Iubirea este o valoare centrală a creştinismului. Iubirea aproapelui, practicată şi nu declarată, cea care se traduce cu „deschidere către celălalt”: către problemele sau către bucuriile lui, spre descoperirea celuilalt în noi înşine – esenţa umanităţii.

Pentru Sf. Pavel, există o înţelegere (catalogare)  a oamenilor în funcţie de acceptarea acestei voalori. De pildă, sunt semeni ai noştri „plini de iubire” – adică împliniţi în relaţia cu ceilalţi; şi dimpotrivă cei singuri (însinguraţi), lipsiţi de sens pentru că sunt „goi de iubire”…

Iubirea înseamnă trăire sufletească intensă – iar sufletul ne modelează existenţa, astfel:

  1. prin cunoaştere (descoperim binele din noi numai atunci când îl practicăm în raport cu celălalt. Binele „pentru mine” înseamnă egoism, egoismul ca formă barbară a binelui);
  2. prin educaţie (acceptăm critica din partea celuilalt, fără să o percepem ca pe un atac la starea noastră de aşa-zisă perfecţiune. Reluarea sau continuarea antrenamentelor nu numai în faţa oglinzii deformate de uşurinţa cu care ne acceptăm slăbiciunile, ci în faţa intransigenţei celuilalt – care vede paiul din ochii noştri mai abitir decât bârna din ochiul său!);
  3. prin purificare (expunem partea noastră bună, fragilitatea noastră, faţa noastră zâmbitoare celuilalt. Ne asumăm un risc al moliciunii care poate fi taxată drept slăbiciune în schimbul durităţii care se exprimă invariabil, monoton.)