Că e greu şi o ducem rău, e un lucru certificat zilnic de buletinele de ştiri.
Dincolo de soluţii alternative, ne întrebăm cum ar trebui să ni se comunice răul pe care îl trăim şi, eventual, cum ar trebui măsuraţi paşii pe care îi facem spre mai-puţin-răul dorit de noi toţi.
Economia este psihologie spune Doamna Merckel, iar în psihologie comunicarea este pe primul loc. Avem în faţă data fatidică de 1 SEPTEMBRIE – teribil punct de reper, dacă nu de cotitură – la care Guvernul va răspunde în faţa Preşedintelui despre toate câte le-a făcut şi mai ales nu le-a putut face în răstimpul avut la dispoziţie.
Cum ar trebui să ne vorbească Emil Boc, pentru ca noi să nu-i întoarcem, pur şi simplu, spatele?! Cum ar trebui să ne vorbească, astfel încât să credem că vorbele pe care le va rosti sunt ale lui?…
Calin Diaconu 
August 30, 2010 at 4:30 pm
Una din “legile” comunicării spune ca non-comunicarea nu există.
Aşa ca adevărul pe care îl remarc este că răul pe care îl trăim se SIMTE, se VEDE, se AUDE, nu e nevoie să fie comunicat, fiind deja o stare de fapt.
Credibilitatea se construieste greu şi se distruge într-o clipă, printr-un simplu gest(sau cuvânt ori atitudine)- ştie premierul mai bine.
Domnul Boc – sau mai bine zis suita sa – ne poate comunica ceva şi dacă pur şi simplu apare la următoarea conferinţă de presă cu un piedestal la subraţ şi-şi cere scuze că e prea scund.
Comunicarea în ceea ce priveşte Guvernul României nu mai depinde de mult doar de Emil Boc, Traian Basescu sau orice alt membru al clasei politice. Este vorba despre ceea ce Walter Lippmann a numit “the world outside and the pictures in our heads”. Vrem nu vrem, încercăm pe propria noastră piele ce înseamnă agenda-setting, ce semnifică faptul că domnul Boc (şi întregul său spate politic care este în mod clar de dimensiuni ce depaşesc a sa statură) exprimă acelaşi lucru sub forme diferite, şi mai ales, cu ocazii diferite… constanţă, nu?
E o alba-neagra psihologică pe care este prea târziu s-o mai descoasă un singur om… (sau s-o mai taie cu vreo coasă). Părerea mea e că fiecare în parte se alege cu propriul său amalgam de idei, concluzii, viziuni. Oare ca-n Utopica Românie din postul anterior?
LikeLike
August 31, 2010 at 11:38 am
Din ce spui tu, Mihaela, înţeleg aşa:
1. Comunicarea poate face multe – dar nu le poate face pe toate. De pildă, Răul în Bine nu se poate transforma decât prin FAPTE. Nici măcar INTENŢIILE, cât ar fi ele de … bune, tot nu sunt suficiente.
2. Răul care s-a cronicizat devenind stare – poate fi oare îmbrăcat în forme elegante, pentru a scădea durerea de impact? Sau, dimpotrivă – pare că oamenii de rând preferă ca veştile rele să le fie aduse cu o hăhăială în coadă?
3. Care ar fi priorităţile pe agenda Guvernului? Dar cele ale Poporului condus? Crezi că putem să schiţăm cele două liste, pentru a verifica în ce măsură coincid lungimile de undă?
LikeLike
August 31, 2010 at 12:11 pm
1. O dată ce ai creat precedent, cel puţin în stilul în care a făcut-o suita lui Emil Boc, e extrem de dificil să “desfaci” ceea ce deja este perceput ca atitudine solidă, împământenită la nivel de public (de orice fel ar fi acesta). Mai ales dacă, să recunoaştem, de dragul de a avea o pozitie oficială coerentă, de neclintit chiar, iţi susţii inepţiile (dovedite, de altfel) până la capăt. Nu vreau să aduc în discuţie faptul că anumiţi oameni ţin să fie aşa cum sunt până la capat, dar deja vorbim de un joc public, care ţinteşte, ca şi impact comunicaţional şi psihologic o întreagă naţiune. Jocul trebuia să fie strategic de la început.
2. Niciodată nu refuzi să adopţi o poziţie oficială. Cel puţin din punct de vedere comunicaţional (totuşi, Boc este reprezentantul unei instituţii!), daca urmăreşti măcar un gram de coerenţă nu ai voie să IGNORI. A alege să nu comunici trădează frică, incapacitate, lipsă de profesionalism, lipsă de conduită strategică. Deci… cine era domnul Boc? Aaa… acel „nene” căruia tatăl s-a gândit să-i spargă un ou în frunte în semn de afecţiune (ştiu, e doar o întamplare hazlie din mass-media menită să mai descreţească fruntea alegătorului lipsit de speranţe)…
3. Pentru a purta mantia eleganţei, trebuie să doreşti să atenuezi ceva, trebuie să doreşti să arăţi că posezi măcar o fărâmă de tact. Se doreşte asta? Eu cred că lui Boc îi e frică de vreo mişcare gen răscoala de la 1848 şi de aceea se mai fereşte, măcar ici colo… în rest… tot înainte!
4. Îmi pare rău că spun asta, dar oamenii de rând nu cred că mai pun preţ pe eleganţă sau „hăhăială”, dar nu vor nici adevărul (asta e o părere strict personală). „Nu ştiu” e un dicton tare iubit! Cotidianul e ceea ce preocupă, Boc e doar un desert amărui … lamentări, învinuiri.. sunt alegeri pe care poporul pune deseori degetul. De ce? Hai sa-l invităm pe domnul Boc să sondeze opinia publică! 🙂
5. Eu zic că în mare parte facem un fel de Teoria Teoriei. În Evul Mediu Papa şi Regele se şantajau reciproc… poporului îi era foame şi frică. S-au schimbat lucrurile azi? Propun să privim la formele de persuadare, la tacticile diplomatice de dinainte ca PR-ul să fie instituţionalizat şi să vedem ce-ar putea învăţa Guvernul din acestea.
LikeLike
August 31, 2010 at 8:02 pm
Uite şi războiul din Irak. Obama a promis că va retrage trupele şi va pune capăt războiului… nu se poate însă lăuda că SUA ar fi câştigat acest război!
Dar, experţii lor în comunicare au găsit formula magică pentru retragere operaţiunea se cheamă “NEW DAWN”, dacă am înţeles bine?
LikeLike
September 1, 2010 at 5:36 am
… sau ce zici de formula “responsible ending”, pe care acelaşi Obama o foloseşte legat de actul în sine al retragerii trupelor americane din Iraq?
LikeLike
September 1, 2010 at 8:59 am
Pot sa spun doar ca din mere si pere, a iesit o salata de fructe de toata frumusetea! 🙂
Intotdeauna va exista o infinitate de solutii, raspunsuri, chei din care nu poti alege DECAT una. “New Dawn” o sa lase o amprenta asupra Irakului, asa cum a lasat si asupra Tarilor Romane domniile fanariote. Sunt lectii, sa speram bine invatate.
Imi cer scuze, dar deja deraiez de la tot ce reprezinta aspect comunicational referitor la aceasta chestiune… nu am pretentii de politolog, dar aici vorbim de lucruri mult mai complexe (nici nu intru in teorii ale conspiratiei, societati secrete s.a.m.d.).
In final, din punct de vedere comunicational, in planul aparentelor, Obama era DATOR cu explicatii, justificari si atitudini. Si in plus, in SUA as putea spune ca ne lovim de alt gen de public, alta atitudine colectiva, chiar si daca ne raportam strict la sustinatorii lui Obama (ignorandu-i contestatarii). Acum… intrebarea mea este… e diferita atitudinea pe care o adopta romanii? (nu suntem totusi un card de vaci impinse stanga-dreapta, dar se pare ca suntem atat de prost educati din punctul asta de vedere incat orice tertip functioneaza atata timp cat e imbracat intr-un “voal” semi-transparent).
LikeLike
September 3, 2010 at 1:33 pm
Dacă cerem blândeţe şi ton decent în comunicarea răului, o facem pentru că suntem gata să oferim la schimb ceva: încrederea noastră, speranţa noastră şi eventual … votul nostru la următoarele alegeri.
La rândul lor, cei care guvernează au grijă să nu supere cu gafe şi neobrăzări pe semenii lor alegătorii – pentru a nu cădea în sondaje.
Suntem cu siguranţă diferiţi ca public de americani, însă tocmai asta ne poate ajuta să ne înţelegem mai bine.
Mulţumesc pentru intervenţii :-)!
LikeLike
September 3, 2010 at 3:01 pm
A trecut mult prea mult timp pentru a ne putea rezuma (ca si popor) la blandete si ton decent. Inclusiv astfel de trasaturi care, intr-adevar, ar trebui sa guverneze comportamentul unui om politic normal, intr-o democratie normala, au devenit prin lipsa lor o noua lege normala a anormalitatii romanesti. Cum adica?
Adica ne-am obisnuit. E atat de simplu incat ne-am obisnuit.
Daca am asocia imaginea romanului cu cea a unui tanar absolvent de “scoala vietii”, un tanar ambitios, perseverent, tenace… si l-am trimite la cel mai important examen profesional al carierei sale, rezultatul e usor de intuit: RESPINS din naivitate. Pentru ca niciodata nu vom invata ca Boc 3, 4 s.a.m.d. nu sunt guvernari diferite in esenta de Boc 1 si 2, idem in cazul Basescu.
Comparatia cu americanii nu ne foloseste la nimic. Si asta e o statistica. De ce? Reiau analogia cu absolventul… il motiveaza cumva pe “absolventul” roman atat de tare faptul ca-si doreste un job de succes, incat tine cont de toate lectiile pe care i le-a dat experienta anterioara? E atat de istet sa se uite in “gradina” americana si sa se fereasca de greseli ale caror consecinte le consimteste ca fatidice? E atat de motivat de faptul ca nu vrea sa lase sansa sa in mainile altuia?
LikeLike
September 1, 2010 at 6:49 pm
Herr President! Iti zic din nou, cu riscul de a te plictisi: daca vorbim serios de indivizii astia, inseamna ca acceptam, ca exista o anumita preocupare, legata de treburile tarii, in ceea ce fac.
Nu exista domnule!
Guvernul va da seama in fata Presedintelui?
Punct de cotitura?
Boc va trebui sa gaseasca formula castigatoare de a comunica cu noi?
Iute la treaba! Ai stat prea mult pe acasa!;)
LikeLike
September 3, 2010 at 1:37 pm
Mascaradă şi scenarii. Dar în procesul acesta de “mimare a luptei” sau “cascadorie politică”, putem avea şi altceva în afara gloanţelor oarbe… pentru că, mai devreme sau mai târziu în noapte – cu toţii ţinem la imaginea noastră. Iar situaţia actuală impune ţap(i) ispăşitori!
LikeLike
September 3, 2010 at 3:08 pm
“Etica nicomahică” a lui Aristotel începe abrupt: În politică nu au ce căuta decât oamenii care, din punct de vedere moral sunt puri!
Restul – corupţii -, sunt şi coruptibili. Şi de aceea, vor face până la urmă jocul altora – nu-şi vor putea construi şi nici urma o linie a lor…
LikeLike