Calin Diaconu

Am vrut democrație și după 25 de ani constatăm că politicienii nu se pot abține de la furăciune.

Justificată sau nu de lozinca ”bani pentru partid”, o economie mondială care funcționează departe de standardele unei moralități minime pune în discuție slăbiciunile democrației. Pe de-o parte, nu am motive să cred că o conducere feciorelnică este neapărat una eficientă, oamenii au (din comoditate) nevoie de bici pentru a înțelege direcția – dar în momentul în care muzica planetară s-a manelizat, umanitatea cade în ridicol.

Slăbicunea democrației este că îngrașă niște vicii, permițând partidelor – în lupta lor pentru putere – să nu țină cont de moralitate.

Sărmanul Aristotel, pare un naiv când spune, la începutul Eticii Nicomahice – că ”în politică nu au ce căuta decât numai cei care din punct de vedere etic sunt puri!” … Ideea de reprezentare, de a fi acolo pentru că alții ți-au încredințat vocea lor, pentru că ai făcut niște promisiuni, pare absentă total.

Întrebarea pe care ne-o putem, firesc, pune – este: cum ajung să de îndatoreze politicienii la oamenii de afaceri? Sau, și mai bine: cum ajung oamenii politici să se îmbogățească fără măsură?

Un raport al Amnesty International ne oferă un top al politicienilor ”de succes” din ultimii 20 de ani. Văd că românii lipsesc de la apel – spre liniștea (sau neștiința) noastră…

Există o legătură directă între dictatură și bogăție. Tot mai bine cu partide și justiție, nu?