Calin Diaconu

”Făuritori ai României Mari”, o carte-testament, despre sacrificiul eroilor martiri beiușeni –  avocatii – Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. 

Se pare că orice lucru important pe care-l realizăm în viața noastră are nevoie ”să fie stropit” cu sacrificiu, cu renunțare, cu determinarea de a lupta împotriva adversităților, cu greutatea de a duce gândul la faptă și fapta la bun sfârșit, cu depășirea fricilor de tot felul, și mai ales, cu respectarea principiilor de viață. Despre simplitatea acestor principii și respectarea lor chiar și cu prețul vieții este vorba în cartea-document pe care Doamna Marina Gherman – nepoata eroului-martir Dr. Ioan Ciordaș, ne-o oferă cu prietenie în dar, ca pe-un veritabil testament pe care suntem invitați să-l parcurgem și să-l receptăm: un mesaj peste timp, actualizat tocmai la împlinirea unui veac de la tragicele evenimente din primăvara anului 1919.

Istoria, o știm. Bucuria Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, a fost de scurtă durată – pentru că Marile Puteri au stabilit o linie provizorie de demarcație, mai întâi pe Mureș, apoi pe linia căii ferate Satu-Mare – Oradea – Arad, între două administrații – cea românească și cea maghiară. O bâlbâială a puterilor epuizate de Primul Război Mondial? Mai degrabă refuzul de a accepta înfrângerea.

Românii din zona Beiușului au fost dintre aceia care au fost prinși în vâltoarea anarhiei de la sfârșitul Primului Război Mondial: mulți au plătit cu viața lor în fața vidului de putere și a furiei unor extremiști însetați de răzbunare. Printre românii de seamă, doi avocați – susținători ai cauzei românești și luptători pentru dezvoltarea conștiinței naționale: Dr Ioan Ciordaș și Dr Nicolae Bolcaș. Lor le este dedicată această carte, pentru că amândoi au fost uniți de destinul tragic al morții de erou-martir iar păstrarea memoriei nu se poate face decât prin exercițiul repovestirii faptelor care i-au surprins cândva pe contemporani și care în conștiința românească sunt trecuți între legende.

Rostul acestui volum este în primul rând unul aniversar și omagial. Ne oferă și un prilej foarte potrivit de a actualiza învățămintele parcă anume scrise pentru noi cei de azi. Despre acest rost lămuritor al cărții vă invit să medităm, împreună, prin cele câteva întrebări fundamentale pe care autoarea ni le ridică.

(1) Despre Școală și Biserică. Importanța cunoașterii propriei istorii.

Fundamentele națiunii române sunt limba română și credința strămoșească. Pentru  aceasta, instituțiile care se cer apărate sunt Școala și Biserica. Plecând de la aceste coordonate, suntem datori să ne întrebăm:

Cum ne raportăm astăzi la Școală și la Biserică? Cum au evoluat ele în ultima sută de ani, ce reprezintă ele astăzi și care le este influența în societatea noastră? Cât timp și ce poziție ocupă ele între preocupările noastre? Și mai ales, când va fi rescrisă istoria, astfel încât să repunem la locul cuvenit adevărurile uitate intenționat?

Care sunt pericolele realității de azi? Ce anume a luat locul fenomenului de ”maghiarizare” care era resimțit atât de acut între românii din Transilvania, la începutul secolului trecut? Care sunt fricile noastre de azi – și oare sunt ele întemeiate sau nu? Oare citim corect semnele dispariției noastre ca popor și când vom (re)începe să fim sensibilizați de durerile acestei suferințe? Cum ne putem lecui de nepăsare în fața influențelor externe? Cum vom alege să devenim noi înșine? Mai este oare România un ideal posibil, în Europa zilelor noastre?

Dacă limba română e ”haina sufletului românesc” (cf Ioan Ciordaș), atunci – ce reprezintă istoria poporului nostru, pentru noi, cei de azi? Poate că este singura (și sigura) poartă de acces la sensibilitățile acestui suflet, care s-a plămădit sub orânduiri și influențe atât de diferite … De pildă, care erau preocupările românilor din Vechiul Regat și care erau preocupările românilor din Transilvania austro-ungară, în unul și același agitat an 1907, atunci când, aproape simultan, intră în vigoare Legea Appony și se aprinde la Flămânzi, revolta împotriva arendașilor (cu celebrul strigăt pentru o reformă agrară mereu întârziată)?  Istoria – și în special istoria mentalităților – poate explica diferențele specifice ale sufletului românesc de ambele părți ale Carpaților: ele se fac simțite și azi …

(2) Despre fragilitatea orânduirilor construite de om.

Pentru că suntem preocupați în această perioadă de înțelegerea martiriului celor șapte Episcopi greco-catolici și vrem să înțelegem gravitatea și dimensiunile distrugerilor cauzate de ocupantul sovietic în perioada 1948 – 1958 (când România a fost literalmente tratată ca o țară învinsă și ocupată militar), ne-au reținut atenția în mod deosebit, relatările despre dărâmarea celui dintâi monument dedicat martirilor-eroi din Beiuș, acela care fusese inaugurat în 1935 și a cărui realizare a fost posibilă ”din obolul dat cu gând puternic de obștea română” …

Această samavolnicie se înscrie între măsurile represive care au fost trecute sub tăcere, prea mult timp. O forțare brutală a modului de viață, prin care s-au răsturnat vreme de patru decenii valorile firești (amestecate și azi în confuzie), ne pune la grea încercare puterea de înțelegere și iarăși, ne întrebăm:

Cât de ușor renunțăm la valorile autentice, moștenite de la părinți și bunici? Cât de rapid înlocuim modelele cu unele de conjunctură? Cum ne este lăsată până și libertatea de a uita de eroii noștri? De ce se instalează atît de ușor frica în sufletele noastre?

Cât de mare a fost ura sovieticilor la adresa înfăptuitorilor Marii Uniri, și cât de ușor au găsit printre localnici dintre aceia dispuși să se bucure și să aplaude demolarea monumentului, tras de patru tancuri (fără a ști că pe vremuri, Ion Vodă cel Viteaz a avut și el parte de patru cămile, ce i-au sfârtecat trupul…)?

Cât de clar era conturat anti-românismul și anti-unionismul unor conaționali și/sau concetățeni, care s-au alăturat ocupanților, tacit sau entuziast, în acest gest de ”răzbunare post-mortem”? Nu s-a găsit nimeni atunci, să ia apărarea apărătorilor idealului național? Avem cu siguranță acces, dar mai ales: avem interesul de a ne informa asupra listei complete a monumentelor de for public distruse în timpul ocupației sovietice (1948-1958)? Ce-au vrut sovieticii ca noi să uităm? Ce este (încă) șters din memoria noastră? Ce ar trebui să ne reamintim …?

Care sunt mecanismele prin care ocupanții intervin în istoria țărilor și popoarelor pe care le cuceresc? Care sunt șansele organizării rezistenței și cum poate fi salvată, prin relațiile de familie, memoria unui popor ocupat … Care e legătura între prezervarea memoriei colective și salvarea ființei unui popor și mai ales, cum, în fața unor gesturi atât de brutale care vizează desființarea noastră, învățăm iertarea?

(3) Ce îi apropie pe acești martiri-eroi ai neamului românesc, de martirii Bisericii? Poate fi jertfa lor supremă pentru cauza națională și misiunea liber asumată, aceea de ocrotire a turmei, punctul comun și rod al credinței lor? (Despre respectarea principiilor de viață).

Fiu de preot greco-catolic, creștin practicant și bun cunoscător al dogmelor Bisericii Catolice, Avocatul Dr Ioan Bolcaș – apără mai mulți preoți români, reprezentându-i în instanță în regim pro-bono. Și a avut de lucru: în afara Legii Appony, care lovește (1907) în școlile românești din Transilvania, interzicând orice altă limbă de predare afară de maghiară … cinci ani mai târziu, în 1912 – s-a reușit (prin implicarea guvernului maghiar!) înființarea unei noi Episcopii greco-catolice – la Hajdudorog (1912). Practic, se urmărea o maghiarizare mai profundă, prin limba vorbită în Biserică. Reacția românilor mireni – care aveau convingerea că nu se poate intra în Rai, decât ”vorbind românește și cu Legea noastră” (cf. lui Iosif Șterca Șuluțiu, unul dintre Președinții ASTREI) a fost una imediată și hotărâtă:  au loc adunări de zeci de mii de suflete, cu scopul de a împiedica punerea în aplicare a reorganizării Bisericii Române Unite, Greco Catolice din Ardeal: la Alba Iulia (29 mai) și la Cluj (27 iulie).

Cartea de față prezintă o emoționantă scrisoare adresată din suflet de către Ioan Ciordaș tatălui său, protopopului greco catolic Mihai Ciordaș, căruia  îi recomandă să nu-și părăsească turma în clipele de grele încercare … Imaginea păstorului dator față de turmă se desprinde ca o profesiune de credință în dialogul epistolar cu părintele său, iar sfaturile pe care le-a dat în 1912 le-a și urmat, la rându-i, în 1919!  În primăvara fatidicului an 1919 – când, sfătuit fiind de prietenul Iuliu Maniu să se retragă în partea administrată de români, Dr Ioan Ciordaș refuză și rămâne să apere până la capăt poporul pe care a ales să-l reprezinte.

În vremuri tulburi, poporul are mai multă nevoie de conducătorii săi, iar această atitudine de disponibilitate la jertfă o întâlnim la fel de puternică în 1940 – la Episcopul martir Cardinal Iuliu Hossu, care va refuza oferta de a-și părăsi turma, atunci când Clujul ajunge sub ocupație horthystă (dar la fel, spre sfârșitul vieții, când refuză invitația de ”a scăpa” din domiciliu forțat, nefăcând drumul la Roma pentru preluarea funcției de Cardinal!)

(4) Despre rolul intelectualului in societate. Ce formă de jertfă ar fi necesară, azi? Cum reconectăm intelectualul la mase, pentru că țtiința de dragul științei e lipsită de scop …

Disponibilitatea unei intelectualități militante este bine reprezentată de implicarea Dr Ioan Ciordaș în activitatea ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura și Cultura poporului român, înființată în anul 1861 la Sibiu, pentru răspândirea culturii în straturile poporului … Conform Enciclopediei Minerva (Ediția 1929, Cluj) – ASTRA organiza in anul 1928 – ”un număr de 1920 prelegeri populare, 697 de conferințe pentru intelectuali și 357 serate artistico-literare și teatrale. În Biblioteca poporală s-au tipărit aproape două milioane de broșuri …”

Să medităm asupra bucuriei de a dărui lumină poporului, pe care intelectualii transilvăneni au trăit-o la propriu – căci au simțit că numai propășirea culturală a poporului poate da sens acumulării de cunoștințe (altfel cunoașterea rămâne … de dragul ei înșiși!). Iată câteva titluri din conferințele asumate de Dr Ioan Ciordaș: ”Despre Contracte”, ”Despre cărțile funciare și modul cum se pot apăra moșiile”, ”Legea comunală” … ele vorbesc de la sine despre nevoia de informare și disponibilitatea de a educa.

Recomandăm cartea Doamnei Marina German – ”Făuritori ai României Mari”, iubitorilor de istorie si de neam, căci veți avea prilejul de a  cunoaște din interior realitățile vieții unor eroi martiri, promisiunea cărții fiind o mai bună înțelegere a realităților transilvane și românești, de ieri și de azi.