May 18, 2026

Ce ne spune Banca Mondială?

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Economice | Tags: , , , , , |
Leave a Comment 

”Romania’s economic success rests on the wobbly foundations of unfavorable
demographics, weak human capital, and ineffective institutions”

(World Bank. 2020. Markets and People: Romania Country
Economic Memorandum

Markets-and-People-Romania-Country-Economic-MemorandumDownload

Formula Băncii Mondiale despre mersul economiei românești e foarte utilă, pentru că experții în economie nu spun că „România nu crește”, ci ceva mai trist pentru cei care au așteptări și simt că ceva nu e în regulă: România crește sub potențialul ei. Motorul merge, șoferul apasă accelerația, dar cineva a uitat frâna de mână trasă. În raportul Markets and People: Romania Country Economic Memorandum, Banca Mondială nota că venitul pe locuitor al României a urcat de la 26% din media UE-28 în 2000 la 63% în 2017, dar că acest succes stă pe „fundații șubrede”: demografie nefavorabilă, capital uman slab și instituții ineficiente. Hai să le luăm pe rând …

1. Demografia ”nefavorabilă”: țara care îmbătrânește înainte de vreme

Aici avem trei fenomene suprapuse: natalitate scăzută, emigrație masivă și îmbătrânire. România nu pierde doar populație în sens statistic; pierde energie socială, pierde tineri formați aici, pierde familii întregi și, uneori, pierde chiar generația care ar fi trebuit să ducă mai departe instituțiile, meseriile, școlile și comunitățile.

Datele recente confirmă direcția: potrivit INS, populația rezidentă la 1 ianuarie 2025 era de aproximativ 19,04 milioane, în scădere față de anul precedent, iar procesul de îmbătrânire continuă. (Mediafax) Rata fertilității totale indicată de World Bank/FRED pentru România în 2024 era de 1,39 copii per femeie, sub nivelul de înlocuire demografică. (FRED)

Problema nu este doar că „suntem mai puțini”. Problema este raportul dintre cei activi și cei dependenți de sistem. Mai puțini contribuabili susțin mai mulți pensionari, mai puțini elevi care ar susține viitorul școlilor, … iar mai puțini tineri în sate și orașe mici înseamnă comunități care se sting încet, cu lumina aprinsă la primărie și fără copii în curtea școlii.

Efectele economice sunt clare: presiune asupra pensiilor, lipsă a forței de muncă, creșterea costurilor sociale, dezechilibre regionale. Dar efectul mai profund este unul cultural: o societate îmbătrânită devine mai prudentă, mai temătoare, mai greu de reformat. Nu pentru că bătrânețea ar fi o vină — dimpotrivă, ea este memorie și demnitate — ci pentru că o țară fără suficientă tinerețe își pierde curajul de a risca.

2. Capitalul uman slab: școala, sănătatea și meseria neterminată

„Capital uman” sună contabilicește, dar în realitate vorbește despre ceva foarte concret: copilul care merge la o școală slabă, tânărul care iese fără meserie solidă, adultul care nu se mai recalifică, bolnavul care pierde ani de viață productivă pentru că sistemul de sănătate îl tratează târziu sau prost.

Banca Mondială definește Human Capital Index ca măsură a capitalului uman pe care un copil născut astăzi îl poate acumula până la 18 ani, ținând cont de riscurile din educație și din sănătate. (World Bank) Cu alte cuvinte: nu e vorba doar de PIB, ci de cât din potențialul omului ajunge efectiv să fie pus în practică.

La noi, capitalul uman slab înseamnă mai ales patru rupturi:

Prima este ruptura dintre diplomă și competență. Avem absolvenți, dar nu întotdeauna oameni bine formați. Uneori diploma e o hârtie frumoasă peste o temelie subțire — tapet academic peste un zid nefinisat.

A doua este ruptura dintre școală și piața muncii. Economia cere tehnicieni, meseriași, ingineri, oameni cu gândire critică, competențe digitale și disciplină profesională. Școala produce adesea elevi obosiți, profesori demoralizați și părinți care fac meditații ca să repare, în particular, ceea ce statul promite în public.

A treia este ruptura dintre sănătate și productivitate. O populație bolnavă, stresată, prost prevenită medical, nu poate susține o economie sofisticată. Nu poți construi o economie de secol XXI cu oameni tratați administrativ ca în secolul XIX.

A patra este ruptura dintre ucenicie și măiestrie. România a pierdut mult din cultura formării prin meserie, prin comunitate profesională, prin trecerea serioasă de la ucenic la calfă și de la calfă la meșter. Nu avem apetit pentru formarea continuă, lipsește solidaritatea; am rupt lanțul transmiterii competenței între generații.

În limbajul Învățăturii Sociale a Bisericii Catolice, omul nu este „resursă umană” în sens rece, instrumental. Gaudium et spes amintește că omul este centrul și scopul vieții sociale, iar ordinea socială trebuie să slujească persoana, nu invers. Aici critica devine mai adâncă: o țară nu crește doar prin autostrăzi, investiții și exporturi, ci prin oameni care devin mai întregi, mai competenți, mai responsabili.

3. Instituțiile ineficiente: locul unde energia se pierde în hârtii

A treia frână este cea mai enervantă, pentru că o simțim zilnic. Instituțiile ineficiente nu sunt o abstracțiune. Sunt ghișeul care te plimbă. Spitalul care nu comunică. Școala care mimează reforma. Primăria care nu știe ce are în patrimoniu. Agenția publică unde procedura a devenit scop în sine. Licitația întârziată. Avizul lipsă. Dosarul cu șină — această mică relicvă liturgică a statului român birocratic.

Instituțiile slabe produc trei mari pierderi.

Prima este pierderea de timp. Cetățeanul, antreprenorul, profesorul, medicul, investitorul pierd ore, zile, luni în proceduri care ar trebui simplificate. Timpul social consumat în mod inutil este o taxă ascunsă.

A doua este pierderea încrederii. Când omul vede că regulile sunt aplicate arbitrar, că meritul nu contează suficient, că funcția bate competența, el se retrage: fie în cinism, fie în emigrație, fie în „mă descurc eu”. Iar „mă descurc eu” este uneori un act de eroism individual, dar, pe termen lung, este un faliment.

A treia este pierderea direcției. Instituțiile ineficiente nu pot implementa politici publice consecvente. Schimbăm miniștri, schimbăm programe, schimbăm sigle, schimbăm platforme digitale, dar nu schimbăm suficient cultura administrativă. Statul român seamănă uneori cu un meșter care vine cu trusa plină, dar nu găsește niciodată cheia potrivită.

Banca Mondială spune, în esență, că România are nevoie de capital uman mai bun și de competiție mai sănătoasă pentru a-și crește potențialul economic. (Google Books) Dar competiția sănătoasă are nevoie de reguli clare, de justiție previzibilă, de o administrație competentă și de instituții care nu sufocă inițiativa.

Cum se leagă cele trei probleme

Demografia, capitalul uman și instituțiile nu sunt trei sertare separate. Ele se hrănesc una pe alta — din păcate, adesea în rău.

Instituțiile slabe produc școli slabe și servicii publice proaste. Școala slabă produce un capital uman fragil. Capitalul uman fragil reduce productivitatea și încrederea în viitor. Lipsa încrederii în viitor scade natalitatea și crește emigrația. Emigrația slăbește comunitățile și golește instituțiile de oameni buni. Iar instituțiile rămase fără oameni buni devin și mai slabe.

Am ajuns într-un cerc vicios?

Ce ar însemna ieșirea din blocaj

Ieșirea nu poate veni dintr-o singură măsură „magică”. Nu există „ordonanță de urgență pentru destin național”. Dar există câteva direcții mari.

România trebuie să trateze familia, natalitatea și repatrierea ca pe politici strategice, nu ca pe teme sentimentale de campanie. Nu doar alocații, ci și locuire accesibilă, servicii pentru copii, predictibilitate fiscală, muncă flexibilă, respect pentru mame și tați, comunități vii.

Apoi, trebuie refăcută legătura dintre educație, meserie și demnitate. Învățământul profesional, mentoratul, formarea continuă, cultura meșteșugului și respectul pentru competență trebuie reabilitate. Nu toată lumea trebuie să devină „manager”; cineva trebuie să știe să repare lumea, la propriu.

În fine, instituțiile trebuie judecate după rezultate, nu după intenții. Statul nu devine modern fiindcă își face aplicație, ci fiindcă reduce arbitrarul, răspunde repede, respectă cetățeanul și nu confundă controlul cu competența.

Din perspectivă creștin-socială, cele trei probleme se pot citi astfel: demografia este problema speranței, capitalul uman este problema formării persoanei, iar instituțiile sunt problema binelui comun. Iar Gaudium et spes formulează limpede criteriul: ordinea socială trebuie întemeiată pe adevăr, construită pe dreptate, animată de iubire și dezvoltată în libertate spre o ordine mai umană.

Diagnosticul Băncii Mondiale rămâne foarte actual. România nu duce lipsă de inteligență, nici de talent, nici de instinct de supraviețuire. Dar talentul individual nu mai ajunge. Avem nevoie de o țară în care copilul să fie dorit, tânărul să fie format, adultul să fie respectat, bătrânul să fie protejat, iar instituția să fie slujitoare, nu stăpână.

Asta ar fi, pe scurt, ridicarea frânei de mână. Motorul îl avem. Șoferi buni mai avem. Drumul — ca de obicei la noi — e în lucru.

 

August 12, 2024

Putem vorbi despre Pace, în lumea de azi?

Posted by Calin Diaconu under In avion | Tags: , , , , , , , , |
Leave a Comment 

Dacă mi-ar trece prin cap să nu mai privesc frunțile încruntate ale conaționalilor mei, această retragere a mea în sine-mi, nu ar însemna că am eliminat supărarea lor.

Dacă mi-ar trece prin cap să-i fac să râdă, prin jocuri de cuvinte sau bancuri, hohotele lor zgmotoase nu ar dura suficient de mult, pentru a-i vindeca de nostalgie.

Chiar așa am ajuns, ca într-o lume tot mai bolnavă să ajungem să tânjim după lumea pre-pandemică?

Zguduiți de incertitudini și schimbările rapide care au loc în jurul nostru, curajul nu mai înseamnă doar rezistența fizică a prezenței la datorie, pe câmpul de luptă care a devenit viața noastră, ci mai ales puterea de a menține pacea interioară, în mijlocul haosului. Această pace interioară, expresia libertății noastre spirituale, este fundamentul stabilității sufletești și al clarității în acțiuni.

Libertatea autentică nu vine din absența conflictelor externe, ci din capacitatea de a rămâne împăcat cu noi înșine și cu valorile noastre fundamentale, indiferent de circumstanțe.

Curajul de a trăi cu această certitudine a păcii interioare este o invitație de a ne ancora în ceea ce este cu adevărat esențial: relația noastră cu Divinitatea, compasiunea față de semeni și o viață trăită cu integritate. În fața provocărilor, acest tip de curaj ne oferă stabilitatea necesară pentru a naviga prin furtunile vieții fără a ne pierde echilibrul.

Astfel, suntem chemați să cultivăm și să protejăm această pace interioară, care ne eliberează de frică și ne deschide calea spre o viață trăită cu sens și în armonie cu valorile creștine. În această libertate interioară găsim adevărata putere de a transforma lumea din jurul nostru, nu prin forță, ci prin exemplul unei vieți pașnice și curajoase.

 

April 9, 2016

Sobre a frágil democracia do Brasil

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Filosofie Politica | Tags: , , , , , , , , , |
Leave a Comment 

brazilia(Câteva gânduri pe marginea unui interviu acordat de Glenn Greenwald blogului ”Democracy Now!”.)

Nu vă sună cunoscut termenul de suspendare (impeachement)? Ar trebui, pentru că s-a încercat de mai multe ori suspendarea Președintelui, și la noi. Luați de pasiunile momentului, nu am înțeles cât de importantă a fost exercitarea democrației de către popor, testarea ei în momentul fierbinte al depunerii primului om în stat.

Să ne înțelegem, totul pleacă de la corupție. Și probabil că este atăt de generalizată la nivel planetar, încât mințile luminate care ne conduc au ajuns să spună ”HAI SĂ FACEM CEVA!”. Se vorbește deja de mai multe tipuri de corupție – ”soft” (normală) și ”radical” (acută, cronicizată, o infecție ajunsă la maturitate) …

De ce macină corupția rădăcina – altfel sănătoasă – a democrației? Pentru că politicienii – deși aparent sunt aleși de către popor, rămân în slujba celor care le-au achitat facturile campaniei. E o regulă tristă în ultima vreme, că politicienii care au cea mai convingătoare campanie să fie aleși de popor: asta echivalează cu a recunoaște că politicianul e un produs, pe care noi suntem dispuși să-l consumăm. Bugetul de publicitate ne convinge (rețeta e simplă: mesaj țintit spre target + impresii cât mai multe) și ne trezim că am pierdut alesul chiar dacă acesta iese din primul tur.

Atunci ce speranța avem? Putem spera în aplicarea legii (THE RULE OF LAW). Rolul instituțiilor judiciare și al instituțiilor de forță ale statului e mare, cu cât corupția e mai mare. Aceste instituții se maturizează pe măsură ce legea se aplică și oamenii sprijină prin aplauze (adică prin audiențe) rezultatele acțiunilor cu mascați. Se poate (teoretic) și altfel: putem dezvolta campanii serioase la nivelul targetului expus corupției – învățându-l, educându-l. Dar asta e prevention, și probabil va ține după ce ne vom plictisi de circ. Deocamdată, circul ne place, circul face bine – avem audiență.

Care este vârsta maturizării unei democrații? O democrație tânără – e cea ”proaspăt scăpată/eliberată” de o dictatură. Brazilia își măsoară vechimea democrației din 1985, cînd s-a înlăturat dictatura militară instaurată de americani în 1964. Câte generații trebuie să treacă până la vindecare?  Contează tipul de dictatură din care se naște o nouă democrație? Diferă dictaturile militare de cele comuniste, prin evoluția democrațiilor care le-au înlocuit, sau mai importante sunt vecinătățile (geopolitica)?

Când începe tragerea la răspundere a conducătorilor politici într-o democrație sufocată de corupție? Când începe societatea civilă să se maturizeze pentru a cere socoteală celor pe care i-a votat? E nevoie de impulsuri tragice – ca cel de la Colectiv, de-acum o jumătate de an? De dezvăluirea unui scandal de corupție de miliarde? Ce pune în mișcare masele tăcute, ce bagă strechea-n turmă?

Există o legătură între pasiunea pentru etică și criza economică prelungită (recesiune)? Oare descoperim importanța binelui doar atunci când dăm de rău? Sau căutăm cauzele răului (adică de ce anume nu merg bine lucrurile) și începem să ne uităm în oglindă pentru a ne îngrozi de urâțenia chipului sluțit de falsitate, doar atunci cînd ajungem la fundul sacului?!

Ce responsabilitate revine noului val de politicieni, care ajung la putere pe baza promisiunilor de stopare a corupției? Căror riscuri se expun (conștient sau nu), pentru că va veni momentul în care vor trebui să facă compromisuri (politica nu merge fără)?!

Are dreptul justiția – într-o democrație –  să se alieze de partea ”celor buni” (adică a opoziției, de regulă),  pentru a asigura alternanța la putere?!

Cum ne dăm seama de (sau cum putem distinge între) atacurile oportuniste și încriminările adevărate? Există o foame de senzațional a mediei, o goană după prezentarea cătușelor la televizor … ce învățăm din aceasta? Nu putem învăța din bine, nu putem preveni?

Furia străzii care duce la schimbarea unui Președinte ales în mod democratic – e un semn de slăbiciune a democrației și nu de creștere a conștiinței civice a poporului. Una din regulile de aur ale democrației e exercitarea dreptului de vot. Nu ne putem răzgândi, nu putem să schimbăm regulile jocului în timpul meciului … democrația implică seriozitate.

În ce măsură sunt nemulțumirile și mai ales, nemulțumirile exprimate – rodul unor procese de maturizare internă și în ce măsură sunt ele alimentate și stimulate din exterior? Există interese de destabilizare a zonei? Cine câștigă de pe urma războiului?!…

brazilia

 

 

March 17, 2016

Dreptatea lui Solomon … și-al cui e Liceul German, azi?

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Insomnii | Tags: , , , , , , , |
[5] Comments 

A fost odată o vreme în care regii împărățeau și împărțeau dreptatea pe pământ. Unși pe cap cu mir de către oameni cu viziune îngăduită și aflați în legătură directă cu Unicul Creator (adică fiind sub ascultare desăvârșită față de Cineva superior și legați de Divin până la asumarea în ființă a Legii) acești regi cunoșteau greutatea Cuvântului lor și-l foloseau cu chibzuință.

Unul dintre ei, Solomon – a fost pus la încercare de multe ori, și cu toții am reținut dramatica poveste a pruncului cu două mame. ”Cum să faci dreptate pruncului, omorându-l?” – ne-am întreba îngroziți, azi. Pentru că azi – ca și atunci -, alergăm după senzațional și după știri care să cutremure carnea noastră (de parcă ar veni cutremurul atunci când avem noi chef de el).

Dreptatea pruncului nu putea fi însă decât aceasta: ca cel mic și neajutorat, să fie adus înapoi la pieptul adevăratei sale mame. La sânul unicei sale mame – știut fiind, atunci ca și acum, că un copil nu poate avea două mame naturale. Adevărul – care la Dumnezeu e Unul, la oameni poate fi cu dublă măsură, pentru că oamenii sunt cei care trag de adevăr, să-l rupă, să întindă coarda – fiecare bucurându-se de fărâma sa, chiar dacă-i inertă.

Singurul Adevăr Viu e Acela care trăiește prin sine însuși, care nu are nevoie nici de dreptatea și nici de recunoașterea oamenilor. 

Suntem deci în plin scandal al unei succesiuni (a se citi ”demiteri”) la Liceul German din București. Fiecare trage de Școală, după bunul lui plac și după ceea ce simte că i s-ar potrivi mai bine. Revoluție, la doar câteva luni înainte de terminarea încă unui an școlar: cine și de ce nu a mai avut răbdare până-n vară? Suntem dependenți de circ sau doar incapabili de a ne imagina că măsurile discreționare nu-și mai au locul într-o lume civilizată?! Că avem datoria, ca oameni cu autoritate și conducători responsabili, să justificăm și să argumentăm deciziile noastre, făcându-le indiscutabile, înainte de a rupe copilul în două? Că putem – ca pe vremea lui Solomon -, ridica sabia, dar tot ca el, avem obligația de a analiza atent și obiectiv reacțiile mamelor implicate?!

Cu ce m-am ales eu personal, de pe urma acestui scandal?

În primul rând, ca unul din părinții cu doi copii în această Școală, ar trebui să le mulțumesc pentru nesomnul meu de-acum inițiatorilor, pe care-i bănuiesc a fi niște păpuși mânate fie de orgolii proprii … sau alte interese partinice. Căci fără măsura tupeului lor de a împărți lumea în ”etnici germani” și ”români vorbitori de germană”, aș mai fi dormit poate o vreme, liniștit … Așa însă, chinuit de întrebări existențiale, mă uit în oglindă și mă-ntreb într-una din limbile neutre, hai să luăm engleza de pildă: WHO … AM I?

Întrebare fundamentală, filosofică – nu? Iar pentru un absolvent de liceu german din București, cu atât mai grea.

Pentru că obișnuim să ne placă ceea ce știm, nu de puține ori mi-am netezit drumul spre conștiință cu o întrebare ajutătoare: CE ȘTII TU SĂ FACI (MAI BINE), MĂI CĂLINE? La care răspunsul venea, invariabil și convenabil – ”ȘTIU SĂ VORBESC LIMBA GERMANĂ …” pentru că era un bun început, nu porneam în enumerare chiar de la zero și mai era ceva important: era adevărat.

Adevărul proprietății unor cunoștințe de limbă însă nu au făcut din mine,  niciodată, un etnic german și nici nu m-au înstrăinat de originea latină a neamului meu. De aceea, mă rog să le dea Dumnezeu sănătate și multă putere de muncă celor care au provocat schimbarea de-acum, în plin semestru școlar (nu de alta, dar se putea realiza la sfârșitul lui Iunie, elegant și fără tămbălău!). Așa însă, atenție iubiților!,  îi vom ține minte – pentru că intrarea în scenă și-au făcut-o suficient de zgomotos pentru ca noi să o reținem.

Mai mult, acuma știm că în universul vorbitorilor de limbă germană există nuanțe clare, în limita cărora vom dialoga de-acum înainte, astfel:

  1. sunt mai întâi, nemții din Germania. Cei care s-au născut acolo și trăiesc acolo, ca Frau Merkel, de pildă;
  2. sunt mai apoi nemții din Estul Europei (a existat un ”Drang nach Osten” și așa au ajuns, începând cu veacul al XIII-lea, sașii în Transilvania – care au ajuns să poarte denumirea de Rumäniendeutsche, adică etnici germani de naționalitate română) – ca domnul Johannis, de pildă;
  3. apoi suntem noi, românii absolvenți de Liceu German (un fel de tolerați ai toleraților!) – care avem un certificat de vorbitori, pe care l-am fi obținut probabil și de la Casa de Cultură Schillerhaus (dar n-ar fi fost cunoștințele atât de relaxat obținute în cei 12 ani de studiu în limba germană), ca domnul Diaconu – aici de față, scuzați comparația cu cei de mai sus.

Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Cum am ajuns eu, care n-am supt limba germană de la sânul Mamei, să citesc pe Goethe fără dicționar alături? De ce au mai rămas atâta de puțini etnici germani într-o țară în care la un moment dat reprezentau a treia națiune (și a doua ”conlocuitoare”, după maghiari)? Cu ce i-a atras patria-mamă sau de ce i-a gonit patria-adoptivă? Cum își vor regăsi ei rolul și rostul acolo și aici, care e menirea și poziția printre noi, majoritarii care-i sufocăm cu miticismele și balcanismele noastre? Sunt întrebări pe care nu îmi propun să le răspund, decât poate la finalul mandatului primului nostru Președinte de etnie. Și sper, spre binele nostru – al tuturor – să avem ce povesti: în special povești de succes și schimbări care s-au făcut … în bine!

Până atunci, permiteți-mi să ridic o cupă de șampanie pentru cei care-au venit călare pe-o decizie arbitrară, urându-le succes în activitate și nutrind speranța că Liceul German din București va rămâne, în continuare al Elevilor, Profesorilor, Părinților și … Absolvenților lui. Ah, da! … și al Ministerului, pentru că – fără Inspectorat, unde am fi fost noi astăzi?!

P.S. Sunt atât de calm, din două motive. În primul rând, fiindcă am intrat în Postul Paștelui și la creștini aceasta este o perioadă a iertării și un timp de meditație asupra decrepitudinii existenței noastre în această Vale a Plângerii. În al doilea rând, pentru că aceste bulversări ne-au prins în clasa a 5-a și a 9-a. Dar nu pot să nu mă-ntreb, cum aș fi reacționat ca Părinte, dacă mi-ar fi fost copiii în ani terminali?! 

johannis si reforma

 

February 9, 2016

Bravo, Carmen Tănase!

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , , |
Leave a Comment 

Pe de-o parte, avem dintre aceia cărora soarta le oferă totul.

Dar, sub același cer și în același timp, trăiesc – alături de noi și mai mereu nebăgați în seamă sau luați la mișto, oameni care muncesc și trag din greu pentru a ieși din mizerie, pentru a scăpa de greu.

Pentru ei, pentru copiii lor: uite-o pe Carmen, fondatoarea unui neam nou. Pe ea, cine a romanizat-o, că vorbește atât de frumos englezește?!

 

Next Page »