Calin Diaconu

Suntem obișnuiți să vorbim despre libertate ca despre ceva profund personal: libertatea ”mea”, drepturile ”mele”, alegerile ”mele”. Și totuși, istoria ne învață că altfel stau lucrurile… Înainte ca libertatea să devină un atribut individual, ea a fost o construcție colectivă, rodul unui interes comun asumat și apărat împreună.

Orașele medievale oferă una dintre cele mai clare lecții în acest sens. Așa cum arată Henri Pirenne în celebra sa analiză despre apariția și dezvoltarea orașelor medievale, libertățile urbane nu au fost nici daruri generoase ale puterii, nici simple cuceriri obținute prin violență. Ele au fost negociate și, de multe ori, cumpărate, într-un context istoric precis: slăbirea treptată a feudalismului clasic și nevoia constantă de bani a seniorilor și a monarhilor.

Orașul medieval — fie el burg, comună sau oraș episcopal — nu era o simplă aglomerare de indivizi. Era ceea ce Pirenne numește un „organism colectiv”, o universitas, o persoană juridică vie, capabilă să acționeze ca un corp unitar. Abia în interiorul acestui organism au putut fi articulate și apărate libertățile.

Care erau aceste privilegii fundamentale, pentru care orășenii au luptat și au plătit?

În primul rând, libertatea de mișcare: dreptul de a veni și pleca, de a nu mai fi legați de pământ ca șerbi, de a-și alege protectorul sub a cărui autoritate să trăiască ei și familiile lor. Apoi, o justiție urbană proprie, rapidă și eficientă, menită să rezolve conflictele fără a se pierde în hățișul jurisdicțiilor feudale — un drept penal adaptat vieții orașului, nu arbitrarului seniorial. În al treilea rând, securitatea persoanei în interiorul zidurilor: pacea burgului, protecția vieții și a bunurilor, condiție indispensabilă comerțului și vieții urbane. În fine, abolirea sarcinilor feudale — claca, prestațiile agricole — și înlocuirea lor cu plata unei taxe: o trecere decisivă de la obligația personală la obligația monetară.

Toate acestea nu au fost câștigate de indivizi izolați, ci de comunități unite în jurul unui interes comun, în primul rând interesul economic, dar și unul moral: dorința de ordine, predictibilitate și demnitate. Libertatea a fost mai întâi colectivă, apoi a devenit personală.

Privită din această perspectivă, întrebarea care se ridică astăzi este incomodă, dar necesară: înțelegem cu adevărat valoarea libertăților pe care le-am moștenit? Mai ales a uneia dintre cele mai fragile dintre ele: timpul liber.

Pentru orășeanul medieval, timpul eliberat de clacă și de arbitrariul feudal nu era un „rest” lipsit de sens. Era timp pentru refacere, pentru viață comunitară, pentru sărbătoare, pentru formare. Astăzi, în schimb, riscăm să tratăm ”timpul liber” ca pe o resursă ieftină, ușor de risipit, asaltați fiind de algoritmi, sub forma unui entertainment fără memorie și fără finalitate — un fel de panem et circenses adaptat epocii digitale…

Întrebarea nu este dacă ni s-a împuținat timpul liber, ci … ce facem cu el? Îl cedăm, fără rezistență, unor mecanisme care îl monetizează și îl fragmentează? Sau alegem să ne disciplinăm libertatea, recăpătând controlul asupra timpului nostru prin refacere autentică, lectură, conversație, muncă bine făcută și (de ce nu) … viață comunitară?

Orașele medievale ne reamintesc un adevăr simplu și greu de acceptat: libertatea nu se păstrează de la sine. Ea cere ordine, solidaritate și discernământ. Și, înainte de a fi revendicată ca drept personal, trebuie reconstruită ca bine comun.