M-a urmărit obsesiv zilele acestea citatul din Cassius Dio – lectură obligatorie pentru portretul regelui dac Decebal -, în care se vorbește laudativ despre retrageri (strategice) și e apreciată viclenia de a scăpa cu bine din înfrângeri … Ați ghicit, probabil fiindcă titlurile zilei sunt ocupate de discursurile justificative ale americanilor, care s-au retras din ”cel mai lung război din istoria lor”, mi-am amintit și eu unde am mai citit că, la urma urmei, a ști să te retragi la timp sau a scăpa cu viață din înfângeri, nu e ceva rușinos, dimpotrivă …

Și totuși, sunt câteva întrebări importante pe care retragerea americanilor ni le-a ridicat la fileu, subiecte pentru viitoare colocvii și pentru generațiile de politicieni ”altfel”, care vor trebui să eclozeze la un moment dat … Să vedem.

(1) Cel mai lung război al americanilor, nu era de fapt (și) războiul NATO? E drept, cel puțin în ce ne privește, nu cred că românii au avut conștiința încărcată a prezenței lor într-un război extern, în ultimele două decenii … Ați simțit că suntem în război cu alții? Nu. Pentru că războiul româno-român e resimțit mai acut. Un lucru știm – de pace (ca tihnă, ca liniște, ca moment de bucurie a lucrului făcut bine), nu am avut parte. Așa că, retragerea din zbuciumul extern, dacă ar fi urmată de o împăcare la nivelul națiunii noastre, ne-am bucura. Numai că nu văd consecința logică, dimpotrivă: faptul că zilele acestea, Președintele Ucrainei a vizitat Washingtonul – pentru a primi asigurări că la momentul potrivit va fi bine primit în NATO, îmi arată că imaginea Echipei nord-atlantice e zdravăn șifonată …

(2) Vocea autoritar-fermă a Președintelui care anul acesta pe 20 Noiembrie va implini frumoasa vârstă de 79 de ani (mulți înainte!), ne spune că a avut numai două opțiuni: A. să rămână (ceea ce ar fi însemnat escaladarea războiului și inevitabile pierderi de vieți americane) și B. să se retragă (luând asupra lui umilința înfrângerii și criticilor). Problema nu e aceea a opțiunii, ci a felului în care a pus în practică decizia luată. Eu am văzut haos și impotență și nu m-am putut împiedica să îmi imaginez tristețea colaboraționiștilor lăsați în urmă.

(3) Afganii islamiști trăiesc beția sărbătorii marii lor victorii. Popor de munteni, au făcut – iată -, să se retragă mai de mult pe sovietici, iar acum pe americani (și pe aliații lor, dacă stabilim că acolo a fost, totuși, NATO). Festivism și entuziasm în fața unei crize economice și a unei perioade de foamete ce stă să înceapă (cauza fiind seceta). E trist când un popor pune entuziasmul înaintea prudenței, e semn că nu au conducători de calibru. Sau poate mă înșel: se va găsi cineva să-i ajute, vor stabili ei cu ce preț …

(4) Europenii bogați, se pregătesc să trimită sume de bani vecinilor Afganistanului, doar-doar vor absorbi cei din jur din valul refugiaților. Care din economiștii de la catedră vor începe să calculeze cu seriozitate, efectele negative ale războaielor americane (scuzați, ale NATO), asupra Europei?!

(5) Pentru a complica și mai mult problematica războiului global împotriva terorismului, aflăm azi dimineață de un atac terorist ”minor” – fiind purtat cu cuțitul – undeva prin Noua Zeelandă. S-a lăsat cu mai mulți răniți (unii, grav).

Și mai aflăm de-un anume cetățean englez radicalizat, Alexander Coty, care ar fi decapitat oameni în Irak, iar acum a fost condamnat – după judecată – de un Tribunal, în Statele Unite. Oare ce spun Beatles-ii (cei doi care mai trăiesc), despre asocierea numelui formației lor, altfel simpatice, cu teroriști numiți astfel pentru accentul lor … britanic! De parcă accentul face omul?! Exact! Accentul îți rămâne și după ce-ți pierzi cetățenia (căci, după ce s-au radicalizat, Marea Britanie s-a disociat de ei … le-a luat cetățenia!)

Pentru studiul accentului britanic al teroristilor condamnati in Statele Unite – gasiti materiale pe internet, de exemplu, aici: https://edition.cnn.com/2019/06/10/middleeast/isis-beatles-apology-syria-iraq-intl/index.html