Am ascultat recent – de Sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria – Evanghelia (Luca, 10, 38:42)  în care Marta și Maria sunt gazdele Domnului, rămânând surprinși de faptul că munca trudnică și îngrijorările pentru detaliu ale Martei  nu sunt răsplătite pe măsura așteptărilor noastre.

Mai mult, în ascultarea participativă – dar oarecum statică – a Mariei, nu regăsim aproape nimic din teribilul zbucium al goanei după rezultate, pe care spectacolul lumii de azi îl desfășoară ochilor noștri. Și totuși, Dumnezeu o preferă pe Maria. Ne întrebăm de aceea, cum funcționează ascultarea Cuvântului și ce avem de făcut, fiecare – după puteri? Este o întrebare pe cât de discretă, pe atât de individuală și nu suntem noi aceia în măsură să predicăm o soluție. Totuși, ne frământă la sfrșit de săptămână, câteva gânduri pe care le împărtășim celor care-și vor câștiga un pic de timp, de meditat.

Strâmta poartă a ascultării necesită multă trudă și renunțare, atât pentru cei chemați – cât și pentru cei nechemați. Pentru unii – cei chemați, aparent, lucrurile par mai simple, mai firești, și pare a ține doar de seriozitatea lor, să considere urgența convertirii. Pentru cei mai mulți însă, pentru majoritatea celor ca noi, grijile lumești sunt cele care ne copleșesc. Ne lăsăm asaltați sau ne creem (cu o dibăcie demnă de lucruri mai bune), false probleme, care apoi – culmea! -, ne supără cu realitatea lor … Avem o artă specială de a complica mereu lucrurile simple și, cel mai grav, găsim pretexte de a abandona lucrurile începute, lăsându-le așa, la jumătatea drumului …

Spuneam însă că și pentru cei chemați, poziția ghemuită (la picioarele Domnului), nu este una tocmai comodă. Mă gândesc (fără a mă considera deloc unul dintre aceștia puțini), câtă grijă trebuie alocată constanței în slujire; câtă consecvență folosirii exemplului propriu – pentru a susține cu fapta ceea ce ei predică vorbind …

Mă liniștesc, spunându-mi că marele secret al ascultării în atari condiții, nu poate fi în altă parte, decât în voia bună, într-o stare a veseliei sufletești, a abandonului încrezător în Voința Celui care pe toate le poate”Căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” (Marcu, 10, 27)

marta-si-maria

 


Sunt multe căile care duc spre împietrirea sufletului iar pericolul de a ne îmbolnăvi de nepăsare este cu atât mai mare cu cât sistemul social în care trăim ne propune himere poleite cu aur în locul valorilor spirituale eterne: Credința, Speranța și Iubirea.

Textul de față nu-și propune să schimbe pe vreunul din voi, ci este menit să mă ajute să mă schimb pe mine, cel care intru în relație cu voi, care schimb cu voi idei, cuvinte, priviri, promisiuni … Mai ales, dorește să sondeze capacitatea de transformare a unui teoretician în educator. Un teoretician este acela care învață pentru a căuta explicații, un educator este cel care propune schimbarea pentru sensul ei evolutiv: pasul înainte, spre întâlnirea cu Creatorul.

Împietrirea nu înseamnă imediat nemișcare, ci poate căpăta sens în căutările false, în frământările sterile, în rătăcirile din labirintul vieții de zi cu zi. Prezentul continuu depășește prin aceea prezentul imediat, pentru că ajunge să vadă viața de sus, în sensul ei. Căutarea e bună, dar dacă nu are sens transformator, dacă nu caută conținutul (esența) jocului – rămâne la stadiul de practică a plăcerii.

Teoreticianul împietrit în sistem ceartă pe celălalt. Este creator de scandal și discuții. Vede lucrurile care nu merg, le arată cu degetul, fără a găsi soluțiile adevărate. Îl recunoaștem în moralistul de serviciu care, scuturat bine, este demascat de propriile interese partinice. Demascatorii răului din celălalt sunt purtători de mască ei înșiși.

Educatorul e cel care propune exemplul propriu. Trecerea se face de la realția om-către-om la relația om-care-se-oferă-pe-sine-celuilalt, adică de la explicație la conținut, de la formă la fond, de la observarea relelor care se văd cu ochiul liber – la expunerea răului care stă ascuns și le generează.

Sistemul construit de oameni, adică societatea și statul care o guvernează – își arată din când în când limitele, cât să stârnească nemulțumiri și setea de schimbare. Șansa democrației și farmecul ei constau în aceea că acceptă principial punerea în discuție a stărilor de fapt date, dar slăbiciunea ei se relevă în sterilitatea discuțiilor și fragilitatea numerelor: cei mulți legitimează puterea, iar nu dreptatea.

Fiindcă sămânța depinde de locul în care cade, putem ajunge la concluzia că universul din jur nu e pregătit să primească ideile novatoare și suntem tentați să ne întristăm când schimbările nu se produc în ritmul dorit de noi. Suntem gata să dăm vina pe osificarea din jur, înainte să ne aplecăm asupra pietrei din interior, de unde pornește adevărata schimbare. Valorile eterne rămân Credința, Speranța și Iubirea – iar acestea nu pot fi împrumutate din afară, trebuie descoperite în interior, în raportul nostru cu ceilalți – prin exemplul pe care-l propunem.


(Note și însemnări în timpul Școlii de Rugăciune 2014/2015)

Labirintul căutărilor sterile. E atât de simplu să recunoști oamenii după faptele lor ...

Labirintul căutărilor sterile: când ar fi atât de simplu să recunoștem oamenii, după faptele lor …


Se cuvine să păstrăm atentă ascultarea noastră: atât cea din afară, cât mai ales pe cea din lăuntrul nostru.

În afară.

Zgomotele oraşului s-au amplificat odată cu evoluţia actualei civilizaţii. Am putea spune că pământenii au ajuns să “bată toba”, doar-doar îi va auzi cineva din Univers.

Zgomotul mass-mediei s-a înteţit şi el, iar de când cu internetul şi motoarele lui de căutare, trăim într-un nor informaţional din care cu multă atenţie şi spirit selectiv se cuvine să alegem ceea ce ne dorim să ascultăm, ceea ce credem că ne este de folos (şi mai puţin ceea ce ne amuză sau emoţionează facil – deşi, recunoaştem, suntem mult mai atraşi de acestea!).

Zgomotul fraţilor şi surorilor noastre care foşnesc, se foiesc, îşi pierd deseori cumpătul, alteori ne acuză sau se scuză, sau pur şi simplu se/ne bagă în seamă mai mult decât putem îndura, la fel cum şi noi greşim (atât de des) faţă de ei.

Înlăuntrul nostru.

Acolo şi aici ar trebui să surprindem bătăile inimii şi să ne întrebăm miraţi cărui fapt se datorează, din moment ce nu noi le controlăm.

Ar trebui să exersăm simţirea prin ascultare a sufletului nostru, pentru că numai prin el putem avea acces la Infinit, spre înţelegerea Aceluia care există dinaintea timpului.

Ar trebui să ne dorim curăţenia interioară, un mod mai frumos de a fi, şi – de ce nu? -, putem începe printr-o diferită raportare la zgomot …

Mânia e gălăgioasă,

Calmul e liniştit.

Făţărnicia bate toba,

Smerenia e tăcută.

Plânsul e uneori în hohote

însă lacrima e întotdeauna tăcută!


Omul creste (se dezvolta) precum o planta – care are nevoie nu numai de soare, apa si minerale din pamant -, ci indeosebi avand toate acestea, de proptele (araci, uluci, pari sau stalpi de sustinere). Altfel, cresterea sa ar ramane una chinuita. Imaginati-va plantele agatatoare tarandu-se pe jos, pe pamant, orbecaind dupa un ciot de care sa se prinda pentru a-si expune rostul luminii soarelui …

In Apostolul  Sfintei Duminici de astazi, Sfantul Pavel distinge limpede, atat pentru galatenii de acum doua milenii cat si pentru noi ce de astazi, intre cele doua “proptele” care ne indrepteaza pe noi oamenii, adica ne ofera sansa de a ne ridica de la pamant: 1. Faptele Legii (deci nu Legea ca atare, ci ascultarea fata de aceasta) si 2. Credinta in Hristos Isus (puterea divina pe care o primim si o crestem in noi).

Ne spune Sfantul Pavel ca faptele Legii nu sunt suficiente. Sunt necesare – adica e bine, cand facem binele si este rau cand facem raul -, dar nu sunt suficiente pentru indreptarea noastra: adica, pentru inaltarea noastra de la pamant, din starea de taratoare, spre inaltimea Crucii lui Hristos!

Pentru aceasta, este o datorie a noastra sa incercam a intelege profund, prin simturi si ratiune de-o potriva, sacrificiul din iubire de oameni si jertfa pe Altar a Mielului: iata o propunere spre o verticalitate de alt tip – nu ingamfata, ci smerita, pe care Biserica crestina ne-o propune astazi (ca si ieri) prin glasul Apostolului Neamurilor.


Cuvintele nu ne-au fost date pentru a înjura, ci pentru a ne înțelege unii cu ceilalți. De multe ori însă, ne trezim în fața evidenței că în loc să ne adune, cuvintele descriu prăpastia dintre noi.

E suficient să ne gândim la creștini, care se descriu prin titulatură urmași legitimi ai lui Isus Cristos – dar care sunt astăzi împărțiți în catolici, ortodocși, protestanți …

Mă gândesc că diferențele sunt înrădăcinate în adâncul firii noastre, nu numai ca semn distinctiv, ci ca expresie a propriei libertăți…

Unii vad cuvintele, altii le si inteleg, altora li se pare ca le-au auzit iar altii le asculta ...

Şi totuşi …

După ce înţelegem că aceeaşi realitate poate suporta zeci de interpretări diferite, după sensibilitatea şi puterea de cunoaştere a fiecăruia;

După ce concluzionăm că deşi avem aceeaşi alcătuire, fiecare din noi fiind “compus” din trup, suflet şi spirit … ajungem la performanţe diferite şi avem reacţii diferite faţă de ale celuilalt, fiind unici în felul nostru şi liberi prin darul alegerii;

Tocmai această mirare şi acest mod de a înţelege/concluziona asupra vieţii, face să ne cutremure din nou gândul unităţii: CARE ESTE SCOPUL ULTIM AL CREŞTINILOR? ACELA DE A SE UNI CU TOŢII, SUB STEAGUL LUI CRISTOS!

Ne gândim la o unitate a vieţii, unitate de trăire: ce se exprimă atât fizic (prin Sfânta Taină a Botezului şi prin Sfânta Euharistie) cât şi psihic (gândurile şi vorbele noastre se supun de bunăvoie aceloraşi reguli).

Puterea unităţii sufleteşti este atât de amplă, încât depăşeşte graniţele temporale ale unei singure generaţii: unitatea în trăire creştină este singura soluţie pe care o cunosc, pentru ca noi, cei de azi, să fim împreună cu generaţiile care s-au închinat lui Cristos înaintea noastră şi cu cei care vor veni după noi: nu-i aşa că sună optimist?

Şi poate fi punctul ideal de plecare în explicarea obligativităţii speranţei ca atitudine de viaţă …