Dacă ai avea cine să te asculte, probabil că una din serile dedicate poveștilor din ”viața de-a v-ați ascunselea prin dictatura comunismului”, ar fi despre aplauze.

Și mai ales, despre cum eram noi – ”poporul unic muncitor” – reprezentați de tristele marionete în Marea Adunare Națională (nerealizând pe-atunci că Evenimentului din 1 Decembrie 1918 i-a fost furat prestigiul și batjocorit chiar numele cel sfânt), de maimuțoi care imitau mecanic, la ordin, gestul de sacrificiu al înroșirii palmelor, stând cu minutele în picioare, afișând un entuziasm crescând, purtați înspre delirul colectiv, după îndemnul oficianților puși să observe disciplina si să noteze entuziasmul … iar a doua zi, citeai in ziar, – pe bună dreptate: ”aplauze lungi”; ”aplauze prelungite”; ”îndelungi aplauze”; ”urale și ovații”; ”aplauze și ovații” …

Vedeți dumneavoastră, deși aplauzele se repetau mecanic și nu puteau avea în ele nimic spectaculos, nici o rupere de ritm care să surprindă privitorul, descrierea lor nu putea fi nicidecum monotonă, istețimea comunistă și colaboraționismul tocmai aici își dau măsura … păreau a spune: să nu ne repetăm, pentru a nu ne pierde credibilitatea!

Era mai ușor de aplaudat și mai greu de redat entuziasmul aplaudacilor … dar ne întrebăm – ce alt rol aveau redactorii ”Scânteii” și ai ”României libere”, ai ”Informației Bucureștiului” sau a  ”Drum(ului) Nou” de Brașov (cu tot cu editia lui germană  – ”Der Neue Weg”) … dacă nu să … redea entuziasmul și acceptarea unanimă a discursului mincinos?! Minciuna avea nevoie de aplauze, utopia trebuia să fie stropită cu valuri de confirmare zgomotoasă!

Mă frământă – tocmai acum, la 30 de ani de la Revoluție, cele două nuanțe: falsitatea aplauzelor în sine (căci logica și experiența îmi spun: nu toți membrii PCR erau cretini, dar toți membrii PCR au acceptat rolul de păpuși ascultătoare în piesa de teatru cu scenariul scris de la Moscova)  și grija aparatului de propagandă pentru cizelarea tehnicilor de comunicare cât mai aproape de perfecțiune, preocuparea pentru redarea fardată a falsului și obsesia prezentării lui ca adevăr, pe principiul credulității omenești: ”cum tovarășe, dacă așa scrie, înseamnă că așa a fost!” …

Iar istoria, pusă astfel la grea încercare – va fi oare în stare să interpreteze corect, minciuna consemnată negru pe alb: ”aplauze lungi și prelungite”?!

Înțeleg grija și neliniștea mincinoșilor pentru scurtimea, platitudinea și lipsa de orizont a discursului lor și pot crede că au existat îngrijorări reale ale unora mai dedicați și mai lacomi, să nu fie devoalați și linșați în public, după 89.

Înțeleg că a fost atunci, ca și acum, o goană și o foame incredibilă pentru … credibilitate (sic!), pentru ca minciuna să fie crezută. Dar știu că au existat atunci – ca și acum – minți bine mobilate, care au știut exact că această gâfâială dizgrațioasă a alergării după pretenții de adevăr este – cum altfel – decât imperfectă și că ea va fi, în cele din urmă, decriptată de istorici. De cei care vor ști să facă un drum până la Sighet, și vor citi, mesajele ”Scânteii” în cheia adevărului arestat pe nedrept, de forțe și interese străine, neuitând de resursa formidabilă care rămâne uimitoarea literatură scrisă cu sânge, în lagărele comuniste …

vremea aplauzelor lungi prelungite