Nostalgice



In luna Aprilie a acestui An Centenar, Familia noastră s-a despărțit de Decanul ei de vârstă, Maria Alexandrina, care a fost chemată de Domnul, după împlinirea frumoasei vârste de 95 de ani.

Moment de tristețe pentru noi toți, dar și de reflecție asupra a ceea ce au însemnat Bunicii noștri – care a fost soarta acestei generații în Istoria României? Ce moștenire ne-au lăsat? Ce mod de înțelegere a vieții am pierdut, odată cu ei?

Pozele pe care le-am regăsit în arhiva personală a Familiei, și care prezintă pe cei patru frați, copiii familiei Preotului Petru Pădurean și a Preotesei Livia Valeria (n. Voicu) ni-i prezintă pe: Petronela Livia (n. 1921); Maria Alexandrina (n. 1923); Titus Petru (n. 1924) și Viorica Lucia (n. 1930). Câteva poze din copilărie, o alta în deplina lor maturitate (sfârșitul anilor 70 ai secolului trecut) – un arc peste timp, care ne spune o poveste …

Copii ai Marii Uniri, au învățat de la Părinții lor importanța Actului Unirii de la Alba Iulia, au crescut cu povești despre ”vremea de dinainte”, când bentița tricoloră se purta pe ascuns, pe sub haine, dar cu atât mai aproape de suflet … Au avut timp să învețe de la Părinții lor și să-și educe nepoții, pe noi cei de azi – cu respectul față de meritele înaintașilor, și în fireasca dragoste de țară, chiar dacă – la mijlocul vieții, destinul lor a părut că se frânge, odată cu venirea comunismului.

Predarea unor idealuri clare și ecourile nemuritoarei glorii a Marii Uniri s-au făcut însă tot mai greu înțelese de către nepoți, întrucât festivismul și intențiile partinice ale propagandei comuniste au reușit să erodeze sensul poveștilor adevărate. Drama sufletească pentru ei, ar fi fost să nu aibă cui povesti despre gloria Părinților, însă Bunul Dumnezeu le-a îngăduit să-și aibe vlăstarele mereu aproape, să-și cunoască nepoții și chiar strănepoții …

Odată cu acești Copii ai Marii Uniri, am pierdut pe aceia care au avut cândva privilegiul de a asculta, direct de la sursă, în cea mai firească și credibilă oralitate – generată de apartenența lor de sânge, pe ultimii martori ai Actului de Poveste de la 1918 … Rămânem mai săraci și mai singuri, dar înțelegem totodată că este rostul nostru de a căuta – de-acuma, doar în cărțile de istorie și în pozele prăfuite -, adevărul vremurilor de altă dată …

This slideshow requires JavaScript.

SCRISOARE pentru MAMA …

A venit pe lume, după calendarul vechi, în ziua de Crăciun, în timp ce tatăl ei, preotul Petru Pădurean slujea Sfânta Liturghie în biserica din Ighişul Nou. Vestea că i s-a născut a doua fetiţă, din cei patru copii dăruiţi lui de Dumnezeu, a primit-o de la preoteasa Livia chiar în altar.

Oare cu ce intenţie trimisese bunul Dumnezeu acest suflet în lume? Şi oare cu ce daruri îl hărăzise? Acestea aveau să se afle mai târziu. Deocamdată prunca a fost botezată Maria, cu numele Sfintei Fecioare, pe care a iubit-o toată viaţa şi Alexandrina, după numele naşului, Alexandru. Calendarul nou i-a mutat ziua de naştere tot într-o zi de praznic creştin, de Sfântul Ioan Botezătorul, iar un funcţionar cam fără carte, dar cu zel, i-a ciuntit numele cu o literă.

Maria însă, şi-a văzut de drumul ei. Cei 7 ani de acasă au deprins-o cu dragostea de Dumnezeu şi de familie, iar şcoala cu dragostea de ţară, de neamul românesc şi de marii săi scriitori. Dar anii care au format-o pentru vocaţia cu care se născuse – aceea de dascăl – au fost cei în care a urmat Şcoala Normală de fete din Blaj. Mica Romă, preoţii şi călugăriţele care au educat aceste fete, viitoarele învăţătoare, i-au rămas mereu în amintire. Acolo a intrat în Congregaţia Marianistelor, cele care nu au încetat, până astăzi, să aducă cinstire Maicii Domnului şi să trăiască după modelul Ei, în pofida vremurilor grele care au urmat: cedarea Ardealului, războiul, invazia rusească, instaurarea dictaturii proletare, dar mai ales prigoana împotriva Bisericii.  Iată ce spune ea însăşi într-o scrisoare pe care a trimis-o reuniunii Marianistelor, după 75 de ani:      „Păstrez şi acum cu sfinţenie Medalia Congregaţiilor Mariane din România, primită acum trei sferturi de veac, la intrarea în această organizaţie. Aveam 18 ani.  Maica Domnului binecuvântând copiii, de pe faţeta medaliei, m-a însoţit toată viaţa şi cred că a binecuvântat toţi copiii care au trecut prin mâinile mele de învăţătoare. Doar panglica albastră, cu care medalia mi-a fost pusă la gât de mânile părinteşti ale preotului-profesor care m-a primit între Marianiste, s-a pierdut în timp. A rămas în amintirile mele Blajul, Mica Romă, cu renumele său de vatră de credinţă şi de cultură creştină. A rămas Şcoala Normală de Fete, şcoală serioasă şi care a format dascăli cu vocaţie, adevăraţi apostoli la catedră. De neuitat sunt VALORILE MORALE în care am fost crescute generaţiile de tineri de atunci, în comparaţie cu vremurile pe care le trăim acum. A rămas proaspătă şi „merindea” primită pentru drumul vieţii, deschis înainte: credinţa – ca temelie a construcţiei noastre spirituale, cultura – ca lumină a minţii, dragostea de ţară şi de neam, veneraţia pentru străbunii noştri înaintaşi, respectul pentru munca onestă pe altarul şcolii – catedra.”

Astfel se dezvăluie intenţia cu care bunul Dumnezeu trimisese acest suflet în lume: să răspândească, în poporul în care s-a născut, lumina ştiinţei de carte. Maria Alexandrina a făcut voia Domnului la catedră timp de 4o de ani, cu trudă, cu răbdare, cu dragoste de copii, pe satele din împrejurimi, în Ighiş, în Boarta, în Calvasăr, în Şeica Mare, până ce purtarea de grijă a Maicii Domnului a adus-o la catedră în Sibiu, când s-a şi căsătorit cu profesorul Ion Mihăilescu, în 1952.

Dumnezeu a binecuvântat această căsnicie cu doi copii, Doina şi Tiberiu, dezvăluind un alt dar pe care i-l hărăzise Mariei Alexandrina, darul de a fi o mamă devotată, iar mai apoi când au venit pe lume nepoţii Nicolae,Tudor şi Vlad,  darul de a fi o bunică desăvârşită: blândă, înţeleaptă şi cu măsură în toate, înţelegătoare, iubitoare şi jertfelnică. De atunci, cei care i-au îmbogăţit familia prin taina cununiei – nora Veronica, Laura, Nicolae ,  toţi cei care i-au trecut pragul casei şi s-au bucurat de generozitatea ei, toţi cei care au răspuns cu respect prieteniei ei, toţi cei care au cerut sfat la necaz sau au căutat o vorbă de alinare, care i-au preţuit ochişorii veseli şi zâmbetul cald, au numit-o Bunica, cu B mare!

Dacă la ieşirea din biserică veţi privi drept peste şosea, veţi vedea o casă cărămizie cu un etaj. Acolo a locuit Bunica, atunci când şi-a început ca tânără învăţătoare, proaspăt căsătorită, cariera de dascăl în Sibiu. Acum pleacă în veşnicie din Casa Domnului, de peste drum, în chiar Săptămâna Luminată: cu sufletul rânduit prin spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mulţumind Domnului că i-a dăruit lungime de zile, petrecute după modelul Maicii Domnului, în care şi-a pus toată nădejdea: a trăit cu încrederea de neclintit în purtarea Ei de grijă, cu convingerea că nu eşti niciodată singur şi că prin mijlocirea Ei ajungi întotdeauna la izbândă. A luat de la Maica Domnului modelul de smerenie şi blândeţe pe care îl avea de urmat, curăţia şi cinstea de femeie, pe care le avea de păstrat. Şi, mai presus de toate, respectul pentru familie şi răspunderea de dascăl, mamă şi bunică înaintea lui Dumnezeu. A purtat cu demnitate haina văduviei timp de 3o de ani, iar inima şi casa i-au fost deschise pentru oricine i-a trecut pragul cu gânduri bune.

Maria Alexandrina a venit în lume de Naşterea lui Hristos şi a plecat din lume odată cu Învierea Lui. Sufletul şi l-a încredinţat în mâinile milostivirii celei mari a Mantuitorului, iar trupul urmează calea firii, după modelul bobului de grâu, care nu poate rodi, cum spune Scriptura, dacă nu ajunge în pământul din care a fost luat. Iar rodirea înseamnă Înviere! Acum Bunica îşi ia rămas bun de la copii şi nepoţi, de la gineri şi nurori, de la cumnate, nepoate şi de la toţi ai casei, de la vecini, prieteni, şi toţi cei pe care i-a întâlnit pe calea vieţii , cu urarea: să ne revedem cu toţii în Rai! Ne încredinţează pe toţi cei prezenţi şi pe cei care din binecuvântate pricini n-au putut fi azi cu noi, purtării de grijă a Maicii Domnului! Pe preoţii care au însoţit-o cu rugăciunea până la porţile Raiului, larg deschise în Săptămâna Luminată, îi roagă s-o pomenească la Sfânta Liturghie. Şi cu un dar aparte, pe care l-a tăinuit cu smerenie – darul poeziei – ne lasă moştenire un cuvânt de învăţătură: „Viaţa lasă-n urmă iubirea ce-ai sădit în sufletele celor pe care i-ai iubit!”  Amin.

Suflet blând, Domnul să-ţi dăruiască bucurie veşnică în Împărăţia Lui! HRISTOS A ÎNVIAT !

(Doina Jalea, în 10 Aprilie 2018)

 


Motto:

”De ce m-ați dus de lângă voi?
De ce m-ați dus de-acasă?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă …”

(Octavian Goga)

Nu e puțin lucru să păstrezi legătura cu rădăcinile, în ziua de azi, când totul în jur se schimbă și fuge. Tradiția e anihilată de tehnologie, se retrage timidă la muzeul etnografic – și suntem ajunși în situația de a ni se rupe bilete pentru a gusta din trecut. Totuși, mai sunt printre noi oameni care înțeleg că poartă în suflete și în conștiințe comori ale trecutului care e sortit să se piardă. În afară de cei câțiva români cu adevărat patrioți, care suferă sincer pentru ireparabilele pierderi, am întâlnit la celălalt capăt al fanilor ruralității românești, mirarea sinceră a străinilor, atunci când observă prin contact direct, câte lucruri mai avem, încă, de oferit – și ne-ndeamnă senini, la agroturism. Mai știi? Poate au dreptate, în evaluarea lor …

Am fost astăzi intr-o incursiune imaginara in Ardeal, in zona Fagaras – localitatea Venetia de Jos. E acolo o lume romaneasca avand in jur de 450 de “numere de casa”, cu padurile Magurii, Garbovei si a Venetoarei la mai putin de 2 km distanta de vatra satului. Mai aproape, la vest, la nici 1 km, trece raul Olt.

O gospodarie traditionala (traditia s-a pastrat cu adevarat numai pana la introducerea tractorului) avea in curte in mod obisnuit un car din lemn si toate ustensilele necesare lucrarii pamantului si a exploatarii padurii din apropiere. Tractiunea era asigurata de forta bivolitelor (si/sau a cailor).

img_4136

Carul este confectionat manual si din lemn autentic, de diferite esente (mesteacan – jug si protap, fag – scandurelele de jug, polita, obezile de la roti si osiile, salcam – spite, plop – fundurile de caruta) si are urmatoarele componente:

  • Tractiunea: compusa din jug si protap
  • Carul propriu zis/ Cosul carului, sprijinit pe cele 2 driguri (fata spate) si de cele 4 leuci (fixe in spate si mobile in fata, pentru a permite directia)
  • Inima carului este o barna din fag, care sustine cele 2 componente principale.
  • Echipamentul suplimentar (in afara de bici si lampas). In functie de utilitatea zilei putea consta in urmatoarele unelte: prajina, grebla, furca, coasa, secera, funia si lanturile de legat si de impiedicat.

img_4146

Rastelul de unelte arata ca un cuier de haine, in care se asezau in ordine (de la dreapta la stanga) urmatoarele: securea de padurit, funia, grebla, furca, coasa, secera, cazmaua, lopata, sapa, tapinul si diferite lanturi.

img_4158

Carul, echipat pentru arat si muncile campului, era pregatit cu plug (compus din grindei, coarne, brazdar, cutit si potang), teleguta, tînjala*, jug, grapa si merindea (pt vite). In cazul in care caruta era folosita in alte scopuri, echipamentul de arat putea fi transportat pe cobghile (o furca de transport).

img_4159

La plug, adancimea brazdei este data de reglajul potangului. Cormana plugului, care avea rolul de a sapa si intoarce brazda, era precedata de cutitul plugului, care taia pamantul, ca un antemergator.

img_4160

Iata reglajul plugului:

img_4172

In curtea gospodarului existau o fantana cu cumpana si ciutura, langa care se afla intotdeauna crepul din lemn, pentru adaparea animanelor.

img_4177

Paza curtii era asigurata de câine (Lăbuș, Grivei, Ursu…)

img_4179

* vorba batraneasca “a se lasa/nu te lasa pe tanjala” = înseamnă de fapt să nu te sprijini pe munca celuilalt! … Întrucât la car trăgeau doi boi si unul putea avea tendinta de a se lasa pe tanjala (adica pe barna care ii separa – cea din poza de mai jos!), pentru a se odihni. Atunci insa, intervenea biciul stăpânului …

img_4182

Poze si vorbe culese azi, 19 Noiembrie 2016 – intr-o discutie cu un iubitor de traditie si cunoscator al lumii satului ardelean, prietenul nostru – domnul Nicolae Costea.

Pentru a vizualiza cum lucreaza leucile, dar mai ales cum putem învăța cu plăcere cuvinte azi pierdute – vă prezentăm filmuletul de mai jos …

 


O muzicuță e o bijuterie, e muzică în miniatură. O muzicuță e o poveste despre armonie – ”harmonica”. Dar o muzicuță e mai ales, o lecție esențială despre blues – ca trăire, ca vibrație, ca dialog cu greutățile resimțite de cel ce iubește până la feelings: Toots a iubit până a simțit că trăiește. Și a trăit să ne spună și nouă despre asta. Să-l odihnească Dumnezeu!


S2

Doamna Profesoară Anastasia Manole ( 11 Noiembrie 1930 – 16 Iulie 2016)

 

Doamna Profesoară Anastasia Manole s-a născut în data de 11 Noiembrie 1930, în comuna Sănătăuca, raionul Florești, pe malul românesc al Nistrului. Un sat de graniță, situat într-un ținut deluros, la nord de Chișinău și învecinat astăzi cu regiunea pe care politicienii o numesc ”transnistriană”.

La numai 10 ani, a trebuit să părăsească gospodăria părintească – făcând parte din valul celor 200.000 de refugiați care s-au retras din fața armatelor ocupantului sovietic după ultimatumul ce ne-a fost dat în 26 Iunie 1940. Familia învățătorului Manole s-a stabilit la Brastavăț – în Oltenia, iar pentru Anastasia, părinții au decis ca ea să rămână la o prietenă de familie din București. Aici, avea să absolve Școala Centrală de Fete și apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universității București.

Dintre colegi, unii urmau să ajungă în manualele școlare și sunt analizați și iubiți pentru genialitatea și sensibilitatea lor: Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Fănuș Neagu. Alții, precum Domnul Profesor Nicolae Saftu, Doamna Profesoară Lucia Petrescu sau Doamna Profesoară Anastasia Manole, au urmat vocația personală sau tradiția familiei și s-au decis pentru catedră. Îi respectăm și le datorăm recunoștință, pentru sacrificiul, pasiunea și metoda lor.

În această tristă zi a despărțirii noastre de Doamna Profesoară, avem multe întrebări și o dorință deloc surprinzătoare de a mai sta o dată de vorbă cu dumneaei, de a mai povesti o dată în tihnă despre subiecte ale actualității sau despre tainele alcătuirii sufletului omenesc.

Care e diferența dintre profesor și diriginte? Cum se completează și se împacă cele două activități didactice? Cum poate un profesor să-și prelungească mandatul, după despărțirea de absolvenți? Cum ne putem păstra ființa și demnitatea națională, în fața unui agresor care-și propune să ne reformeze după chipul său?

Măcar câteva dintre aceste întrebări credem că-și găsesc răspunsul în felul corect și drept, în care Doamna Profesoară Anastasia Manole și-a trăit destinul, parcurgând cu demnitate fermă această ”Vale a Plângerii” … A plecat, în condițiile unor vremuri vitrege – dintr-un sat de graniță, cu nume de poveste Sănătăuca – și poate tocmai de aceea, a păstrat o mentalitate sănătoasă, de grănicer-apărător al valorilor românești autentice. Dintr-o familie izgonită din propria gospodărie, va fi înțeles de timpuriu că sunt anumite lucruri care nu pot fi înstrăinate, sunt lucruri pe care le avem în noi, le purtăm mereu cu noi și nu ne pot fi furate: caracterul, cuvântul dat, sufletul curat.  Să spui mereu ceea ce gândești, și să faci mereu ceea ce spui. Să te pui în slujba aproapelui, apărând aprig pe cei încredințați ție. ”Să dai Cezarului ce-i al Cezarului, și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”( Matei, cap.22, v 21)

În buna tradiție a Părintelui său – Învățătorul Manole, al cărei nume a decis să-l poarte până la sfârșitul vieții, din dragoste filială! – a înțeles să fie o adevărată Mamă pentru copiii încredințați: a văzut partea cea bună în fiecare dintre noi, ne-a protejat de cele mai multe ori fără să o știm, am fost într-atâta ”ai ei” încât a devenit, pentru totdeauna ”a noastră”.

Doamna Profesoară, ne-ați propus prin exemplul Dumneavoastră, un fel de a trăi viața pe care cu greu îl vom putea urma – dar pe care ne vom strădui să-l urmăm, pentru că-i simțim adevărul: iubirea se împletește cu respect și iertare, deopotrivă. Ne-ați transmis pasiunea dumneavoastră pentru lectură, pentru litere, pentru revărsarea gândurilor asupra lumii din afară și a celei dinlăuntru.

Ne-ați permis si ne-ați încurajat să fim descoperitori curioși ai lumii din jur – și nu pot să nu-mi aduc aminte de o experiență personală, întâmplată în 1980 – când tocmai mă pregăteam să împlinesc vârsta de 14 ani … atunci când, ați insistat și m-ați invitat să plec în plimbare singur, să-ncerc o așteptare activă, plimbându-mă prin pădure o jumătate de ceas pentru a mă ”răcori” (probabil eram nervos nevoie mare!). ”Cum să plece așa – singur, prin pădure?!” – a întrebat, neîncrezătoare, Mama mea – îngrijorată de câte mi s-ar fi putut întâmpla.

Atunci, ați insistat și ați convins-o că nu are ce să se întâmple rău, că nu-mi iau zborul din cuib dacă voi încerca responsabilitatea unui traseu dus-întors. Iar de dragul demonstrației, ați propus ca punct de reper și am fixat de comun acord o cale ferată, ce părea dezafectată … ”Dar să nu te depărtezi de calea ferată, ai înțeles?

Eram deja la vreun kilometru depărtare, când s-a auzit semnalul unei locomotive – iar o banală plimbare s-a împletit brusc cu emoția (care poate părea exagerată – dar cine știe ce se petrece în sufletul unei Mame?) ca eu să revin cât mai repede ”în siguranță”, urgența ca puiul să revină în cuib.

Într-un moment de inspirație, când toată lumea mă chema pe numele de botez, Dumneavoastră m-ați strigat cu apelativul … ”Puiul Mamei”!

Iar de atunci – expresia nu a mai părăsit comunicarea noastră, ea a rămas până astăzi, ca un consemn intim, știut numai de noi – de fiecare dată când ne auzeam sau întâlneam, întrebarea clasică fiind ”Ce mai face Puiul Mamei?”…

Expresia – știu asta abia astăzi – e o sinteză a relațiilor familiei tradiționale, a încrederii acordate și câștigate, a felului în care putem deveni încrezători, învățând să citim nevoia de prudență în emoțiile pe care le provocăm, de cele mai multe ori fără voia noastră, celor dragi, cărora le pasă … o formă a iubirii grijulii – poate sufocantă uneori, dar întotdeauna îndreptățită de responsabilitatea față de darul vieții.

Curiozitatea m-a îndemnat astăzi să caut acei basarabeni contemporani cu Dumneavoastră, al căror destin a fost să studieze la București în acei ani grei, devenind absolvenți ai Facultății de Filologie din București … și iată, am găsit pe Leonid Dimov, pe care poate l-ați cunoscut. Vă dedic poezia lui, intitulată ”Poemul Esențelor” – pentru că ceea ce ne-ați transmis în mod esențial, este privirea mereu trează și curioasă asupra lumii …

Cale cu noroc și revenire curândă” … scrie pe o plăcuță la ieșirea din Sănătăuca, astăzi – dar ce vom spune noi acum? Cale ușoară și să ne revedem cândva în lumea drepților, dacă vom fi vrednici și noi de aceasta?

Rămas bun, Doamna Dirigintă!

În numele Generației 1984 – unul dintre copiii Dumneavoastră,

Călin Diaconu

https://en.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_Cheval

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Dimov

 

Leonid Dimov – ”Poemul esentelor”

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte ca mi-am pierdut papucii…

Desi stiam înca din lenesa tinerete

Ca naratiunea, ironia, imaginile glumete

N-au ce cauta în cadente:

Ca poezia tine de esente.

Eu însa, elev fiind, ca toti naucii,

Îmi pierdusem – pe coridoare ori în sali – papucii

Si-i cautam, desi era ora de fizica,

Desi acuzat eram ca nu ma dedau la metafizica,

De catre ceilalti versificatori din urbe,

Ci ca tot umblam prin scaieti, grohotisuri si turbe.

Îmi cautam, deci, papucii cu pompoane albastrii

Pe sub banci, pe sub catedre, pe sub sepcarii

(Adica sirurile de sepci atârnate de cuiere,

Daca-mi îngaduiti aceasta putere

De a da cuvântului o semnificatie

Alta decât cea oferita spre consumatie),

Stiind prea bine ca la o anumita etate

Se poate cauta un nasture cazând în eternitate,

Sa poti asa-ntr-o doara sa chemi pe Cineva,

Prin candeluri o raza silind a furnica

Si ca poti sari raiului ulucii

Cautându-ti papucii,

Noaptea prin sali de marmura multicolora,

Cuprins de spaima ca n-ajungi la ora,

Ca poti culege zilnic în geanta

Câte-un bulgare ori piatra boanta,

Precum a facut acel factor postal –

(Cu numele piesei de sah numita cal)

Ducând locuitorilor telegrama ori chitanta –

Un palat de-a pus jos toata Franta.

 


Învățarea e un lifetime process – vorba aceea ”cât trăiește, omul învață”. Tot așa și părinții – își învață meseria lor care are părțile ei vechi de când lumea (responsabilitatea, grija față de prunci, transmiterea unor tradiții, a unor învățăminte acumulate …) dar și provocările vremurilor noi (comunicarea tot mai rapidă, tehnologii mai avansate – lumea internetului cu oferta ei democratică de-a dreptul amețitoare).

Mesajul nou, pe care l-am primit din partea unui Diriginte preocupat de Clasa care i-a fost încredințată, este unul simplu: să lucrăm mai atent temele și să stimulăm deschiderea spre întrebări a copiilor noștri. Ce vor să spună de fapt cele două categorii? Sunt ele probleme distincte sau fac parte dintr-un tot unitar (fiind sub-categorii ale unei entități care le cuprinde și le armonizează în eventualele contradicții)?

Mai întâi, despre rolul temelor în general și rolul temelor în știința matematicii, în special:

  • Temele sunt obligatorii sau facultative. Fiecare din noi putem lucra mai mult sau mai puțin, în funcție de pasiune, răbdare, antrenament, metodă, (auto)disciplină … Atunci când sunt obligatorii, putem formula astfel: dacă e în fișa postului de elev ca acesta să-și facă temele, ori se va supune acestei rigori sau va suporta consecințele. Dacă nu ți-ai făcut tema, plătești printr-o depunctare – o notă (foarte) mică. În acest sens, nota nu mai reprezintă știința, ci gradul tău de (in)disciplină. Prima concluzie: temele sunt mai degrabă o supunere (de bunăvoie sau de nevoie) la metoda învățării, din care fac parte. 
  • Temele – în cazul matematicii -, te țin ”în priză”, te ”conectează”, îți antrenează mușchii minții, asigură baza progresului. Disciplina matematicii e o construcție logică, nu poți începe de oriunde și nu poți progresa oricum – de aceea trebuie să repeți, să repeți, să repeți – până când îți formezi anumite reflexe. În matematică, timpul de reacție e foarte important – și de aceea trebuie create automatisme, căutate scurtături. Matematicienii nu au timp, ei trebuie să rezolve probleme. O a doua concluzie: temele sunt o condiție necesară dezvoltării unei agerimi a minții (de matematician). Talentul în matematică nu se poate dezvolta în afara exercițiului, genialitatea nu se poate exprima întâmplător ci după muncă susținută.

În al doilea rând, despre întrebările cuviincioase (participarea activă la ore):

  • Într-un dialog, întrebările reflectă gradul de atenție dar și acela de înțelegere/pricepere pe care-l avem, fața de subiectul/tema în discuție și față de interlocutor. Atenția și respectul cuvenit celui care predă trebuie să se manifeste în ceva mai mult decât într-o tăcere oarecare, ce poate fi bănuită prea ușor de absenteism.
  • Întrebările noastre demască până la urmă inteligența noastră – sunt așteptate întrebările care ”relansează dezbaterea” (expresia Domnului Diriginte).
  • Întrebările te scot din confortul unei ascultări de complezență și te transformă într-un auditor activ, participativ, pasional al unui discurs care permite transformarea în dezbatere. Ca să ajungi să dezbați, ca să ajungi să participi cu propriile tale întrebări la un eventual dialog pe o temă dată, trebuie să te pregătești, în două feluri: aprofundarea temei (cunoașterea) și concentrarea înțelegerii (atenția).

Și meditând astfel, observ că cele două puncte ridicate în discuție ieri – responsabilitatea temelor și dezvoltarea atenției participative – devin părți dintr-un întreg mai mare, care se cheamă devenirea întru elevul silitor

Deși periculos de aproape în dicționarul explicativ, ar mai fi de punctat că silința (în latină verbul  conor, conari, conatus – se traduce cu ”a te strădui”, dar dacă privim atent observăm o înrudire cu ”a cunoaște”) nu înseamnă siluire (în latină, verbul deprimo, deprimere, depressi, depressus a generat ”depresia” la români – probabil mari iubitori de libertate absolută, ca toți latinii de altfel)  …

Școala, deși obligatorie pentru toți, nu va face din toți genii. Dar de-asta va avea grijă, după școală, viața. Ca să închei într-o notă optimistă, am să adaug un proverb la cel din introducere: ”cum îți așterni, așa dormi!” și vreau să vă asigur că merită să vă dați toată silința, să depuneți tot efortul, să mobilizați toată strădania … pentru a vă scăpa în viitor, de … depresii sigure! 

____________

  • O meditație pe tema silinței și siluirii – cuvinte care, pentru că seamănă (sunt apropiate unul de celălalt) ne-au provocat să scormonim după sensuri etimologice pe care nu le considerăm întâmplătoare. Dedicăm acest articol Clasei a IX-a A de la Liceul German din București, elevi și părinți deopotrivă – celor doritori să învețe și bineînțeles, să asculte de Domnul Diriginte Prof. Dan Antofie. (Eu unul, mi-aș dori să fiu elev în Clasa Domniei Sale!)

Next Page »