Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …

 


În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.

Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?

Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?

Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur ...

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …


Ce inseamna “a vorbi pe intelesul tuturor”?

La un prim nivel, ar insemna sa inveti cat mai multe limbi – macar pe cele emfatic intitulate “de circulatie internationala” – pentru a putea cunoaste si apoi a te putea adresa cat mai multor popoare. Insa fiecare popor are nu numai limba, ci si obiceiurile lui!

La un al doilea nivel, inseamna sa ai flexibilitatea adaptarii la interlocutor: sa te pleci sau sa te ridici, in functie de puterea de intelegere a celui din fata ta … adica sa practici in mod constient un fel de cameleonism, preluind din felul de a fi al fiecaruia, deschis, pentru ca acela sa se deschida iar tu sa te faci inteles!

La un al treilea nivel, inseamna sa ai grija de exemplul pe care-l oferi celor din jur prin faptele, vorbele sau numai prin infatisarea ta. A educa pe ceilalti – inseamna sa ai pretentia ca ai putea renunta la propriul tau eu, la propria ta libertate … in sensul de “a te face rob tuturor”, adica a-ti pune libertatea (timpul propriu) in slujba celorlalti!

Cati putem asta? Prea putini …

Atunci, de ce ne mai miram ca nu ne sunt intelese vorbele sau ca obisnuim a ne retrage lesne suparati in cochilia noastra, nebagati in seama de cei carora le cerem sa inteleaga mai mult decat stim noi a exprima?!

(1 Corinteni – IX, 19 – 27)


Rugamintea Apostolului este sa ne purtam corect viata, dand atentia cuvenita raporturilor cu semenii nostri.

Ne gandim ca suntem obligati la aceasta prin insasi constructia noastra: suntem dotati cu “simturi sociale” – vazul, auzul sau mirosul (pe langa celelalte doua, pe care le putem considera ceva mai “personale” – cel tactil si gustul, care “nu se discuta” 🙂 …)

Reteta unei vieti corecte social are trei ingrediente principale. Acestea pot coexista, trebuie antrenate permanent (tin de vointa noastra) si se numesc: Bunatatea, Bucuria si Rugaciunea de multumita. Dupa cum citim in Epistola Intai catre Tesalonicieni (V, 14-23): “… totdeauna sa urmati cele bune unul fata de altul si fata de toti. Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi.”

Bunatatea… Sa facem cu totii binele in jurul nostru. Suna prea utopic? Atunci haideti sa ne ferim de rau! Suna prea plictisitor si relativ usor de facut? Sa increcam deci sa distingem cele doua componente ale bunatatii recomandate spre practicare de Sfantul Pavel.

1. Bunatatea fata de celalalt, in sistemul de raportare “unu la unu”. Desi pare simpla, relatia o recunoastem a fi una plina de capcane si greutati – caci ne aflam in fata cate unui seaman de-al nostru la un moment dat al existentei noastre, atunci sau acum, aici sau acolo. Ne prezentam la intalnirea cu celalalt pentru a da, de fiecare data, masura intelepciunii noastre… Bunatatea fata de celalalt inseamna intelepciune altoita pe intelegere.

Sa intelegem ca bunatatea constienta si educata fata de cel care ne sta in imediata apropiere la un moment dat, tine de varsta (experienta) si antrenament (in cunoasterea psihologica a temperamentelor si comportamentelor semenilor nostri)?

Sau, conditia bunatatii noastre e mai degraba determinata de conditia in care se afla constiinta noastra? Bunatatea este o forma de manifestare a dragostei. De aceea copiii (sau mai ales copiii) pot fi exemple de bunatate pentru noi toti!

2. Bunatatea fata de toti. E fara doar si poate un salt calitativ, conditionat de lungi antrenamente in relatia “unu la unu”. Dupa ce am ajunge sa stapanim bine dragostea fata de aproapele, putem spera sa avem bucuria de a gusta candva din bunatatea cupei sociale … Credem ca “bunatatea fata de toti” este o calitate care poate fi atinsa, dar este rezervata spiritelor nobile, care isi daruiesc viata, se ofera cu drag multimii. Multimea simte cand e iubita cu adevarat sau cand e inselata. Si are felul ei aparte de a reactiona.

Ne gandim la concerte, cand am auzit pe mari sau mici artisti multumind cu replica “I love You all!” si pana la recenta cearta in direct pe telefonul televizorului, cand lovind intr-unul singur – Presedintele votat sa ne iubeasca pe toti, ne-a privat de … bunatatea lui!

 


Preaplinul scurtei epoci de boom 2004-2008 frematand inca in amintirea multora si fara un orizont luminos pentru anii ce stau sa inceapa (criza americana de la finalul lui 2008 abia anul acesta si-a mutat centrul in Europa), apare tot mai bine conturata tagma nemultumitilor:

  • fie sunt din aceia care considera ca au pierdut ceva;
  • fie sunt din aceia care considera ca nu castiga suficient;
  • fie sunt din aceia care se considera tradati;
  • fie sunt din aceia care se considera uitati …

… ce ii uneste pe toti nemultumitii intr-o tagma a carei voce incepe sa se faca tot mai auzita in ultima vreme?

Noi credem ca lipsa exercitiului rabdarii!

Despre rabdare am avut prilejul sa meditez anul trecut vreme de trei luni, si nu singur – ci la umbra mangaietoare a primului teolog al crestinismului – Sfantul Pavel.

Recomand cu caldura spre meditatie acelora care se grabesc sa lase frau liber nemultumirii sa le copleseasca pacea si echilibrul launtric, spre lectura: Romani (5) si Evrei (12).

In Scrisoarea catre Romani – capitolul 5 – ni se explica felul in care apare si lucreaza in om virtutea rabdarii, spre dobandirea uneia dintre cele trei virtuti capitale – cea a sperantei: “… suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde“.

In Scrisoarea catre Evrei – capitolul 12 – ni se atrage atentia ca virtutea rabdarii nu poate lipsi intr-un proces al inteleptirii, dar mai ales asupra tentatiei abandonului (la inceput, rabdarea oricarei mustrari e un exercitiu cu gust amar): “rabdati spre inteleptire” si “orice mustrare la inceput nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii“.

Vremea nemultumitilor – vremea nerabdatorilor!