Nu vi se pare oarecum ciudat să apară pe micul ecran, pe mai multe posturi aceeaşi temă, în acelaşi timp? Parcă ar avea cârtiţe unul în redacţia celuilalt, luptând pentru a a construi o identitate proprie legitimată de o prezenţă în grup: suntem negustori adevăraţi dacă avem prăvăliile pe aceeaşi stradă… La fel cum îşi furau titlul de primă pagină, când lucrau la ziarele de prin anii 95-96! (Atenţie, nu vorbim de un “breaking news” – când s-a împământenit ca televiziunile şi radiourile, ziarele şi chiar unele reviste să-şi înghesuie microfoanele şi reportofoanele sub nasul deţinătorului de informaţie!)

Lăsând să dispară intimitatea unei analize proprii, lucrând sub imperiul unei legi absurde – ia vezi, ce dau ăia, să dăm şi noi la fel, – se pierde inevitabil din profunzime, se fac lucrurile de mântuială, de-a dreptul…româneşte! Dar aşa se creează un curent de opinie: vorbind mai mulţi despre acelaşi lucru.

Ne trezim deci ascultând în silă despre un fapt important petrecut în urmă cu 20 de ani: un proces politic încheiat cu un asasinat politic şi o îngropăciune ilegală – care au pus capăt unei lungi perioade din istoria acestei ţări, deschizând în acelaşi timp o alta. Pentru că zilele sunt legate între ele, oamenii sunt legaţi de zile, iar generaţiile sunt formate din oameni :-), timpul nu s-a oprit în loc şi iată cum ne întoarcem la acelaşi zid al cazărmii din Târgovişte, via cimitirul Ghencea.

Ce mai căutăm acolo? Ce sperăm a afla nou despre noi înşine? Trecerea de la comunism la post-comunism? Zorii capitalismului original de România?!

E vară, ne imaginăm cu uşurinţă că trupurile lipsite de viaţă s-ar descompune repede uitate la soare, iar istoria Ceauşeştilor ne este servită pe larg, atât pe B1 cât şi pe Realitatea – într-un duplex în care Cartianu se ia la întrecere cu Cristoiu asupra adevărului ultim.

Senzaţia de “ceva-nu-e-în-regulă” cu tema propusă vine şi din faptul că ne-am obişnuit ca amocul ceauşist să ne lovească iarna. Spre final de an, în ultima decadă a lui Decembrie: mai băgăm câte o execuţie, nişte frânturi de proces simulat, furia în alb-negru a unei populaţii îngrozite de veştile unui oraş sub teroare, tricolorul găurit, taburi pe bulevard şi mitraliere în noapte, neputinţa unor voci care strigă isteric dar fără convingere: “NU TRAGEŢI! NU TRAGEŢI! NU TRAGEŢI! STEAGUL NOSTRU E PE CLĂDIRE! OPRIŢI FOCUL! OPRIŢI FOCUL!” … şi nimeni nu le ascultă, pentru că o criză de autoritate gravă şi mare se întrevede la orizont!

Hei! Destul cu amintirile acelor zile… Emisiunea difuzată ieri noapte pe Realitatea, ne-a arătat ce NU VREM SĂ VEDEM. Nu cu oldboy-Păunescu vorbind la mişto în contradictoriu cu o sexy-Dragotescu aflată pe fugă: “nu mai pot să stau, că plec în concediu” … “vai, da’ cum, să rămân singur – cum să continui fără Corina, care…” (Care ce, domnule Păunescu? Ţi le ridica la fileu, or what? – scurtă pauză publicitară)… NU AŞA înţelegem să rezolvăm problematica complexă a ceauşismului (luminat sau întunecat) şi a urmărilor sale adânci în mentalul românesc…