Care să fie cauza stării de ceartă adânc cronicizată, a zgomotului de fond ce ne provoacă nesomnul, de ce ne pierdem în frunze de nu mai înțelegem rostul pădurii și cum ajungem să ignorăm fără vreo remușcare semne și mesaje serioase, pe care le refuzăm de parcă experimentarea Adevărului ar fi un lucru dureros sau inutil?!

Cum ajung presupunerile noastre să domine raporturile pe care le avem cu existența reală, să ne întunece cunoașterea, în detrimentul relației pe care ar trebui să o avem cu Adevărul – care ne urmărește pentru că-L simțim și ne iubește necondiționat, fiindcă ne cunoaște toate slăbiciunile?! De ce închidem – obosiți înainte de vreme sau poate, din frică sau egoism? – ochiul sufletului nostru, rațiunea, când ar trebui să-l ”coborâm” în inimă pentru a privi de acolo lumea în stare de compasiune, de compătimire față de suferința celuilalt?

Lumea ne apare azi cuprinsă de iluzie și ignoranță – dar asta nu am constatat-o noi, o știau deja vechii indieni, e consemnat în Vede și Upanișade. Imaginea funiei încolăcite ca un șarpe, spaima reală pe care o poți trăi în fața unei păreri, speranțele deșarte față de lucruri care nu există în afara propriei imaginații … toate conduc la nevoia noastră de a trăi în Lumină, la întâlnirea cu Adevărul: cât trebuie să rătăcim, până ajungem la recunoașterea Lui?

Minciuna și nechibzuința sunt la modă – dar nici aceasta nu este o noutate, au  disecat-o alții mai demult: Sfântul Augustin, de pildă, când ne spune să nu ne avântăm înspre judecarea semenilor noștri – ”faptul că cineva minte sau nu minte, trebuie judecat după modul său de a gândi și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele”  … ”Ex animi enim sui sententia, non ex rerum …” Acolo, în inimă, este măsura adevăratei noastre miopii.

Dacă vorbăria și clevetirea au însoțit întreaga istorie a omenirii, astăzi inflația de vorbe a ajuns insuportabilă. Și nu neapărat din pricina neologismelor care îmbogățesc constant limbile planetei și nici a sacrosanctei libertăți de opinie ce se cere exersată la tot pasul. Nu e nevoie, dar ne trezim vorbind. Constatăm că ceva nu e adevărat și fie urlăm din rărunchi că am găsit o minciună umblând încă în libertate, fie ne place să dăm credit posibilității – căci e infinită, nu-i așa? Ni se pare că știm să explicăm ceea ce de fapt nu cunoaștem și ajungem să credem pe cei care nu ar merita această onoare …

Îndreptarea lucrurilor nu poate veni decât din interiorul nostru, dacă vom reuși să orientăm cauza ce precede acțiunile noastre către Ființă și atunci când ne vom curăți interior pentru întâlnirea noastră cu Adevărul. Existența (germ. Sein), pentru a fi reală (germ. wirklich) și pentru a avea efect (germ. wirken) va înțelege să descopere sensul vieții, să atingă pragul cauzalității (germ. Grund). Lumea din jur va începe să se schimbe, dacă noi acceptăm să fim mai buni.

Ne rugăm pentru liniște și reculegere în această Săptămână Sfântă, pentru a medita asupra rostului întâlnirii noastre cu Adevărul. Fiecare ne pregătim după puteri – fie și în ceasul al unsprezecelea – pentru a primi Lumina, cauză și formă de manifestare a Creației. Pentru o Noapte, de Înviere, nu ne vom mai ascunde în întuneric, ci ne vom bucura împreună de certitudinea existenței noastre: o realitate a șansei pe care am primit-o, în dar.