Îmi spui că lumea (imperfectă) și viața (oricum prea scurtă) nu au nici un sens. Dar prin aceasta, îmi arăți înainte de orice că gândești asupra lumii – că vrei să o cunoști, chiar dacă ceea ce ai aflat nu-ți place.

A gândi nu e deloc lipsit de sens – iar rezultatul gândirii (așteptările noastre, căci gândirea cere un efort și nu pot să o concep ca pe un act dezinteresat) – sunt faptele pe care le generează gândirea: atitudini, vorbe, idei înlănțuite de primele impresii, fapte care ne duc spre pace sau spre război.

Adevărul pe care (poate) îl vom afla nu-l putem judeca după aceea că ne este sau nu ne este convenabil, ci e suficient să observăm sensul pe care-l atrage o anumită expresie.

Să generăm pentru început două expresii (ca rod presupus al unei minuțioase și elaborate gândiri), și să urmărim ce pot ele produce în jur:

Expresia (A) – ”Viața nu are nici un sens”.

Expresia (B) – ”Viața e frumoasă”.

Acte și fapte generate de (A): retragerea din lume, însingurarea, poate chiar sinuciderea. E Abgrund-ul lui Heidegger (prăpastia fără fundament sau fundamentul abisal) …

Acte și fapte generate de (B): dorința de a trăi plenar, de a cunoaște despre trecut (cum am ajuns să fim așa, de ce suntem diferiți unii față de ceilalți, cum ne completăm reciproc în diversitate), de a cultiva prietenii (găsim timp pentru celălalt). E Urgrund-ul lui Heidegger (căutarea originii sau fundamentul originar).

Dacă cele două expresii ar fi singurele posibile, atunci oamenii s-ar împărți în două partide: unii s-ar numi ”al scepticilor” iar ceilalți ”ai optimiștilor”. Dar după cum știm, sunt multe alte expresii care s-au folosit ca punct de plecare pentru diferitele ideologii ce-au urmărit să ducă lumea într-o direcție sau alta … adică spre pace sau spre război.

Generația noastră este privilegiată și chemată prin destin să înțeleagă (și poate prin aceasta să împace?) două secole: cel dinspre care venim (secolul marilor războaie mondiale, al blocurilor ideologice în care dușmanii se arătau cu degetul – numindu-se reciproc ”capitalist-retrograzi” sau ”dictatorial-comuniști”) și cel spre care ne îndreptăm (un secol al revoluțiilor tehnologice, care deocamdată ne sperie prin potențialul imens și ritmul schimbărilor pe care le vedem în jur, ale căror consecințe ne este încă greu să le înțelegem).

Chiar dacă îmbătrânim – sau tocmai de aceea? – cred că suntem chemați să recitim sensurile vieții alături de cei tineri, pentru a înțelege care e partea frumoasă și plină a paharului. Și vom îndrăzni să propunem lucrurile de mai sus, în două forme diferite ale exprimării artistice.

Cred că imaginația va fi stârnită de ambele – și de aceea, pentru a nu ne abate de la temă (consecințele gândirii) vă rog să le citiți prin filtrul pe care ni-l pune la dispoziție Nichita Stănescu, când spune ”cuvintele nasc realități” …

Primul exemplu.  Un poem binecunoscut al lui George Coșbuc (Lupta vieții), care ne spune că viața nu poate fi o stare de război permanent, nu poate fi o luptă în sensul unui șir neîntrerupt de situații conflictuale, ci o sforțare permanentă de ridicare în poziție verticală, atunci când – cu sau fără voie, te-mpiedici de câte un obstacol ce-ți iese în cale.

Al doilea exemplu. O caricatură, un desen care vorbește despre superioritatea realismului în fața metafizicii, despre pragmatismul ca refugiu mereu confortabil pentru cei care sunt preocupați de imediat.

 

Lupta Vieții 

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

 

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

 

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

 

E tragedie nălţătoare

Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.

 

Comediant e cel ce plânge,

Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

 

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

 

trei tipuri de oameni

Optimistul, Pesimistul/Scepticul și Realistul. Aliniați pe un plan egalitarist, dacă citim de la stânga la dreapta, ultimul pare a deține cheia adevărului – pentru că îl percepem ca fiind ceva mai concret, mai pe înțelesul nostru, ne prezintă ”fapte nu vorbe”, propune evidența ”realității științifice” …  Însă fericirea, oare nu e ea mai mult decât o constatare?! Iar fiecare din aceste atitudini sunt importante pentru că duc la exprimări diferite, atunci când ne aflăm în situații de viață identice …

 

 


Plecând de la Scrisoarea Sf Iacob (capitolul 3, 1-10) și de la filmul realizat si publicat recent de The Economist, să medităm împreună la puterea vorbelor pe care le rostim și responsabilitatea ce ne revine când o facem, în spațiul public …

 

… minciuna știe întodeauna ce vrea, e o construcție aparentă care invită la locuire, când de fapt caută să înlocuiască ceea ce nu poate fi înlocuit – adevărul.  De aceea, valoarea minciunii este nulă, fiindcă nu există în realitate, e o încercare de construcție pe fundament fals. Invidia, ambiția și înfumurarea sunt cauzele care pun în mișcare angrenajul minciunii, sunt cele care denaturează adevărul în folos propriu dar mai ales în dauna aproapelui. Certându-se permanent cu adevărul – care o acceptă ca formă de libertate (sau ca test de maturitate al libertății?), minciuna provoacă haos, încercând să răstoarne scara valorilor.

Mai știm că limba, dincolo de a desemna un organ important al vorbirii (și al procesului de masticație), definește și acel ansamblu de cuvinte pe care un popor le creează și le însușește ca fiind ale lui – ansamblu definitoriu în aceeași măsură în care spațiul geografic trasează granițe în alăturare, iar timpul grupat în epoci îi modelează generațiile, în succesiune.

Limba se predă, se moștenește, iar odată cu termenii (cuvinte, noțiuni) suntem supuși unui proces formativ al devenirii întru ființa noastră proprie, (vorba lui Noica explicând pe Hegel – vezi Devenirea întru Ființă), ca niște copii ai lui Dumnezeu, ce suntem.

Că limba, limbajul și gândirea sunt legate între ele și că nu putem gândi în afara cuvintelor, că acestea trebuie folosite prudent fiindcă ”nasc realități” (Nichita Stănescu) – știm deja. Ceea ce astăzi ne preocupă ar fi exercițiile de curățire a limbii de exagerări, de atenție și/sau abținere de la folosirea fără rezerve a limbii.

Există oare o metodă sau un exercițiu de stăpânire (îmblânzire) a  ceea ce nu poate fi îmblânzit? Căci se spune că ”gura lumii-i slobodă” și în sensul în care … ce-i mai rămâne săracului – care nu are de nici unele – decât să-și piardă și demnitatea, petrecând la cl(o)acă – unde clevetește cu alții de-o seamă, vrute și nevrute …

Să nu ne propunem însă a fi judecători, și să înțelegem greutatea responsabilității care apasă pe umerii educatorului. E o responsabilitate gravă, aceea a învățătorului – căci are ca misiune să-i învețe pe copii nu numai a vorbi corect, ci și frumos unii cu ceilalți. A folosi sinonime și a le potrivi în context în mod creativ – dar mai ales, a respecta adevărul. Să nu fim judecători și să ne respectăm educatorii – iată două propuneri sănătoase pe care, urmărindu-le – putem spera că vom îmblânzi (măcar puțintel!) limba și focul ei – care sunt orgoliul și vanitatea fiecăruia.

Pentru că nu putem îndrepta lumea în calitate de judecători, preocuparea noastră va trebui să ne fim … noi înșine! Sinea rectificată, chestionată, slăbiciunea recunoscută, teama de a acuza pe nedrept sau în neștiință, bunul simț: iată câte avem, ca obiect de antrenament zilnic!

Strunga vorbelor (adică stăpânirea, autocenzura și strunitul cuvintelor) înseamnă a restrânge șuvoiul vorbirii, a potrivi timpul replicilor, a gândi și cumpăni contextul complex al adresării. Într-o fracțiune de secundă, înainte de replica noastră, avem datoria să facem un calcul al efectelor vorbelor noastre, avem de presimțit ecoul lor. Ce bine, că nu ajungem cu toții profesori – căci ar fi culmea absurdului, ca fiecare să învețe pe toată lumea – cât zgomot, ce lipsă acută de auditori, câtă vorbărie revărsată în valuri urât mirositoare, ce mâl infectat în care fiecare, apărând dreptatea sa, fabulează în voie, imaginând și interpretînd realitatea prin perdele de sensibilitate sau interes …

Greutatea cea mare a îmblânzirii limbii constă în cultivarea absurdă (dar măgulitoare) a ego-ului, a dreptății propriilor păreri (cum este și acest exercițiu, fără îndoială!) … otrava dreptății personale reprezintă negarea celuilalt prin reducerea lui la ”rangul inferior” de ”simplu ascultător” … Vorbele ne apar ca un univers aparte, al vibrațiilor cu sau fără sens, care pot fi rostite în șoaptă, pe ton conspirativ sau în ritmul decenței universal acceptate și apreciate pentru calmul ei afișat, sau pot fi urlate cu chiot animalic, orbește și sub evidenta povară a mâniei …

Un cuvânt de încheiere, care se referă la greutatea muncii publicitarilor de azi – care, în contextul revărsării de vorbe, au totuși orgoliul profesional și datoria asumată de a ne convinge asupra poveștilor pe care mărcile le spun consumatorilor-cetățeni. Prin sloganuri, prin campanii de comunicare ”integrată”, forțăm creearea unor inechități, determinăm apariția unor dezechilibre. Ne dorim (fiindcă ne-am pregătit și suntem plătiți pentru asta) să aprindem focuri care atrag atenția, să rupem din timpul generației noastre, să-i oprim o leacă locului, ba chiar să-i convingem să se-nroleze în armata fidelă a fidelilor față de brandurile pe care le comunicăm. Atacăm mereu poziția centrală (preferată) în mintea consumatorului-cetățean, îl convingem prin orice mijloc că balanța alegerii trebuie să cadă în cele din urmă în favoarea alor noștri și suntem pregătiți să-i difuzăm în ureche ”șoapta decisivă”, atunci când e vorba de următoarea achiziție, de următorul vot …

” Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. ” 

Scrisoarea Sf Iacob (Capitolul 3, 1-10)