Îmi spui că lumea (imperfectă) și viața (oricum prea scurtă) nu au nici un sens. Dar prin aceasta, îmi arăți înainte de orice că gândești asupra lumii – că vrei să o cunoști, chiar dacă ceea ce ai aflat nu-ți place.

A gândi nu e deloc lipsit de sens – iar rezultatul gândirii (așteptările noastre, căci gândirea cere un efort și nu pot să o concep ca pe un act dezinteresat) – sunt faptele pe care le generează gândirea: atitudini, vorbe, idei înlănțuite de primele impresii, fapte care ne duc spre pace sau spre război.

Adevărul pe care (poate) îl vom afla nu-l putem judeca după aceea că ne este sau nu ne este convenabil, ci e suficient să observăm sensul pe care-l atrage o anumită expresie.

Să generăm pentru început două expresii (ca rod presupus al unei minuțioase și elaborate gândiri), și să urmărim ce pot ele produce în jur:

Expresia (A) – ”Viața nu are nici un sens”.

Expresia (B) – ”Viața e frumoasă”.

Acte și fapte generate de (A): retragerea din lume, însingurarea, poate chiar sinuciderea. E Abgrund-ul lui Heidegger (prăpastia fără fundament sau fundamentul abisal) …

Acte și fapte generate de (B): dorința de a trăi plenar, de a cunoaște despre trecut (cum am ajuns să fim așa, de ce suntem diferiți unii față de ceilalți, cum ne completăm reciproc în diversitate), de a cultiva prietenii (găsim timp pentru celălalt). E Urgrund-ul lui Heidegger (căutarea originii sau fundamentul originar).

Dacă cele două expresii ar fi singurele posibile, atunci oamenii s-ar împărți în două partide: unii s-ar numi ”al scepticilor” iar ceilalți ”ai optimiștilor”. Dar după cum știm, sunt multe alte expresii care s-au folosit ca punct de plecare pentru diferitele ideologii ce-au urmărit să ducă lumea într-o direcție sau alta … adică spre pace sau spre război.

Generația noastră este privilegiată și chemată prin destin să înțeleagă (și poate prin aceasta să împace?) două secole: cel dinspre care venim (secolul marilor războaie mondiale, al blocurilor ideologice în care dușmanii se arătau cu degetul – numindu-se reciproc ”capitalist-retrograzi” sau ”dictatorial-comuniști”) și cel spre care ne îndreptăm (un secol al revoluțiilor tehnologice, care deocamdată ne sperie prin potențialul imens și ritmul schimbărilor pe care le vedem în jur, ale căror consecințe ne este încă greu să le înțelegem).

Chiar dacă îmbătrânim – sau tocmai de aceea? – cred că suntem chemați să recitim sensurile vieții alături de cei tineri, pentru a înțelege care e partea frumoasă și plină a paharului. Și vom îndrăzni să propunem lucrurile de mai sus, în două forme diferite ale exprimării artistice.

Cred că imaginația va fi stârnită de ambele – și de aceea, pentru a nu ne abate de la temă (consecințele gândirii) vă rog să le citiți prin filtrul pe care ni-l pune la dispoziție Nichita Stănescu, când spune ”cuvintele nasc realități” …

Primul exemplu.  Un poem binecunoscut al lui George Coșbuc (Lupta vieții), care ne spune că viața nu poate fi o stare de război permanent, nu poate fi o luptă în sensul unui șir neîntrerupt de situații conflictuale, ci o sforțare permanentă de ridicare în poziție verticală, atunci când – cu sau fără voie, te-mpiedici de câte un obstacol ce-ți iese în cale.

Al doilea exemplu. O caricatură, un desen care vorbește despre superioritatea realismului în fața metafizicii, despre pragmatismul ca refugiu mereu confortabil pentru cei care sunt preocupați de imediat.

 

Lupta Vieții 

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

 

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

 

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

 

E tragedie nălţătoare

Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

 

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

 

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

 

trei tipuri de oameni

Optimistul, Pesimistul/Scepticul și Realistul. Aliniați pe un plan egalitarist, dacă citim de la stânga la dreapta, ultimul pare a deține cheia adevărului – pentru că îl percepem ca fiind ceva mai concret, mai pe înțelesul nostru, ne prezintă ”fapte nu vorbe”, propune evidența ”realității științifice” …  Însă fericirea, oare nu e ea mai mult decât o constatare?! Iar fiecare din aceste atitudini sunt importante pentru că duc la exprimări diferite, atunci când ne aflăm în situații de viață identice …