Ce este (încă) șters din memoria noastră? Ce ar trebui să ne reamintim …?

Care sunt mecanismele prin care ocupanții intervin în istoria țărilor și popoarelor pe care le cuceresc? Care sunt șansele organizării rezistenței și cum poate fi salvată, prin relațiile de familie, memoria unui popor ocupat … Care e legătura între prezervarea memoriei colective și salvarea ființei unui popor și mai ales, cum, în fața unor gesturi atât de brutale care vizează desființarea noastră, învățăm iertarea?

(3) Ce îi apropie pe acești martiri-eroi ai neamului românesc, de martirii Bisericii? Poate fi jertfa lor supremă pentru cauza națională și misiunea liber asumată, aceea de ocrotire a turmei, punctul comun și rod al credinței lor? (Despre respectarea principiilor de viață).

Fiu de preot greco-catolic, creștin practicant și bun cunoscător al dogmelor Bisericii Catolice, Avocatul Dr Ioan Bolcaș – apără mai mulți preoți români, reprezentându-i în instanță în regim pro-bono. Și a avut de lucru: în afara Legii Appony, care lovește (1907) în școlile românești din Transilvania, interzicând orice altă limbă de predare afară de maghiară … cinci ani mai târziu, în 1912 – s-a reușit (prin implicarea guvernului maghiar!) înființarea unei noi Episcopii greco-catolice – la Hajdudorog (1912). Practic, se urmărea o maghiarizare mai profundă, prin limba vorbită în Biserică. Reacția românilor mireni – care aveau convingerea că nu se poate intra în Rai, decât ”vorbind românește și cu Legea noastră” (cf. lui Iosif Șterca Șuluțiu, unul dintre Președinții ASTREI) a fost una imediată și hotărâtă:  au loc adunări de zeci de mii de suflete, cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a reorganizării Bisericii Române Unite, Greco Catolice din Ardeal: la Alba Iulia (29 mai) și la Cluj (27 iulie).

Cartea de față prezintă o emoționantă scrisoare adresată din suflet de către Ioan Ciordaș tatălui său, protopopului greco catolic Mihai Ciordaș, căruia  îi recomandă să nu-și părăsească turma în clipele de grele încercare Imaginea păstorului dator față de turmă se desprinde ca o profesiune de credință în dialogul epistolar cu părintele său, iar sfaturile pe care le-a dat în 1912 le-a și urmat, la rându-i, în 1919!  În primăvara fatidicului an 1919 – când, sfătuit fiind de prietenul Iuliu Maniu să se retragă în partea administrată de români, Dr Ioan Ciordaș refuză și rămâne să apere până la capăt poporul pe care a ales să-l reprezinte.

În vremuri tulburi, poporul are mai multă nevoie de conducătorii săi, iar această atitudine de disponibilitate la jertfă o întâlnim la fel de puternică în 1940 – la Episcopul martir Cardinal Iuliu Hossu, care va refuza oferta de a-și părăsi turma, atunci când Clujul ajunge sub ocupație horthystă (dar la fel, spre sfârșitul vieții, când refuză invitația de ”a scăpa” din domiciliu forțat, nefăcând drumul la Roma pentru preluarea funcției de Cardinal!)

(4) Despre rolul intelectualului in societate. Ce formă de jertfă ar fi necesară, azi? Cum reconectăm intelectualul la mase, pentru că țtiința de dragul științei e lipsită de scop …

Disponibilitatea unei intelectualități militante este bine reprezentată de implicarea Dr Ioan Ciordaș în activitatea ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura poporului român, înființată în anul 1861 la Sibiu, pentru răspândirea culturii în straturile poporului … Conform Enciclopediei Minerva (Ediția 1929, Cluj) – ASTRA organiza in anul 1928 – ”un număr de 1920 prelegeri populare, 697 de conferințe pentru intelectuali și 357 serate artistico-literare și teatrale. În Biblioteca poporală s-au tipărit aproape două milioane de broșuri …”

Să medităm asupra bucuriei de a dărui lumină poporului, pe care intelectualii transilvăneni au trăit-o la propriu – căci au simțit că numai propășirea culturală a poporului poate da sens acumulării de cunoștințe (altfel cunoașterea rămâne … de dragul ei înșiși!). Iată câteva titluri din conferințele asumate de Dr Ioan Ciordaș: ”Despre Contracte”, ”Despre cărțile funciare și modul cum se pot apăra moșiile”, ”Legea comunală” … ele vorbesc de la sine despre nevoia de informare și disponibilitatea de a educa.

Recomandăm cartea Doamnei Marina German – ”Făuritori ai României Mari”, iubitorilor de istorie si de neam, căci veți avea prilejul de a  cunoaște din interior realitățile vieții unor eroi martiri, promisiunea cărții fiind o mai bună înțelegere a realităților transilvane și românești, de ieri și de azi.    


Să recunoaștem: realitatea este una. Și totuși, într-un anumit fel o înțelegem, dacă o privim cu ochiul rațiunii și altfel, dacă o privim cu ochiul inimii. Deși ambele unghiuri propun formule care în fapt sunt complementare (pentru că avem fiecare din noi, atât sentimente cât și rațiune), pornirea instinctuală este aceea de a identifica imperfecțiunile, ”paiul” din ochiul celuilalt. 

Ce-i reproșăm rațiunii? Că ar fi ”prea rece”, prea ”calculată”, că nu știe să se bucure pe deplin, să trăiască clipa, să uite de sine … Ce-i reproșăm inimii? Că ar fi ”prea naivă”, că s-ar lăsa prea ușor ”înșelată”, că iubește ”ca proasta”, până la sacrificiu de sine …

Fiecare din cele două formule îmi apar predispuse la suferință, dacă nu descoperă calea de mijloc a împăcării, dacă în locul acuzelor reciproce nu ajung să pună recunoașterea sensibilităților fiecăreia, a personalităților care se clădesc pe seturi de valori și principii valide, deși diferite, trăite în funcție de sensibilități sau de tradiție, dar în nici un caz conjunctural.

Întrebarea pe care o punem – cum pot conviețui stânga și dreapta în politică? – presupune cunoașterea valorilor și setul de principii, iar aderența la una sau alta dintre cele două direcții fundamentale e o alegere pe/de viață, care se primește și se lasă moștenire.

E foarte bine că avem de ales între stânga și dreapta. Ce nu este deloc bine, e atunci când aceste două forme se topesc în compromis și în corupție, în trădare și lupte pentru interese meschine (lupta pentru putere este un interes meschin).

Puși în slujba cetățenilor, politicienii – fie de stânga, fie de dreapta -, ajung să nu mai fie recunoscuți ca profesioniști reprezentativi pentru actul de conducere, pentru că s-au lăsat infectați de ”rău”, în diferitele lui forme: corupție, trădare, minciună, demagogie, alianțe nefirești – cele numite ”imorale” (sau ”toxice”) …  

Cetățeanul, bulversat de informațiile care demască răul și sătul de dezbinările și certurile pe care este capabil să le înțeleagă ca false probleme (în fapt, certurile sunt doar diversiuni în lupta pentru putere), răspunde cu neîncredere totală în clasa politică. Acela este momentul propice apariției falșilor profeți, momentul în care sunt pline de guvizi mrejele clovnilor: actori ratați, bolnavi cu sau fără acte, care au naufragiat în politică prin talent lipsit de principii. 

Filmul ”Joker”, în care Joaquin Phoenix face un rol de excepție, prezintă cu mult realism momentul instabilității, al haosului generalizat, al nedreptățitului care din victimă devine călău, al abuzurilor și nepăsării care duc la război civil și anarhie, al nebunului care se pune cu sistemul paralizat, al crizei generalizate de care toți vor să profite – și ale cărei victime (aparent), sunt doar (unii dintre) cei bogați. De fapt, cei care pierd sunt cetățenii, al căror vot, în vreme de război – (oricum) nu mai contează și nu se mai aude … Merită văzut, acest film-manifest, acest avertisment serios că epoca clovnilor în politică este … abia la început!

joker 1

Joaquin Phoenix – un rol memorabil in ”JOKER” (2019)

   


Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 


Textul pe care-l redăm mai jos, l-am preluat (fotografiat și apoi transcris) din dosarul cercetat în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, la începutul acestui an. Autorul – istoricul și teologul Zenovie Pâclișanu, era – la vremea redactării (Noiembrie 1945), poate vocea cea mai autorizată în a strânge și ordona logic argumentația necesară delegației României la Conferința de Pace de la Paris: după cel de-al doilea război mondial, aveam să recuperăm măcar parțial din teritoriile pierdute în tragicul an 1940. De ce vă propun tocmai astăzi – în Sfânta Seară a Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos – acest text? Pentru că, în zornăitul tot mai sonor al armelor, e necesar să înțelegem Centanarul prin prisma fragilității unei unități mereu supusă presiunilor, și să medităm la meritele și rolul formator al acelora care s-au străduit să ne aducă împreună … Eram atunci și suntem și astăzi, la cheremul Marilor Puteri. Dar undeva, în profunda unitate a acestui popor, e limba română … cea în care, dacă vom afla înțelepciunea de a ne înțelege, vom deveni o Națiune … 

Cu speranța de mai bine pentru Noul An 2019, vă doresc tuturor, Sărbători cu multă bucurie în suflet!

Călin Diaconu

Prezentând în ședința Camerei Comunelor de la 21 aprilie 1921 Tratatul de la Trianon spre ratificare, Cecil Harmsworth, Subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Străine, spunea: „Ungaria n-a fost decât un conglomerat artificial și forțat (en. „an artificial and enforced aggregation”) de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile.” Cu prilejul ratificării aceluiași tratat, Lordul Curzon, Ministru de Externe al Marei Britanii, vorbind înaintea Camerei Lorzilor la 5 mai 1921 despre caracterul artificial al Monarhiei Austro-Ungare arată că unitatea ei a fost menținută numai prin suportul militar al Germaniei.

Într-adevăr, viața politică a fostului Imperiu Austro-Ungar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost caracterizată de luptele neîncetate pentru libertate națională ale popoarelor sale. Milioane de poloni, cehi, slovaci, români și sârbi supuși stăpânirii celor două națiuni privilegiate—germani în Austria și maghiari în Ungaria—nu se simțeau legați prin nimic de stăpânitorii lor. Pentru ei, Dubla Monarhie era o imensă pușcărie și toți vedeau în ea piedica esențială în calea realizării idealului lor de libertate și unitate națională. De aceea în cursul războiului din anii 1914-1918 cei mai ireductibili dușmani ai Monarhiei Austro-Ungare au fost propriile ei popoare: pentru că aceste popoare așteptau numai de la prăbușirea ei definitivă eliberarea lor din opresiunea care, cu trecerea vremii, devenise insuportabilă. Sute de mii de voluntari cehi, poloni, sârbi și români luptau pe toate fronturile Aliaților împotriva Monarhiei, iar în dosul frontului—la Paris, Londra, Washington și în alte mari centre—echipe de fruntași ai naționalităților oprimate desfășurau o neobosită propagandă pentru a arăta lumii primejdia pe care ar reprezenta-o pentru biruința spiritului de dreptate și realizarea idealului de libertate menținerea hibridei monarhii. O singură lozincă îi călăuzea pe toți, lozinca lapidară a lui E. Beneș: „détruisez l-Autriche-Hungrie”.

Corpul voluntarilor români din Rusia, compus din ofițerii, subofițerii și soldații din Armata Austro-Ungară căzuți prizonieri pe frontul rusesc, spunea în manifestul său de la Darnița din 26 Aprilie 1917: „cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară cu România liberă și independentă (…) Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze.”

Același ideal de independență și unitate națională îl urmărea și Consiliul Național Cehoslovac, înființat în februarie 1916 la Paris sub președinția lui Masaryk. El însuflețea și lupta de excepțională dârzenie și spirit de jertfă a patrioților sârbi. In 9-11 aprilie 1918, reprezentanții națiunilor oprimate din Monarhia Austro-Ungară—italieni, poloni, români, cehoslovaci și iugoslavi—au ținut un congres comun la Roma în care au declarat această monarhie, instrument al imperialismului german, ca piedică principală în calea realizării aspirațiilor lor spre libertate, proclamând în același timp necesitatea luptei comune pentru zdrobirea inamicului comun. (Ed. Beneș, Der Aufstand der Nationen, Berlin 1928, p. 409-411 și T.G. Masaryk, La résurrection d-un Etat, Paris, Plon 1930, p. 90-91).

Marile Puteri Aliate au acceptat și ele ca unul din scopurile principale ale războiului pe care-l purtau împotriva imperialismului german și austro-ungar stabilirea unei noi ordini politice în Europa Centrală, ordine întemeiată pe libertatea popoarelor supuse dominației germane și maghiare. La 3 februarie 1916, Aristide Briand, șeful guvernului francez, a aprobat proiectul dezmembrării Monarhiei Habsburgice pe care i-l prezentase T.G Masaryk, viitorul președinte al Republicii Cehoslovace. La 17 august al aceluiași an, reprezentanții Marii Britanii, Rusiei, Franței și Italiei semnau la București cu Guvernul Român convenția prin care recunoșteau României dreptul de a anexa teritoriile românești ale Austriei și Ungariei.

La 4 decembrie 1917, președintele Wilson cerea în discursul de deschidere a Congresului Statelor Unite ca națiunilor din Monarhia Austro-Ungară să li se dea dreptul de a dispune liber de soarta lor. Cu câteva zile mai târziu, la 8 ianuarie 1918, președintele Wilson formula celebrele 14 puncte întregite la 18 februarie cu declarația că „aspirațiunile naționale trebuie să fie respectate; în viitor, popoarele nu trebuie să mai fie dominate și guvernate decât cu propriul lor asentiment. Autodeterminarea (en. „self-determination”) nu este o simplă frază; este un principiu imperativ de acțiune.”

La 29 mai 1918, Guvernul Statelor Unite, prin scrisoarea lui Robert Lansing—conducătorul Departamentului de Stat—își exprima deplina simpatie față de hotărârile Congresului Națiunilor din Austro-Ungaria, ținut la Roma. Tot atunci, șefii guvernelor Franței, Marei Britanii și Italiei, cu prilejul Consiliului de război ținut la Versailles, au proclamat și dânșii adeziunea la politica de eliberare preconizată de congresul amintit de la Roma.

Prin urmare, la sfârșitul Primului Război Mondial, marii Aliați erau de acord să recunoască popoarelor din Austro-Ungaria dreptul autodeterminării, adică dreptul de a dispune însele de soarta lor. Același mare principiu al autodeterminării călăuzea și politica tinerei Republici Sovietice.

După înfrângerea suferită de Armata Germană pe Somme la 8 august 1918, diplomația Monarhiei Austro-Ungare, convingându-se că orice efort de război și orice vărsare de sânge este zadarnică, a cerut prin nota de la 8 octombrie a Ministrului de Externe Burian adresată Președintelui Wilson încetarea ostilităților și începerea imediată a tratativelor de pace pe baza principiilor cuprinse în cele 14 puncte cunoscute și în declarațiile sale ulterioare.

Răspunsul Președintelui Wilson a venit abia la 18 octombrie și toți comentatorii germani și maghiari ai săi spun că acest răspuns a însemnat prăbușirea definitivă a Dublei Monarhii. Răspunsul declara că de la emiterea celor 14 puncte s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanță, care, în mod necesar, au schimbat și atitudinea și responsabilitatea Statelor Unite. Astfel, acestea au recunoscut Consiliul Național Cehoslovac ca guvern de facto învestit cu autoritate deplină pentru a conduce afacerile politice și militare ale Cehoslovaciei, cât și dreptatea revendicărilor naționale ale Iugoslavilor. Mai târziu, prin comunicatul de la 6 noiembrie, Departamentul de Stat nord-american anunța că Guvernul Statelor Unite va da României, care a sperat întotdeauna la o reuniune cu frații săi din Transilvania ținuți înăuntrul granițelor Imperiului Austro-Ungar, întregul său sprijin ca această țară să-și obțină justele drepturi politice și teritoriale. Prin urmare, popoarele Monarhiei sunt îndreptățite să decidă ele însele asupra sorții lor.

Contele Andrassy—noul Ministru de Externe al Austro-Ungariei—comunica Președintelui Wilson în nota sa din 27 octombrie 1918 că acceptă ca bază a discuțiilor pentru încheierea păcii răspunsul de la 18 octombrie și deci punctul său de vedere și privitor la drepturile popoarelor din Monarhie („Le Gouvernement austro-hongrois (…) adhère aussi à sa manière de voir contenue dans la dernière note sur les droits des peuples d-Autriche-Hongrie (…)”).

La data când Contele Andrassy trimitea nota sa Președintelui Wilson, Monarhia Austro-Ungară nu mai exista. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voevod citise în Camera Deputaților din Budapesta hotărârea Partidului Național al Românilor din Ungaria, care declara textual: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare națiune să poată dispune singură și liber de soarta ei, drept care este recunoscut acum și de către Guvernul Ungar prin propunerea de armistițiu a Monarhiei, națiunea română din Ungaria și Transilvania dorește să facă uz de acest drept și reclamă, în consecință, pentru sine dreptul ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așezarea sa printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de coordonare a sa cu celelalte națiuni libere. Organul național al națiunii române din Ungaria și Transilvania nu recunoaștere îndreptățirea acestui parlament (Parlamentul Ungar) și a acestui guvern (Guvernul Ungar) să se considere reprezentante ale națiunii române și să reprezinte astfel la Congresul General de Pace interesele națiunii române din Ungaria și Transilvania, căci națiunea română poate încredința apărarea intereselor sale numai unor factori desemnați de propria sa adunare națională. În afară de organele delegate de Adunarea Națională sau alese din mijlocul său, așadar în afară de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.” În ziua următoare (19 octombrie), Consiliul Național al Iugoslavilor, întemeiat pe dreptul de autodeterminare a popoarelor, cere unirea tuturor teritoriilor locuite de sloveni, croați și sârbi într-un stat național iugoslav independent. Crearea Statului Independent Cehoslovac fusese recunoscută de mult de guvernele Marilor Puteri.

La 31 noiembrie 1918 se formează la Budapesta Guvernul Revoluționar al Contelui Mihail Karolyi, Ungaria se separă de Austria, iar la 11 noiembrie, prin declarația de la Echartsau, Regele Carol renunță la tronul Ungariei, aceasta devenind republică. Monarhia Austro-Ungară era acum doar o tristă amintire istorică.

Declarația critică a lui Alexandru Vaida-Voevod din ședința de la 18 octombrie 1918 a Camerei Ungare în numele națiunii române din Transilvania și Ungaria refuza Parlamentului și Guvernului Ungare dreptul de a reprezenta națiunea română și de a vorbi în numele său, spunând că acest drept îl are doar ea însăși, prin delegații ei oficiali. Națiunea română a revendicat, prin declarația amintită, dreptul de a dispune de soarta sa singură și în mod liber.

Felul în care națiunea română din Transilvania înțelegea să se folosească de dreptul de a-și croi singură soarta viitoare l-a arătat în Marea Adunare Națională ținută la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, care a proclamat cu un entuziasm fără margini unirea cu Regatul României.

Fiindcă o propagandă partizană a prezentat această istorică adunare națională ca o simplă întrunire politică a unui partid politic—în care, ca de obicei, declarațiile oratorilor sunt primite cu aplauze de aderenți prezenți—considerăm util pentru justa înțelegere a valorii hotărârilor aduse acolo să arătăm, întemeiați pe documente oficiale autentice, felul în care a fost convocată această mare adunare reprezentativă a poporului român din Transilvania și Ungaria, cât și componența sa.

După ce, prin declarația citită în Camera Deputaților de la Budapesta la 18 octombrie 1918, românii au afirmat că—pe baza principiilor wilsoniene pe care, prin nota sa din 8 octombrie, Monarhia Austro-Ungară le acceptase—nu mai recunosc nici Parlamentului, nici Guvernului Ungar dreptul de a dispune de soarta națiunii române, conducerea afacerilor acesteia trecea asupra Consiliului Național Român, care-și fixase sediul la Arad, având ca președinte pe luptătorul naționalist Ștefan Cicio Pop. Consiliul era compus din 12 membri, dintre care șase reprezentanți ai muncitorilor români, organizați în Partidul Social Democrat. Pentru a da posibilitatea națiunii române din Transilvania și Ungaria, al cărei reprezentant era, să-și fixeze noua politică, la 20 noiembrie 1918 Consiliul Național a convocat adunarea națională la Alba- Iulia pe 1 decembrie. În conformitate cu adresa de convocare, membrii adunării erau: 1) episcopii români din Transilvania și Ungaria; 2) toți protopopii români în funcție; 3) câte un delegat al fiecărui consistoriu și capitlu de canonici; 4) câte doi delegați din partea fiecărei asociații de femei; 5) câte doi delegați ai societăților culturale românești; 6) câte un delegat de la fiecare școală secundară; 7) câte doi delegați ai fiecărei asociații de învățători; 8) câte un delegat ofițer și un delegat soldat de la fiecare secție județeană a gărzilor naționale, înființate pentru menținerea ordinii după izbucnirea Revoluției din Ungaria, la sfârșitul lui octombrie; 9) câte doi delegați de la fiecare asociație de meseriași; 10) delegații Partidului Social-Democrat; 11) câte doi delegați aleși de fiecare asociație a tineretului universitar român, și 12) câte cinci delegați aleși de fiecare circumscripție electorală, prin sufragiul universal.

Prin urmare, în afară de delegații aleși de circumscripțiile electorale, la Adunarea Națională care avea să decidă asupra sorții națiunii române din Transilvania și Ungaria această națiune a fost reprezentată de delegați ai tuturor instituțiilor culturale, ai muncitorimii grupate în Partidul Social Democrat și ai meseriașilor. În ceea ce privește circumscripțiile electorale, au fost menținute circumscripțiile vechi, create de Guvernul Ungar, cu deosebire însă că alegerea delegațiilor s-a făcut prin sufragiu universal și nu prin sufragiu cenzitar, care era în uz în Ungaria.

Altfel, au participat la adunarea care a votat unirea Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român cinci episcopi, patru vicari episcopești, 125 de protopopi, șase delegați ai consistoriilor celor două Biserici românești (Ortodoxă și Greco-Catolică), patru delegați ai capitlurilor de canonici, 90 de delegați ai asociațiilor culturale, 12 delegați ai Sindicatului Presei Române, 17 delegați ai tineretului de la școlile superioare, 22 de delegați ai institutelor financiare și de asistență socială, doi delegați ai societăților sportive, 70 de delegați ai asociațiilor de femei, 27 de delegați ai școlilor secundare, 57 de delegați ai asociaților de învățători, 55 de delegați ai gărzilor naționale, 55 de delegați ai asociațiilor de meseriași, 17 delegați ai Partidului Social Democrat și 655 de delegați aleși prin sufragiu universal din 131 de circumscripții electorale.

Adunarea Națională s-a compus deci din 1221 de delegați, reprezentând națiunea română din Transilvania și Ungaria cu tot ce avea aceasta ca organizație bisericească, școlară, economică, multiculturală și socială, reprezentând și circumscripțiile electorale în ființă conform normelor stabilite de Guvernul Ungar pentru alegeri parlamentare. Pe județe, aceste circumscripții electorale erau repartizate astfel:

1. Județul   Alba 7 Circumscripții
2. # Arad 8 #
3. # Bischiș (Bekes) 2 #
4. # Bihor 12 #
5. # Brașov 5 #
6. # Caraș-Severin 6 #
7. # Cenad (Csanad) 2 #
8. # Bistrița-Năsăud 2 #
9. # Ciuc 3 #
10. # Cluj 5 #
11. # Făgăraș 4 #
12. # Hunedoara 7 #
13. # Maramureș 4 #
14. # Mureș 6 #
15. # Odorhei 2 #
16. # Sătmar 7 #
17. # Someș 5 #
18. # Sibiu 6 #
19. # Târnava-Mare 4 #
20. # Târnava-Mică 3 #
21. # Timiș 11 #
22. # Torontal 7 #
23. # Turda 4 #
24. # Trei-Scaune 3 #
25. # Sălaj 5 #
26. # Ugocea (Ugocsa) 1 #

A afirma deci că Adunarea Națională Română de la 1 Decembrie 1918 a fost întrunirea unui partid politic înseamnă a falsifica cea mai evidentă dintre realități.

Acești delegați, ale căror mandate au fost, în prealabil, riguros verificate, au votat, cum am amintit, cu un delirant entuziasm, unirea națiunii române din Transilvania și Ungaria cu Regatul României.

S-a mai afirmat din partea aceleași propagande partizane că Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 a luat hotărârea de unire cu România în prezența și sub presiunea Armatei Române. Și afirmația aceasta este absolut inexactă. În Alba-Iulia se aflau la acea dată numai trupele germane în retragere ale Mareșalului Mackensen. Trupele românești se găseau la o enormă distanță de locul Adunării: ele au ocupat la 27 noiembrie Târgul Mureș, iar la 28 noiembrie—Reghinul Săsesc, situat în colțul nord-estic al Transilvaniei, îndreptându-se deci nu spre Alba-Iulia, ci în direcția opusă.

Brașovul, care se găsește la numai câțiva kilometri de la frontiera veche a Regatului Român, a fost ocupat abia în ziua de 7 decembrie 1918.

Adunarea Națională a adoptat hotărârea de unire nu numai în cea mai perfectă ordine, ci și în cea mai deplină libertate, fiecare membru al acesteia fiind absolut liber în părerile și votul său.

Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 nu a votat numai unirea necondiționată a Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român, ci a stabilit și principiile pe baza cărora dorea să se organizeze Statul Român unit. Aceste principii erau:

1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din interiorul său, și fiecare popor va primi reprezentare în corpurile legislative și la guvernarea țării proporțională cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptățire și deplina libertate confesională a tuturor confesiunilor din stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic în toate aspectele vieții publice. Votul obștesc direct, egal și secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, pentru cetățeni care au împlinit 21 de ani—la reprezentarea comunală, județeană și în parlament.

4. Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industrializate din Occident.

Unii se vor întreba: avut-a națiunea română dreptul de a dispune, ea singură, de soarta Transilvaniei și a părților vecine din Ungaria, a căror unire cu Regatul Român a hotărât-o în Adunarea sa Națională din Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1919? Răspunsul se desprinde de la sine din cifrele următoare: conform datelor statisticii oficiale ungare din 1910, teritoriul care s-a unit la sfârșitul anului 1918 cu România avea o populație de 5.159.704 locuitori, dintre care 2.830.076 români, 1.505.888 maghiari, 438.771 germani, 182.294 evrei, și 202.675—alții (sârbi, slovaci, ruteni etc.). Prin urmare, românii formau majoritatea absolută a populației, numărul lor fiind aproape de două ori mai mare decât acela al maghiarilor. Este evident că soarta acestui teritoriu nu putea fi determinată de maghiarii care formau abia 28.99% din populație, și cu atât mai puțin de celelalte popoare, al căror număr era și mai redus. Maghiarii au încercat, din primul moment, să-și asigure concursul sașilor din Transilvania, al căror număr era de 234.085, pentru acțiunea lor de împiedicare a unirii provinciei cu Regatul Român, însă acest concurs nu numai că le-a fost refuzat, ci sașii înșiși în Adunarea lor Națională, ținută la 8 ianuarie 1919 în Mediaș, au votat și ei unirea cu România. (Fr. Teutsch, Geschichte der Siebenburger Sachesen IV, Sibiu 1928, p. 257 și 263).

Maghiarii nu puteau determina soarta provinciei nu numai din cauza numărului lor redus, ci și din motivul că 42% din acest număr se găsea și se găsește așezat în regiunea secuiască, ocupând un teritoriu de aproximativ 13.000 km² în imediata vecinătate a vechii frontiere a României, înconjurați din toate părțile de aproape trei milioane de români și la o depărtate de circa 265 km în linie aeriană de blocul maghiar de pe malul Tisei. Restul populației maghiare este răspândit pe o suprafață de 87.000 km², fără a forma majoritate decât într-un singur județ din 16, cum rezultă din tabloul de mai jos, întocmit pe baza recensământului oficial ungar din 1910:

Județul Români Maghiari Germani Evrei Alții
1. Alba 171.483 35.262 7.269 3.845 3.759
2. Arad 247.635 111.112 31.995 10.307 18.071
3. Bihor 256.052 190.028 3.458 27.247 11.688
4. Caraș-Severin 337.777 28.691 55.927 4.781 39.855
5. Cluj 161.279 98.858 8.386 12.581 5.583
6. Făgăraș 84.436 5.561 3.236 905 1.941
7. Hunedoara 271.675 47.041 8.101 5.679 7.639
8. Maramureș 73.456 20.666 7.839 32.810 15.626
9. Năsăud 87.564 3.483 25.609 7.254 3.933
10. Sălaj 136.087 77.463 616 9.849 5.925
11. Sătmar 128.401 146.657 7.251 23.843 2.213
12. Sibiu 113.443 8.594 49.757 1.565 2.333
13. Someș 189.443 39.384 6.902 12.797 3.510
14. Târnava-Mare 67.712 16.187 63.919 1.016 130
15. Timiș-Torontal 174.349 76.187 187.400 8.638 56.936
16. Turda 125.668 41.982 576 2.648 3.501
           
           

Este evident că luându-se drept criteriu al determinării apartenenței politice a teritoriilor care constituiau Conglomeratul Austro-Ungar (un conglomerat „artificial și forțat”, cum îl numea Subsecretarul de Stat al Ministerului Afacerilor Străine al Marei Britanii) voința popoarelor, singura voință decisivă în ceea ce privește Transilvania putea fi aceea a poporului român. De acest lucru și-a dat seama și Guvernul însuși, care, după cum am văzut, a recunoscut în ofertele de pace făcute Guvernului Statelor Unite dreptul popoarelor din Ungaria de a dispune liber de soarta lor viitoare.

Propaganda atât de partizană despre care am mai vorbit, recunoscând—fiindcă nu poate face altfel— covârșitoarea supremație numerică a elementului românesc în teritoriile Ungariei care s-au unit la sfârșitul anului 1918 cu Regatul Român, afirmă totuși că dreptul de a dispune de aceste teritorii aparține minorității maghiare din cauza superiorității sale culturale, căci nu numărul trebuie să decidă în astfel de chestiuni, ci calitatea locuitorilor. Pentru dovedirea acestei superiorități culturale se înfățișează cifrele școlilor primare, secundare și superioare maghiare în comparație cu cele românești, se invocă numărul știutorilor de carte maghiari și numărul știutorilor de carte români, numărul profesioniștilor intelectuali maghiari în comparație cu numărul profesioniștilor intelectuali români. Cifrele sunt, într-adevăr, impresionante la o primă vedere și dovedesc, fără îndoială, inferioritatea culturală din anul 1918 a românilor față de maghiari. Propaganda amintită uită însă un lucru esențial: cauzele inferiorității culturale românești. Uitarea este explicabilă întrucât această inferioritate se datorează exclusiv politicii de opresiune a guvernelor maghiare.

În curs de 51 de ani (1867-1918) cât Transilvania a fost unită cu Ungaria românilor nu li s-a îngăduit înființarea niciunui gimnaziu românesc. În aceeași perioadă, Statul Maghiar a suprimat 300 de școli primare românești și 533 de școli primare mixte româno-maghiare. Apoi Statul Ungar n-a întreținut nici o școală de nici o categorie cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Datorită acestei politici de opresiune s-a ajuns ca în anul școlar 1917-18, ultimul an al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei, să revină o școală primară maghiară pentru 583 de locuitori maghiari față de o școală primară românească la 1098 de locuitori români. Conform datelor statistice comunicate de Guvernul Ungar Conferinței de Pace de la Paris, la începutul anului 1920, pe teritoriul Transilvaniei—unde maghiarii formau abia 29% din populație—funcționau în anul școlar 1917-18 următoarele școli cu limba de predare maghiară: 651 de grădinițe, 2.588 de școli primare, 109 de școli civile, 52 de gimnazii, 24 de școli normale pentru pregătirea învățătorilor, 13 școli comerciale, 165 de școli pentru ucenici industriali. Pe același teritoriu, românii—al căror număr era de două ori mai mare decât al maghiarilor—aveau numai următoarele școli românești: patru grădinițe de copii, 2.578 de școli primare, patru școli civile de fete, opt școli normale, cinci gimnazii, o școală comercială și trei școli pentru ucenicii industriali.

Pentru a se vedea cât de catastrofală era pentru români politica școlară a guvernelor ungurești de atunci, amintim, ca exemplu, că în 11 județe, 1.525.168 de români nu aveau nicio școală secundară românească, pe când în aceleași județe, 620.061 de maghiari aveau 79 de școli secundare maghiare.

Inferioritatea culturală a românilor din Transilvania față de maghiari în 1918 se datora nu numai acestei politici școlare care împiedica progresul cultural românesc, ci și faptului că accesul românilor la serviciile publice era aproape imposibil. Din totalul funcționarilor publici, 91,1% erau maghiari și doar 2,1% erau români. Din cele 7.966 de localități cu o populație sub 1000 locuitori, cât avea Ungaria, maghiare erau numai 2731, adică 34,3%, iar nemaghiare erau 5.235, adică 65,7%. Cu toate acestea, din numărul total de 5.513 notari comunali și de circumscripție—deci funcționari în contact direct cu masele populare—nemaghiari erau numai 647, deci de-abia 11,8%.

Faptul că inferioritatea culturală a românilor se datora exclusiv politicii de opresiune a guvernelor ungurești îl dovedește mai presus de orice îndoială impresionantul progres cultural pe care românii din Transilvania l-au realizat după unirea Provinciei cu Regatul României, când orice opresiune a încetat.

Din expunerile de până aci rezultă că:

1. Principiul autodeterminării a călăuzit politica tuturor poarelor asuprite din Monarhia Austro-Ungară.

2. Dreptul de autodeterminare al acestor popoare a fost recunoscut și aprobat de toate Marile Puteri Aliate din Primul Război Mondial.

3. Românii din Ungaria, întemeiați pe acest drept, au declarat în Adunarea Națională ținută la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia desfacerea de Ungaria a teritoriilor locuite de ei și unirea lor cu Regatul României.

4. Adunarea amintită nu a fost adunarea unui partid politic ci o adevărată Adunare Națională, la care națiunea română din Transilvania și părțile românești ale Ungariei a fost reprezentată prin organizațiile sale bisericești, școlare, sociale, culturale, economice, financiare și muncitorești și prin delegați aleși prin sufragiu universal.

5. Adunarea Națională a Românilor a lucrat în cea mai deplină libertate, fără nicio încercare sau posibilitate de exercitare a unor presiuni externe asupra hotărârilor ei.

6. Națiunea română era singura îndreptățită să decidă soarta teritoriilor a căror unire cu Regatul Român a proclamat-o întrucât aceasta formează majoritatea absolută a populației.

Z. Pâclișanu 30 noiembrie 1945

Material preluat din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (ianuarie 2018).


Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …

 

Next Page »