Filosofie Politica



Pământul țării nu e neîncăpător pentru cei care pleacă la Domnul: cimitirele sunt multe și crucile ridicate la căpătâi arată apartenența la botezul în Cristos. Printre numeroșii creștini care se odihnesc în pământul patriei, sunt unii care merită ceva mai multă atenție din partea noastră, iar un popas la căpătâiul lor poate să ajute în înțelegerea răfuielilor dintre timp și eternitate.

Am poposit zilele acestea pe o alee într-unul din cimitirele bucureștene – poate cel mai renumit dintre toate, Bellu – în care ochii au căutat locul unde se odihneste poetul nostru național, Mihai Eminescu.

Sunt două perspective din care-l putem privi.

Prima, din perspectiva grupului celor trei clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu – George Coșbuc și Ion Luca Caragiale – cu toții apărând dincolo de moarte valorile universale ale literaturii.

Dar între aceste trei certitudini, apar – cu de-a sila strecurate și nefiresc infiltrate – mormintele unor decedați de la începutul anilor 60 ai secolului trecut. Prima intrebare: ”Ce caută Mihail Sadoveanu, un colaborator al regimului comunist, lângă Eminescu?” … nu poate fi răspunsă decât printr-o a doua: ”Auzi, cine a fost Traian Săvulescu?” … și care e opera ce-l recomandă să fi fost  înmormântat între Eminescu și Caragiale?!

Prima perspectivă ne lămurește asupra calculelor meschine ale politrucilor de la începutul anilor 60 ai secolului trecut, în sensul reinterpretării trecutului până la răstălmăcire, prin amestcul valorilor.

Pentru noi cei de azi, dacă vrem să privim pentru a înțelege, e ușor să învățăm câte ceva despre propagandă și modul în care se instaurareză regatul minciunii: ”încurcă-i drace, că și mie-mi place” pare a fi mesajul primei perspective de la mormântul lui Eminescu, din cimitirul Bellu Ortodox.

infiltrati

Savanți fără conștiință de neam și țară, vânduți regimului sovietic de ocupație (între 1948 si 1958 România a fost ocupată de tancurile URSS), așteaptă a doua venire a Dreptului Judecător, lângă titanii literaturii clasice: Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Nu suntem noi oamenii în măsură a îndrepta sau judeca trecutul …

 

Că realitatea poate fi privită din mai multe unghiuri, o arată poza de mai jos.

dialog Nichita Eminescu

Nichita, in dialog cu prietenul său, Eminescu. Cimitirul Bellu Ortodox – Bucuresti, 7 Aprilie 2019

Pentru această a doua perspectivă, trebuie să facem un pas înapoi și să-l privim pe Eminescu stînd în fața singurului mormânt fără vârstă, fără încadrare temporală … mormântul lui Nichita Stănescu e pata de culoare ce ne redă optimismul și încrederea că nici un bine nu va rămâne nerăsplătit!

Umbra teiului de la căpătâiul  lui Eminescu și tot geniul limbii române par a-l răscoli și răcori pe Nichita – acesta fiind desigur unghiul și ochiul prin care putem înțelege cel mai bine transferul de  responsabilitate către cei care vin după noi …

Deocamdată însă, cum vedeți, primăvara nu a ajuns la mormântul lui Nichita.

Deocamdată însă, Sadoveanu, Ralea, Săvulescu și alți profitori ai regimului comunist, care și-au folosit darurile și talentul în slujba răului, ni se par mult prea vizibili.

Deocamdată însă, pare că nu găsim puterea de a face curățenie în trecutul nostru … deși știm că abia atunci când vom reuși curățirea interioară și vom alege să ne acomodăm cu rigorile Adevărului, vom reuși (poate) să restaurăm și să curățim de uitare mormintele celor ce au gândit, au visat și s-au rugat pentru noi.

O pată de sânge care vorbeste

Piatra de mormînt a lui Nichita. Semnătura Poetului, pe o placă albă de marmură. Adevărul neputințelor noastre e revelat de murdărie și nepăsare …

 

 

 

 


Textul pe care-l redăm mai jos, l-am preluat (fotografiat și apoi transcris) din dosarul cercetat în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, la începutul acestui an. Autorul – istoricul și teologul Zenovie Pâclișanu, era – la vremea redactării (Noiembrie 1945), poate vocea cea mai autorizată în a strânge și ordona logic argumentația necesară delegației României la Conferința de Pace de la Paris: după cel de-al doilea război mondial, aveam să recuperăm măcar parțial din teritoriile pierdute în tragicul an 1940. De ce vă propun tocmai astăzi – în Sfânta Seară a Nașterii Mântuitorului nostru Isus Hristos – acest text? Pentru că, în zornăitul tot mai sonor al armelor, e necesar să înțelegem Centanarul prin prisma fragilității unei unități mereu supusă presiunilor, și să medităm la meritele și rolul formator al acelora care s-au străduit să ne aducă împreună … Eram atunci și suntem și astăzi, la cheremul Marilor Puteri. Dar undeva, în profunda unitate a acestui popor, e limba română … cea în care, dacă vom afla înțelepciunea de a ne înțelege, vom deveni o Națiune … 

Cu speranța de mai bine pentru Noul An 2019, vă doresc tuturor, Sărbători cu multă bucurie în suflet!

Călin Diaconu

Prezentând în ședința Camerei Comunelor de la 21 aprilie 1921 Tratatul de la Trianon spre ratificare, Cecil Harmsworth, Subsecretar de Stat al Ministerului Afacerilor Străine, spunea: „Ungaria n-a fost decât un conglomerat artificial și forțat (en. „an artificial and enforced aggregation”) de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile.” Cu prilejul ratificării aceluiași tratat, Lordul Curzon, Ministru de Externe al Marei Britanii, vorbind înaintea Camerei Lorzilor la 5 mai 1921 despre caracterul artificial al Monarhiei Austro-Ungare arată că unitatea ei a fost menținută numai prin suportul militar al Germaniei.

Într-adevăr, viața politică a fostului Imperiu Austro-Ungar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost caracterizată de luptele neîncetate pentru libertate națională ale popoarelor sale. Milioane de poloni, cehi, slovaci, români și sârbi supuși stăpânirii celor două națiuni privilegiate—germani în Austria și maghiari în Ungaria—nu se simțeau legați prin nimic de stăpânitorii lor. Pentru ei, Dubla Monarhie era o imensă pușcărie și toți vedeau în ea piedica esențială în calea realizării idealului lor de libertate și unitate națională. De aceea în cursul războiului din anii 1914-1918 cei mai ireductibili dușmani ai Monarhiei Austro-Ungare au fost propriile ei popoare: pentru că aceste popoare așteptau numai de la prăbușirea ei definitivă eliberarea lor din opresiunea care, cu trecerea vremii, devenise insuportabilă. Sute de mii de voluntari cehi, poloni, sârbi și români luptau pe toate fronturile Aliaților împotriva Monarhiei, iar în dosul frontului—la Paris, Londra, Washington și în alte mari centre—echipe de fruntași ai naționalităților oprimate desfășurau o neobosită propagandă pentru a arăta lumii primejdia pe care ar reprezenta-o pentru biruința spiritului de dreptate și realizarea idealului de libertate menținerea hibridei monarhii. O singură lozincă îi călăuzea pe toți, lozinca lapidară a lui E. Beneș: „détruisez l-Autriche-Hungrie”.

Corpul voluntarilor români din Rusia, compus din ofițerii, subofițerii și soldații din Armata Austro-Ungară căzuți prizonieri pe frontul rusesc, spunea în manifestul său de la Darnița din 26 Aprilie 1917: „cu jertfa vieții noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară cu România liberă și independentă (…) Cerem deci încorporarea noastră la România, în numele dreptului fiecărei națiuni capabile de viață și în stare de a-și hotărî singură soarta, de a-și alege singură statul și forma prin care voiește să se guverneze.”

Același ideal de independență și unitate națională îl urmărea și Consiliul Național Cehoslovac, înființat în februarie 1916 la Paris sub președinția lui Masaryk. El însuflețea și lupta de excepțională dârzenie și spirit de jertfă a patrioților sârbi. In 9-11 aprilie 1918, reprezentanții națiunilor oprimate din Monarhia Austro-Ungară—italieni, poloni, români, cehoslovaci și iugoslavi—au ținut un congres comun la Roma în care au declarat această monarhie, instrument al imperialismului german, ca piedică principală în calea realizării aspirațiilor lor spre libertate, proclamând în același timp necesitatea luptei comune pentru zdrobirea inamicului comun. (Ed. Beneș, Der Aufstand der Nationen, Berlin 1928, p. 409-411 și T.G. Masaryk, La résurrection d-un Etat, Paris, Plon 1930, p. 90-91).

Marile Puteri Aliate au acceptat și ele ca unul din scopurile principale ale războiului pe care-l purtau împotriva imperialismului german și austro-ungar stabilirea unei noi ordini politice în Europa Centrală, ordine întemeiată pe libertatea popoarelor supuse dominației germane și maghiare. La 3 februarie 1916, Aristide Briand, șeful guvernului francez, a aprobat proiectul dezmembrării Monarhiei Habsburgice pe care i-l prezentase T.G Masaryk, viitorul președinte al Republicii Cehoslovace. La 17 august al aceluiași an, reprezentanții Marii Britanii, Rusiei, Franței și Italiei semnau la București cu Guvernul Român convenția prin care recunoșteau României dreptul de a anexa teritoriile românești ale Austriei și Ungariei.

La 4 decembrie 1917, președintele Wilson cerea în discursul de deschidere a Congresului Statelor Unite ca națiunilor din Monarhia Austro-Ungară să li se dea dreptul de a dispune liber de soarta lor. Cu câteva zile mai târziu, la 8 ianuarie 1918, președintele Wilson formula celebrele 14 puncte întregite la 18 februarie cu declarația că „aspirațiunile naționale trebuie să fie respectate; în viitor, popoarele nu trebuie să mai fie dominate și guvernate decât cu propriul lor asentiment. Autodeterminarea (en. „self-determination”) nu este o simplă frază; este un principiu imperativ de acțiune.”

La 29 mai 1918, Guvernul Statelor Unite, prin scrisoarea lui Robert Lansing—conducătorul Departamentului de Stat—își exprima deplina simpatie față de hotărârile Congresului Națiunilor din Austro-Ungaria, ținut la Roma. Tot atunci, șefii guvernelor Franței, Marei Britanii și Italiei, cu prilejul Consiliului de război ținut la Versailles, au proclamat și dânșii adeziunea la politica de eliberare preconizată de congresul amintit de la Roma.

Prin urmare, la sfârșitul Primului Război Mondial, marii Aliați erau de acord să recunoască popoarelor din Austro-Ungaria dreptul autodeterminării, adică dreptul de a dispune însele de soarta lor. Același mare principiu al autodeterminării călăuzea și politica tinerei Republici Sovietice.

După înfrângerea suferită de Armata Germană pe Somme la 8 august 1918, diplomația Monarhiei Austro-Ungare, convingându-se că orice efort de război și orice vărsare de sânge este zadarnică, a cerut prin nota de la 8 octombrie a Ministrului de Externe Burian adresată Președintelui Wilson încetarea ostilităților și începerea imediată a tratativelor de pace pe baza principiilor cuprinse în cele 14 puncte cunoscute și în declarațiile sale ulterioare.

Răspunsul Președintelui Wilson a venit abia la 18 octombrie și toți comentatorii germani și maghiari ai săi spun că acest răspuns a însemnat prăbușirea definitivă a Dublei Monarhii. Răspunsul declara că de la emiterea celor 14 puncte s-au petrecut evenimente de cea mai mare importanță, care, în mod necesar, au schimbat și atitudinea și responsabilitatea Statelor Unite. Astfel, acestea au recunoscut Consiliul Național Cehoslovac ca guvern de facto învestit cu autoritate deplină pentru a conduce afacerile politice și militare ale Cehoslovaciei, cât și dreptatea revendicărilor naționale ale Iugoslavilor. Mai târziu, prin comunicatul de la 6 noiembrie, Departamentul de Stat nord-american anunța că Guvernul Statelor Unite va da României, care a sperat întotdeauna la o reuniune cu frații săi din Transilvania ținuți înăuntrul granițelor Imperiului Austro-Ungar, întregul său sprijin ca această țară să-și obțină justele drepturi politice și teritoriale. Prin urmare, popoarele Monarhiei sunt îndreptățite să decidă ele însele asupra sorții lor.

Contele Andrassy—noul Ministru de Externe al Austro-Ungariei—comunica Președintelui Wilson în nota sa din 27 octombrie 1918 că acceptă ca bază a discuțiilor pentru încheierea păcii răspunsul de la 18 octombrie și deci punctul său de vedere și privitor la drepturile popoarelor din Monarhie („Le Gouvernement austro-hongrois (…) adhère aussi à sa manière de voir contenue dans la dernière note sur les droits des peuples d-Autriche-Hongrie (…)”).

La data când Contele Andrassy trimitea nota sa Președintelui Wilson, Monarhia Austro-Ungară nu mai exista. La 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voevod citise în Camera Deputaților din Budapesta hotărârea Partidului Național al Românilor din Ungaria, care declara textual: „Pe temeiul dreptului firesc ca fiecare națiune să poată dispune singură și liber de soarta ei, drept care este recunoscut acum și de către Guvernul Ungar prin propunerea de armistițiu a Monarhiei, națiunea română din Ungaria și Transilvania dorește să facă uz de acest drept și reclamă, în consecință, pentru sine dreptul ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură așezarea sa printre națiunile libere, precum și stabilirea legăturii de coordonare a sa cu celelalte națiuni libere. Organul național al națiunii române din Ungaria și Transilvania nu recunoaștere îndreptățirea acestui parlament (Parlamentul Ungar) și a acestui guvern (Guvernul Ungar) să se considere reprezentante ale națiunii române și să reprezinte astfel la Congresul General de Pace interesele națiunii române din Ungaria și Transilvania, căci națiunea română poate încredința apărarea intereselor sale numai unor factori desemnați de propria sa adunare națională. În afară de organele delegate de Adunarea Națională sau alese din mijlocul său, așadar în afară de Comitetul Executiv al Partidului Național Român, nimeni nu poate fi îndreptățit să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române.” În ziua următoare (19 octombrie), Consiliul Național al Iugoslavilor, întemeiat pe dreptul de autodeterminare a popoarelor, cere unirea tuturor teritoriilor locuite de sloveni, croați și sârbi într-un stat național iugoslav independent. Crearea Statului Independent Cehoslovac fusese recunoscută de mult de guvernele Marilor Puteri.

La 31 noiembrie 1918 se formează la Budapesta Guvernul Revoluționar al Contelui Mihail Karolyi, Ungaria se separă de Austria, iar la 11 noiembrie, prin declarația de la Echartsau, Regele Carol renunță la tronul Ungariei, aceasta devenind republică. Monarhia Austro-Ungară era acum doar o tristă amintire istorică.

Declarația critică a lui Alexandru Vaida-Voevod din ședința de la 18 octombrie 1918 a Camerei Ungare în numele națiunii române din Transilvania și Ungaria refuza Parlamentului și Guvernului Ungare dreptul de a reprezenta națiunea română și de a vorbi în numele său, spunând că acest drept îl are doar ea însăși, prin delegații ei oficiali. Națiunea română a revendicat, prin declarația amintită, dreptul de a dispune de soarta sa singură și în mod liber.

Felul în care națiunea română din Transilvania înțelegea să se folosească de dreptul de a-și croi singură soarta viitoare l-a arătat în Marea Adunare Națională ținută la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, care a proclamat cu un entuziasm fără margini unirea cu Regatul României.

Fiindcă o propagandă partizană a prezentat această istorică adunare națională ca o simplă întrunire politică a unui partid politic—în care, ca de obicei, declarațiile oratorilor sunt primite cu aplauze de aderenți prezenți—considerăm util pentru justa înțelegere a valorii hotărârilor aduse acolo să arătăm, întemeiați pe documente oficiale autentice, felul în care a fost convocată această mare adunare reprezentativă a poporului român din Transilvania și Ungaria, cât și componența sa.

După ce, prin declarația citită în Camera Deputaților de la Budapesta la 18 octombrie 1918, românii au afirmat că—pe baza principiilor wilsoniene pe care, prin nota sa din 8 octombrie, Monarhia Austro-Ungară le acceptase—nu mai recunosc nici Parlamentului, nici Guvernului Ungar dreptul de a dispune de soarta națiunii române, conducerea afacerilor acesteia trecea asupra Consiliului Național Român, care-și fixase sediul la Arad, având ca președinte pe luptătorul naționalist Ștefan Cicio Pop. Consiliul era compus din 12 membri, dintre care șase reprezentanți ai muncitorilor români, organizați în Partidul Social Democrat. Pentru a da posibilitatea națiunii române din Transilvania și Ungaria, al cărei reprezentant era, să-și fixeze noua politică, la 20 noiembrie 1918 Consiliul Național a convocat adunarea națională la Alba- Iulia pe 1 decembrie. În conformitate cu adresa de convocare, membrii adunării erau: 1) episcopii români din Transilvania și Ungaria; 2) toți protopopii români în funcție; 3) câte un delegat al fiecărui consistoriu și capitlu de canonici; 4) câte doi delegați din partea fiecărei asociații de femei; 5) câte doi delegați ai societăților culturale românești; 6) câte un delegat de la fiecare școală secundară; 7) câte doi delegați ai fiecărei asociații de învățători; 8) câte un delegat ofițer și un delegat soldat de la fiecare secție județeană a gărzilor naționale, înființate pentru menținerea ordinii după izbucnirea Revoluției din Ungaria, la sfârșitul lui octombrie; 9) câte doi delegați de la fiecare asociație de meseriași; 10) delegații Partidului Social-Democrat; 11) câte doi delegați aleși de fiecare asociație a tineretului universitar român, și 12) câte cinci delegați aleși de fiecare circumscripție electorală, prin sufragiul universal.

Prin urmare, în afară de delegații aleși de circumscripțiile electorale, la Adunarea Națională care avea să decidă asupra sorții națiunii române din Transilvania și Ungaria această națiune a fost reprezentată de delegați ai tuturor instituțiilor culturale, ai muncitorimii grupate în Partidul Social Democrat și ai meseriașilor. În ceea ce privește circumscripțiile electorale, au fost menținute circumscripțiile vechi, create de Guvernul Ungar, cu deosebire însă că alegerea delegațiilor s-a făcut prin sufragiu universal și nu prin sufragiu cenzitar, care era în uz în Ungaria.

Altfel, au participat la adunarea care a votat unirea Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român cinci episcopi, patru vicari episcopești, 125 de protopopi, șase delegați ai consistoriilor celor două Biserici românești (Ortodoxă și Greco-Catolică), patru delegați ai capitlurilor de canonici, 90 de delegați ai asociațiilor culturale, 12 delegați ai Sindicatului Presei Române, 17 delegați ai tineretului de la școlile superioare, 22 de delegați ai institutelor financiare și de asistență socială, doi delegați ai societăților sportive, 70 de delegați ai asociațiilor de femei, 27 de delegați ai școlilor secundare, 57 de delegați ai asociaților de învățători, 55 de delegați ai gărzilor naționale, 55 de delegați ai asociațiilor de meseriași, 17 delegați ai Partidului Social Democrat și 655 de delegați aleși prin sufragiu universal din 131 de circumscripții electorale.

Adunarea Națională s-a compus deci din 1221 de delegați, reprezentând națiunea română din Transilvania și Ungaria cu tot ce avea aceasta ca organizație bisericească, școlară, economică, multiculturală și socială, reprezentând și circumscripțiile electorale în ființă conform normelor stabilite de Guvernul Ungar pentru alegeri parlamentare. Pe județe, aceste circumscripții electorale erau repartizate astfel:

1. Județul   Alba 7 Circumscripții
2. # Arad 8 #
3. # Bischiș (Bekes) 2 #
4. # Bihor 12 #
5. # Brașov 5 #
6. # Caraș-Severin 6 #
7. # Cenad (Csanad) 2 #
8. # Bistrița-Năsăud 2 #
9. # Ciuc 3 #
10. # Cluj 5 #
11. # Făgăraș 4 #
12. # Hunedoara 7 #
13. # Maramureș 4 #
14. # Mureș 6 #
15. # Odorhei 2 #
16. # Sătmar 7 #
17. # Someș 5 #
18. # Sibiu 6 #
19. # Târnava-Mare 4 #
20. # Târnava-Mică 3 #
21. # Timiș 11 #
22. # Torontal 7 #
23. # Turda 4 #
24. # Trei-Scaune 3 #
25. # Sălaj 5 #
26. # Ugocea (Ugocsa) 1 #

A afirma deci că Adunarea Națională Română de la 1 Decembrie 1918 a fost întrunirea unui partid politic înseamnă a falsifica cea mai evidentă dintre realități.

Acești delegați, ale căror mandate au fost, în prealabil, riguros verificate, au votat, cum am amintit, cu un delirant entuziasm, unirea națiunii române din Transilvania și Ungaria cu Regatul României.

S-a mai afirmat din partea aceleași propagande partizane că Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 a luat hotărârea de unire cu România în prezența și sub presiunea Armatei Române. Și afirmația aceasta este absolut inexactă. În Alba-Iulia se aflau la acea dată numai trupele germane în retragere ale Mareșalului Mackensen. Trupele românești se găseau la o enormă distanță de locul Adunării: ele au ocupat la 27 noiembrie Târgul Mureș, iar la 28 noiembrie—Reghinul Săsesc, situat în colțul nord-estic al Transilvaniei, îndreptându-se deci nu spre Alba-Iulia, ci în direcția opusă.

Brașovul, care se găsește la numai câțiva kilometri de la frontiera veche a Regatului Român, a fost ocupat abia în ziua de 7 decembrie 1918.

Adunarea Națională a adoptat hotărârea de unire nu numai în cea mai perfectă ordine, ci și în cea mai deplină libertate, fiecare membru al acesteia fiind absolut liber în părerile și votul său.

Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 nu a votat numai unirea necondiționată a Transilvaniei și a părților românești ale Ungariei cu Regatul Român, ci a stabilit și principiile pe baza cărora dorea să se organizeze Statul Român unit. Aceste principii erau:

1. Deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba proprie, prin indivizi din interiorul său, și fiecare popor va primi reprezentare în corpurile legislative și la guvernarea țării proporțională cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egala îndreptățire și deplina libertate confesională a tuturor confesiunilor din stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic în toate aspectele vieții publice. Votul obștesc direct, egal și secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, pentru cetățeni care au împlinit 21 de ani—la reprezentarea comunală, județeană și în parlament.

4. Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industrializate din Occident.

Unii se vor întreba: avut-a națiunea română dreptul de a dispune, ea singură, de soarta Transilvaniei și a părților vecine din Ungaria, a căror unire cu Regatul Român a hotărât-o în Adunarea sa Națională din Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1919? Răspunsul se desprinde de la sine din cifrele următoare: conform datelor statisticii oficiale ungare din 1910, teritoriul care s-a unit la sfârșitul anului 1918 cu România avea o populație de 5.159.704 locuitori, dintre care 2.830.076 români, 1.505.888 maghiari, 438.771 germani, 182.294 evrei, și 202.675—alții (sârbi, slovaci, ruteni etc.). Prin urmare, românii formau majoritatea absolută a populației, numărul lor fiind aproape de două ori mai mare decât acela al maghiarilor. Este evident că soarta acestui teritoriu nu putea fi determinată de maghiarii care formau abia 28.99% din populație, și cu atât mai puțin de celelalte popoare, al căror număr era și mai redus. Maghiarii au încercat, din primul moment, să-și asigure concursul sașilor din Transilvania, al căror număr era de 234.085, pentru acțiunea lor de împiedicare a unirii provinciei cu Regatul Român, însă acest concurs nu numai că le-a fost refuzat, ci sașii înșiși în Adunarea lor Națională, ținută la 8 ianuarie 1919 în Mediaș, au votat și ei unirea cu România. (Fr. Teutsch, Geschichte der Siebenburger Sachesen IV, Sibiu 1928, p. 257 și 263).

Maghiarii nu puteau determina soarta provinciei nu numai din cauza numărului lor redus, ci și din motivul că 42% din acest număr se găsea și se găsește așezat în regiunea secuiască, ocupând un teritoriu de aproximativ 13.000 km² în imediata vecinătate a vechii frontiere a României, înconjurați din toate părțile de aproape trei milioane de români și la o depărtate de circa 265 km în linie aeriană de blocul maghiar de pe malul Tisei. Restul populației maghiare este răspândit pe o suprafață de 87.000 km², fără a forma majoritate decât într-un singur județ din 16, cum rezultă din tabloul de mai jos, întocmit pe baza recensământului oficial ungar din 1910:

Județul Români Maghiari Germani Evrei Alții
1. Alba 171.483 35.262 7.269 3.845 3.759
2. Arad 247.635 111.112 31.995 10.307 18.071
3. Bihor 256.052 190.028 3.458 27.247 11.688
4. Caraș-Severin 337.777 28.691 55.927 4.781 39.855
5. Cluj 161.279 98.858 8.386 12.581 5.583
6. Făgăraș 84.436 5.561 3.236 905 1.941
7. Hunedoara 271.675 47.041 8.101 5.679 7.639
8. Maramureș 73.456 20.666 7.839 32.810 15.626
9. Năsăud 87.564 3.483 25.609 7.254 3.933
10. Sălaj 136.087 77.463 616 9.849 5.925
11. Sătmar 128.401 146.657 7.251 23.843 2.213
12. Sibiu 113.443 8.594 49.757 1.565 2.333
13. Someș 189.443 39.384 6.902 12.797 3.510
14. Târnava-Mare 67.712 16.187 63.919 1.016 130
15. Timiș-Torontal 174.349 76.187 187.400 8.638 56.936
16. Turda 125.668 41.982 576 2.648 3.501
           
           

Este evident că luându-se drept criteriu al determinării apartenenței politice a teritoriilor care constituiau Conglomeratul Austro-Ungar (un conglomerat „artificial și forțat”, cum îl numea Subsecretarul de Stat al Ministerului Afacerilor Străine al Marei Britanii) voința popoarelor, singura voință decisivă în ceea ce privește Transilvania putea fi aceea a poporului român. De acest lucru și-a dat seama și Guvernul însuși, care, după cum am văzut, a recunoscut în ofertele de pace făcute Guvernului Statelor Unite dreptul popoarelor din Ungaria de a dispune liber de soarta lor viitoare.

Propaganda atât de partizană despre care am mai vorbit, recunoscând—fiindcă nu poate face altfel— covârșitoarea supremație numerică a elementului românesc în teritoriile Ungariei care s-au unit la sfârșitul anului 1918 cu Regatul Român, afirmă totuși că dreptul de a dispune de aceste teritorii aparține minorității maghiare din cauza superiorității sale culturale, căci nu numărul trebuie să decidă în astfel de chestiuni, ci calitatea locuitorilor. Pentru dovedirea acestei superiorități culturale se înfățișează cifrele școlilor primare, secundare și superioare maghiare în comparație cu cele românești, se invocă numărul știutorilor de carte maghiari și numărul știutorilor de carte români, numărul profesioniștilor intelectuali maghiari în comparație cu numărul profesioniștilor intelectuali români. Cifrele sunt, într-adevăr, impresionante la o primă vedere și dovedesc, fără îndoială, inferioritatea culturală din anul 1918 a românilor față de maghiari. Propaganda amintită uită însă un lucru esențial: cauzele inferiorității culturale românești. Uitarea este explicabilă întrucât această inferioritate se datorează exclusiv politicii de opresiune a guvernelor maghiare.

În curs de 51 de ani (1867-1918) cât Transilvania a fost unită cu Ungaria românilor nu li s-a îngăduit înființarea niciunui gimnaziu românesc. În aceeași perioadă, Statul Maghiar a suprimat 300 de școli primare românești și 533 de școli primare mixte româno-maghiare. Apoi Statul Ungar n-a întreținut nici o școală de nici o categorie cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Datorită acestei politici de opresiune s-a ajuns ca în anul școlar 1917-18, ultimul an al stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei, să revină o școală primară maghiară pentru 583 de locuitori maghiari față de o școală primară românească la 1098 de locuitori români. Conform datelor statistice comunicate de Guvernul Ungar Conferinței de Pace de la Paris, la începutul anului 1920, pe teritoriul Transilvaniei—unde maghiarii formau abia 29% din populație—funcționau în anul școlar 1917-18 următoarele școli cu limba de predare maghiară: 651 de grădinițe, 2.588 de școli primare, 109 de școli civile, 52 de gimnazii, 24 de școli normale pentru pregătirea învățătorilor, 13 școli comerciale, 165 de școli pentru ucenici industriali. Pe același teritoriu, românii—al căror număr era de două ori mai mare decât al maghiarilor—aveau numai următoarele școli românești: patru grădinițe de copii, 2.578 de școli primare, patru școli civile de fete, opt școli normale, cinci gimnazii, o școală comercială și trei școli pentru ucenicii industriali.

Pentru a se vedea cât de catastrofală era pentru români politica școlară a guvernelor ungurești de atunci, amintim, ca exemplu, că în 11 județe, 1.525.168 de români nu aveau nicio școală secundară românească, pe când în aceleași județe, 620.061 de maghiari aveau 79 de școli secundare maghiare.

Inferioritatea culturală a românilor din Transilvania față de maghiari în 1918 se datora nu numai acestei politici școlare care împiedica progresul cultural românesc, ci și faptului că accesul românilor la serviciile publice era aproape imposibil. Din totalul funcționarilor publici, 91,1% erau maghiari și doar 2,1% erau români. Din cele 7.966 de localități cu o populație sub 1000 locuitori, cât avea Ungaria, maghiare erau numai 2731, adică 34,3%, iar nemaghiare erau 5.235, adică 65,7%. Cu toate acestea, din numărul total de 5.513 notari comunali și de circumscripție—deci funcționari în contact direct cu masele populare—nemaghiari erau numai 647, deci de-abia 11,8%.

Faptul că inferioritatea culturală a românilor se datora exclusiv politicii de opresiune a guvernelor ungurești îl dovedește mai presus de orice îndoială impresionantul progres cultural pe care românii din Transilvania l-au realizat după unirea Provinciei cu Regatul României, când orice opresiune a încetat.

Din expunerile de până aci rezultă că:

1. Principiul autodeterminării a călăuzit politica tuturor poarelor asuprite din Monarhia Austro-Ungară.

2. Dreptul de autodeterminare al acestor popoare a fost recunoscut și aprobat de toate Marile Puteri Aliate din Primul Război Mondial.

3. Românii din Ungaria, întemeiați pe acest drept, au declarat în Adunarea Națională ținută la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia desfacerea de Ungaria a teritoriilor locuite de ei și unirea lor cu Regatul României.

4. Adunarea amintită nu a fost adunarea unui partid politic ci o adevărată Adunare Națională, la care națiunea română din Transilvania și părțile românești ale Ungariei a fost reprezentată prin organizațiile sale bisericești, școlare, sociale, culturale, economice, financiare și muncitorești și prin delegați aleși prin sufragiu universal.

5. Adunarea Națională a Românilor a lucrat în cea mai deplină libertate, fără nicio încercare sau posibilitate de exercitare a unor presiuni externe asupra hotărârilor ei.

6. Națiunea română era singura îndreptățită să decidă soarta teritoriilor a căror unire cu Regatul Român a proclamat-o întrucât aceasta formează majoritatea absolută a populației.

Z. Pâclișanu 30 noiembrie 1945

Material preluat din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (ianuarie 2018).


Când spune că dorința de fericire e o caracteristică a speciei umane, John Locke nu uită să precizeze că la celălalt pol există aversiunea omului față de starea de mizerie. Prin stimularea poftelor și întreținerea fricii, generații de conducători s-au străduit în crearea unor sisteme valide care ar fi susținute – vezi Doamne! -, de echilibrul precar ce ar exista între răsplată și pedeapsă.

Cu alte cuvinte, fericirea nu poate dura, e o trăire de-o clipă – nu poate fi o stare ci mai degrabă o amintire. Iar la polul opus: munca – sau viața, așa cum ne-a fost dată, s-o trăim! Moștenire a lui Adam, care a primit pământul pentru a-l lucra cu sudoarea frunții…

Ne întrebăm, împreună cu cel care ne-a redus egalitar la tabula rasa ca punct de plecare al fiecăruia, în viață: ce a lăsat moștenire Adam, copiilor săi Cain și Abel, dacă aceștia s-au omorât unul pe celălalt? Ce educație le-a făcut? Le-a vorbit despre Rai în fiecare zi și cât anume se vor fi văitat, el și Eva, dacă i-au crescut atât de diferit (pe unul păstor, pe altul plugar) …  sau poate era nevoie încă de-atunci de specializarea forței de muncă?

Viața de dinainte de dezmoștenire, amintirea Raiului, a Perioadei de Aur pe care fiecare o realizăm abia în amintire – cu denumirea de copilărie, locuri natale, tinerețe (pierdută), sănătate lipsită de dureri, griji sau nevoi … e vremea poveștilor, în care timpul se definește într-atâta de frumos – încât ne provoacă la îndoială, așa cum citim la începutul câte unui basm românesc hâtru: ”Cică era, pe vremea aceea …”

Realitatea fericirii, în timpul prezent, ține pentru unii de poziția în ierarhia vremelnică iar pentru alții de conștientizarea egalității ființei umane, care nu recunoaște alt limbaj decât pe-al iubirii aproapelui. De la cel aparent mai puternic între frați, de la criminalul Cain, să învățăm astăzi că nu ne poate fi bine atunci când abuzăm de putere – pentru că vom ajunge să trăim suprema mizerie a fricii de a fi omorâți, la rându-ne – ”oricine mă va întâlni, mă va ucide” (Geneza, 4, 14).

Egalitatea poate fi surprinsă în bagajul de necunoaștere pe care toți îl avem în noi, atunci când plecăm la drum – dar atunci nu am face altceva toată viața decât să alergăm într-o cursă a despovărării, a ușurării de prostie. Ceea ce-mi pare absurd, căci mai degrabă cred că fiecăruia i s-a dat harul, pe măsura darului lui Dumnezeu (Efeseni, 4, 7).  Și nu pe nefericirea și mizeria altuia vom putea clădi propria noastră fericire, ci pe iubirea pe care vom ști să o oferim, gratuit, celor din jur.

william blake cain and abel

William Blake – exprimă un adevăr fundamental și esența/destinul nelegiurilor: cine sapă groapa altuia, cade el in ea! După ce l-a omorât pe Abel, Cain ar vrea să fugă, îngrozit de fapta sa … dar piciorul lui drept îl trage înapoi, căci e deja prins in capcana propriei morți …

 


Atunci când oamenii se gândesc serios la schimbarea legilor, aceasta înseamnă că ei caută să îndrepte o stare de lucruri care nu mai poate continua, pentru că:

  1. Faptele lor au ajuns un lung șir de greșeli – repetate până la deranj, iar legile ”vechi” au devenit ineficiente, nerespectate, ignorate, neascultate sau necunoscute;
  2. Legea ”veche” nu mai apără sau nu mai slujește interesele celor care au alcătuit-o;
  3. Dreptatea nu mai este obținută de la aceia puși să judece prin legi – iar oamenii se simt înșelați de judecători, pe care-i pun să-nvețe legi noi;
  4. Mărturiile mincinoase au ajuns să conteze – fie și numai ca presiune falsă, aruncată asupra judecătorilor;
  5. A dispărut respectul față de adevăr și sensul îndreptării nu-și mai află orientarea în legile prezentului;
  6. Nu mai depunem efortul de a recunoaște valorile, nu mai suntem interesați de principiile care guvernează alcătuirea lumii și care ne-ar ajuta să prevenim greșelile și să anticipăm efectele lor de bumerang asupra noastră și a urmașilor noștri;
  7. Ne pasă de îmbolnăvirea (sau progresul?) societății și dorim să o salvăm – dar ne pierdem în analiza faptelor, în loc de a trăi îndreptarea cu gândul cel bun al inimii, recunoscând unde și când am greșit;

Când oamenii se gândesc la schimbarea legilor, înseamnă că au uitat trăirea credinței și sensul cuvintelor. Dobândirea dreptății înseamnă o îndreptare a inimii către Dumnezeu, cu speranța și cu credința că-ți va acorda dreptatea …

Căci dreptatea nu se poate lua și nici nu se poate vota – ci se primește, după curățenia interioară a fiecăruia. De aceea, cei din vechime au legat Justiția la ochi, simțind bine că judecata dreaptă vine din interior, că nu are nevoie de privirea exterioară, ci de echilibru.

Pentru a nu ne lăsa înșelați de aparențe, pentru a nu pleca amețiți de rumoarea prezentului iată că avem și noi nevoie, din când în când, de câte-o batistă peste ochii obosiți de-atâta rumoare, sau pentru a ne orienta privirea spre interior – acolo unde începe de fapt, libertatea noastră.

Dreptatea se lasă analizată în fața legii, iar legea pare destinată să se forțeze pentru a ține pasul cu o societate care evoluează: urmele (și urmările?) faptelor noastre pot să ne aducă, până într-un punct, semnele unei iminente schimbări. Dar dreptatea cred că ne propune ceva în plus: o stare de veghe a legământului, a fi statornic unei promisiuni.

În politică, certurile în jurul dreptății sunt acestea: dacă ea ar trebui apărată sau cucerită? În teologie, dreptatea e mai degrabă un dar interior, alcătuit deopotrivă din iertare și din iubire.

Bucuresti, 2/3 Iulie 2018

Justitia legata la ochi

 

 


structura cnp-ului

Ar fi prea simplu să considerăm că problema identității noastre se rezolvă definitiv odată cu certificatul nostru de naștere, atunci când aflăm (sau primim?) fiecare, prin grija statului cu rol de supraveghetor – Codul Numeric Personal, cel format din (fix!) 13 cifre … Deși important, nici măcar buletinul (pe care învățăm să-l purtăm singuri) nu dă un răspuns satisfăcător la întrebarea ”cine sunt eu?” … pentru că identitatea ne-o căutăm fiecare, lucrând la personalitatea noastră. Nici măcar C.V.-ul pe care suntem invitați să-l scriem noi înșine și nici opiniile a ceea ce alții cred despre noi nu ni se par suficiente pentru a defini o ecuație atât de complexă ca aceea a identității fiecărei persoane.

Spun ”ecuație”, pentru că am convingerea că fiecare va fi identificat după rodul pe care l-au dat talanții pe care i-a primit. În sens spiritual, identitatea este un rod al parcursului nostru, o lege a socotelii universale, care pune în legătură viața individului cu faptele sale, și se referă la timpul câștigat sau irosit.

O întrebare ar fi – ce facem dacă nu ne convine, atunci când aflăm cine suntem? Să avem curajul confruntării cu oglinda nemincinoasă – sau să ne schimonosim, pentru a fi pe placul cuiva care împarte ranguri în această lume vremelnică? Această dilemă e și ea, ca toate dilemele, un punct de popas al minții noastre obosite: o poiană răcoritoare, din care pleacă două drumuri ce duc (vai, ambele!) către un final pe care nu-l dorim și pe care credem că-l putem amâna cu logica noastră împietrită.

Într-una dintre scrisorile sale (Efeseni 5,9) – Apostolul Neamurilor ne îndeamnă să cercetăm roadele luminii – care sunt bunătatea, dreptatea și adevărul. Să ne umplem timpul cu aceste lucruri, pentru că ne sunt folositoare. E atât de important să ne punem întrebări precum ”cine sunt eu?”, ”cum e construită și cum funcționează lumea în care trăiesc?”, ”care este rostul meu în această lume?” … căci în felul acesta aduc la lumină sensul vieții mele, adevărul ei cât și adevărul societății din care fac parte. Cred că timpul petrecut cu aceste întrebări poate fi un timp folositor, mai ales în societatea de consum care se numește astfel pentru că ne consumă timpul în atâtea moduri, încât ajungem să simțim cum viața ne scapă printre degete.

Răscumpărarea timpului, utilitatea lui – stă în utilizarea lui corectă, la lumină, prin purtare frumoasă, la vedere. Așa cum pe noi înșine trebuie să învățăm a ne purta ”la vedere”, nefăcând lucruri de care apoi am avea să ne rușinăm și nerușinându-ne cu ceea ce suntem, tot astfel avem de explorat identitatea noastră prin aplecarea asupra trecutului, căci avem datoria de a integra programul spiritual al celor care ne-au precedat. Faptele actualității noastre și înțelegerea trecutului nu le simt în contradicție, ci le consider activități  complementare, ambele dând trăsături clare identității noastre. Asta, câtă vreme știm să evităm exagerările – adică mimarea faptelor sau refugiul în amintiri.

De pildă, ca bucureștean (sic!), ar trebui să mă intereseze să cunosc câte ceva dincolo de numele statuilor de la Universitate, anume cine au fost și cu ce s-au remarcat pentru urbe și țară – Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr …  Căci atunci când sap după adevăr, s-ar putea să dau peste dreptate: faci bine și când desprăfuiești sau aduci la lumină lucruri uitate, ce se vor șterse din memorie …

Luptând cu uitarea, istoricii pot să apară contemporanilor ca ființe ciudate, care ajung să stea de vorbă cu umbre ale trecutului. Dar să recunoaștem: există o fascinație a poveștilor pe care ne face atâta plăcere … să le ascultăm. Nu cred că e o înclinare a noastră naturală spre dezlegarea secretelor ce nu ne privesc, ci cred că ne place să aflăm cine suntem, chiar și atunci când nu ne convine – condiția fiind desigur harul profesorului și dăruirea timpului nostru în acest scop. Altfel, reducem identitatea noastră la un simplu număr … trecut pe o bucată de plastic.

 

Next Page »