Calin Diaconu

Poate fi o judecată “de mântuială”? Da. Atunci când rămâne la suprafața lucrurilor, când nu ține cont de toate circumstanțele, atât cele atenuante cât și cele agravante. Atunci când este orbită de subiectivism, de părerea proprie care nu ascultă de părerea celuilalt, când se subordonează orgoliului.

Mântuirea, în schimb, nu poate fi “de mântuială” (sic!), fiindcă ea se raportează la Adevăr ca Viață trăită în Lumină. Fiindcă, recunoaștem smeriți, că un Altul face posibilă Cunoașterea noastră, prin Iubire.

Lumina a venit în Lume să facă suportabilă peștera sufletului nostru …

“Die Welt schaukelt” … adică lumea, așa cum o văd azi, se dă în leagăn, trăind amețit(or). Problema e că am schimbat cochilia protectoare a leagănului (cradle) cu un Ringelspiel / ringhișpil (sau carusel/călușei, cum preferați), din care nu ne mai putem da jos …

Starea de beție: cuvântul fără noimă și mersul împleticit sunt la modă. La fel, țâfna – sau predispoziția pentru starea de mânie, unde ajungem mult prea ușor, din orice colțișor al pretextelor care ne pun piedică la tot pasul.

Ce-ar fi bine să înțelegem, dacă am accepta să gândim cu inima? Că Tribunalul iubirii cerești nu ne condamnă pe vreunul, ci ne judecă pe toți, după dreptatea credinței sau necredinței noastre: ce am adus în lume – Pace sau Război? Pacea nu poate fi altceva decât rodul dreptății, pentru a fi transferabilă, fluidă, cuprinzătoare: pacea ne bucură pe toți, nu ne poate izola unii de ceilalți.

Aparențele ne spun că azi nu mai există războaie religioase, că ele s-ar fi consumat în Evul Mediu. O vorbă înțeleaptă pe care am ascultat-o ieri (mulțumim, Actiunea Catolica!): Războaiele religioase nu mai există, fiindcă noi nu le mai denumim astfel… dar orice război, odată pornit, își caută/găsește justificări și apoi își consumă combatanții … Lumea are nevoie – azi ca și ieri – de un Tribunal al Iubirii și ar fi de dorit să ascultăm atent ecourile din jur, exersând la rândul nostru, cât mai des, Salutul Păcii: “DREPTATE și IERTARE”!