Cuvintele nu ne-au fost date pentru a înjura, ci pentru a ne înțelege unii cu ceilalți. De multe ori însă, ne trezim în fața evidenței că în loc să ne adune, cuvintele descriu prăpastia dintre noi.

E suficient să ne gândim la creștini, care se descriu prin titulatură urmași legitimi ai lui Isus Cristos – dar care sunt astăzi împărțiți în catolici, ortodocși, protestanți …

Mă gândesc că diferențele sunt înrădăcinate în adâncul firii noastre, nu numai ca semn distinctiv, ci ca expresie a propriei libertăți…

Unii vad cuvintele, altii le si inteleg, altora li se pare ca le-au auzit iar altii le asculta ...

Şi totuşi …

După ce înţelegem că aceeaşi realitate poate suporta zeci de interpretări diferite, după sensibilitatea şi puterea de cunoaştere a fiecăruia;

După ce concluzionăm că deşi avem aceeaşi alcătuire, fiecare din noi fiind “compus” din trup, suflet şi spirit … ajungem la performanţe diferite şi avem reacţii diferite faţă de ale celuilalt, fiind unici în felul nostru şi liberi prin darul alegerii;

Tocmai această mirare şi acest mod de a înţelege/concluziona asupra vieţii, face să ne cutremure din nou gândul unităţii: CARE ESTE SCOPUL ULTIM AL CREŞTINILOR? ACELA DE A SE UNI CU TOŢII, SUB STEAGUL LUI CRISTOS!

Ne gândim la o unitate a vieţii, unitate de trăire: ce se exprimă atât fizic (prin Sfânta Taină a Botezului şi prin Sfânta Euharistie) cât şi psihic (gândurile şi vorbele noastre se supun de bunăvoie aceloraşi reguli).

Puterea unităţii sufleteşti este atât de amplă, încât depăşeşte graniţele temporale ale unei singure generaţii: unitatea în trăire creştină este singura soluţie pe care o cunosc, pentru ca noi, cei de azi, să fim împreună cu generaţiile care s-au închinat lui Cristos înaintea noastră şi cu cei care vor veni după noi: nu-i aşa că sună optimist?

Şi poate fi punctul ideal de plecare în explicarea obligativităţii speranţei ca atitudine de viaţă …