Privite din perspectiva utilității, par a ne prelungi viața: “câte limbi cunoști, atâtea vieți trăiești”!

Privite din perspectiva rostului lor, le putem socoti ca pe un dar al cunoașterii prin ochii celuilalt, prin ochii străinului.

În timp ce străinul îmi vorbește, eu nu-l înțeleg (fiindcă nu-i cunosc limba), dar în același timp, îi citesc gesturile, mimica – și, mai mult, recunosc în el ceva din propria mea umanitate. Înțeleg că sunt legat de străin cu fire mai adânci decât tot ce mă desparte de el … La urma urmei, bariera limbii se poate trece, cu ceva strădanii de memorie și timp de învățare a unor reguli noi …

Limbile sunt semn pentru cei necredincioși, că există o umanitate în noi toți. Însăși diversitatea lor ne dă dreptul de a visa la o lume a păcii, a împăcării, o lume a bunei înțelegeri care prețuiește cuvintele: atât pe cele rostite, cât mai ales, pe cele ascultate!

Abia în momentul în care vom ajunge la înțelegere unii cu ceilalți, depășind prima barieră, cea lingvistică, ne vom putea bucura cu adevărat de darul pe care numai câțiva dintre noi l-au primit: darul proorocirii, ce se dă celor credincioși tocmai pentru a povesti celorlalți, despre credința lor.

Pentru cei care nu învățăm o altă limbă decât cea proprie, mă gândesc că lumea întreagă va rămâne un loc străin și ciudat, iar casa și locul nostru de baștină, un biet refugiu al fricii de a nu fi înțeleși de cei din jur …

Pentru cel care învață limbi străine, dar nu se deschide cu bucurie diversității, căutând în toți semenii sâmburele umanității ce ne ține împreună, lumea rămâne un dezolant câmp de bătălie și istoria un lung șir de războaie din care nu poate reieși un învingător definitiv …

Darul limbilor acesta este: să privim mai atent și să recunoaștem că ceea ce avem mai de preț, credința noastră, este un dar pe care nu l-am primit pentru a-l ține în noi, ci pentru a-l trăi, povestindu-l celorlalți. De aceea, să reținem pentru ziua de azi și pentru cele ce vor urma:

(1) Comunicarea este o formă de cunoaștere, căci primesc cunoaștere (și) prin cuvinte;

(2) Cunoașterea este o formă de comunicare, pentru că nu pot reține Cuvântul doar pentru mine (Adevăratul Bine nu se simte, ci se face, în afara mea);

(3) Credința, pentru a fi trăită, trebuie mărturisită în fața fraților – limba ei fiind ascultarea și rugăciunea, în comun.