Piatra de temelie a credinței noastre este învierea Fiului lui Dumnezeu. Acest Adevăr de credință ne-a fost transmis de Părinți, de Bunici, de Străbunici (cei care i-am prins). L-am primit în Familie. Acest Adevăr îl vedem astăzi pus la îndoială de unii, negat de alții. Ce e de făcut?

Istoricii se ocupă metodic, cu periodizarea. Am crescut auzind în jurul nostru expresia înainte de era noastră și după era noastră. După ce ne-am scuturat (sau, săturat?) de comunism, am înlocuit aceste formule cu cele cunoscute, azi: înainte de Hristos și după Hristos. Oare nu ar suna mai bine, în spiritul credinței noastre, să spunem: înainte de Hristos și în era noastră, urmând lui Hristos? De ce? Pentru că azi sunt unii care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, că minciuna este la putere, că trăim în epoca post-adevăr, în post creștinism …   

A trăi în era noastră, urmând lui Hristos, înseamnă tocmai a trăi după Legea lui Dumnezeu, a considera Cuvântul lui Dumnezeu viu, valabil pentru mine, cel de azi, și a simți interior chemarea și dorința de a-L urma, purtând Biserica în gândul nostru și fiind prezenți în Biserică ori de câte ori, Isus și preoții Săi ne cheamă să ne bucurăm împreună, de Învierea Sa.

Vedem însă cum nesimțirea, frica și necredința împietresc inima noastră în fața Adevărului:

  1. Nesimțirea nu în sensul lipsei gustului sau mirosului, care au cedat primele, în pandemie. Ci în lipsa bunului-simț, care se manifestă în disprețul față de celălalt, fie el prieten sau dușman;
  2. Frica, nu în sensul pazei bune ce trebuie să o avem în fața primejdiei. Ci în frica ce ne blochează interior curajul mărturisirii. Atunci când auzim pe Isus că ne cere să anunțăm Cuvântul Său, și intrăm într-o tăcere fără rod, vinovată pentru că nu răspândește BUCURIA.
  3. Necredința, atunci când cerem dovezi palpabile în afara noastră, când de fapt inima e chemată să se lumineze și încălzească interior de rătăcire și din întuneric, să afle bucuria darului, în dăruire!

Dreptul roman acorda stăpânitorului (lui Pilat) privilegiul de a dispune, după spectacolul execuției publice, de corpul neînsuflețit al celor osândiți la moarte. De ce, oare? Poate pentru a citi în ochii celor apropiați (rude, prieteni), semnele răzbunării? Poate pentru a-și crea imaginea unor personaje care pot totuși empatiza cu cei îndoliați? Iosif din Arimateea află curajul de a cere de la Pilat trupul lui Isus. Este curajul celui care se lipește de Adevăr.

Femeile Mironosițe au un plan bine stabilit, un plan omenesc, un plan ce s-a zămislit din Iubire: ele urmăresc pe Isus: merg la mormânt, văd cum și unde este așezat, trăiesc sentimentul de frică la  vederea Îngerului, depășesc – prin Maria Magdalena, pragul spaimei, sunt gata să mângâie pe ucenici și probabil se revoltă când nu sunt crezute, pentru ca apoi, după planul divin, să primească Pacea de la Mântuitorul. 

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva foamei, zic să veghem asupra lăcomiei noastre.

Dacă nu am inventat încă un vaccin împotriva fricii, ar fi bine să ne lipim de Adevăr precum Iosif din Arimateea și să ducem, împreună cu Femeile Mironosițe, Vestea cea Bună a Bucuriei Învierii Domnului Isus, celor ce sunt tulburați și temători!

Christos a-nviat!

Giovanni Bellini – la 1475, prezintă pe Iosif și Nicodim, împreună cu Maria Magdalena, care pregătesc cu iubire trupul Învățătorului, pentru înmormântare … (un alt moment în care ne-am convins de realitatea rănilor).