Orice perspectivă etică își pune problema apariției celor două categorii fundamentale – binele și răul – în modul nostru de a gândi, vorbi și trăi.

Unii spun că ar exista constitutiv în fiecare dintre noi, un liber arbitru al conștiinței, care este pus responsabil peste alegerea binelui și respingerea răului. Mai mult decât instinctul binelui, ar fi o chemare a binelui, pe care urechea noastră interioară este capabilă să o audă. Această natură umană și capacitatea ei de a auzi și a face binele, este socotit ca semn de civilizație. Dar, dacă ne uităm la crimele săvârșite pentru vreun bine relativizat de politica intereselor meschine, ne îndreptăm rușinați privirea, căutând răspunsul în altă parte.

Mult mai ușor este pentru om să cunoască ceea ce nu-i place, ceea ce-i provoacă răul, scârba, ceea ce-l afectează (boala, sărăcia) … iar forma patosului delimitării de rău, poate deveni sursă a definirii binelui: oaza de liniște, pacea, calmul, puterea ce-ți vine din sănătate (randamentul) …

Dacă recunosc binele (abia) atunci când sunt ferit de rele, pot face un pas-doi înapoi, pentru a vedea mai departe de-atâta?

Primo, pot mulțumi, pot exersa recunoștința – ca formă de adresare către Cel care îmi trimite cu generozitate, revărsarea de daruri pe care știu că nu le merit.

Secundo, pot învăța să împart ceea ce recunosc că … am primit? Lăsând la o parte argumentul că nu luăm nimica cu noi, la plecare, greutatea este să faci distincția între binele primit și binele dobândit: dar dacă însuși talentul fiecăruia (de a face să rodească moșia, de exemplu) este unul nativ, atunci îl putem considera dar.  Iar sursa darului este una externă, căci doar nu am stabilit eu însumi, cu ce daruri să fiu înzestrat?!

În căutarea tradiției binelui, va trebui vrând-nevrând, să ne întoarcem cu fața spre începuturi, spre dărnicia plină de sens, exersată în ziua recoltei …