Suntem conștienți că există realități imorale, necreștine, diforme, contondente … cum procedăm în fața lor?

Am putea să ne delimităm, de pildă. Putem să-l luăm pe NU! NOI? NICIODATĂ! … în brațe, să ne agățăm de el ca de-un colac de salvare și să sperăm că vom ajunge cândva, undeva, eventual pe-o insulă a celor perfecți …

Am putea să luptăm cu ele, de pildă. Putem să tăiem un cap sau două al hidrei cu mii de chipuri care se numește generic CORUPȚIE, pentru a constata apoi că înmărmurim în fața puterii de regenerare (prin reinventare) a răului …

Am putea să o luăm la fugă, de pildă. Prin forme mai mult sau mai puțin legale de emigrație, cu bagajul interior sau exterior mai bogat sau sărac, putem să ne procurăm pașapoarte străine, dar vom afla despre Pământ un lucru pe care-l știm deja, că este rotund și se învârte amețitor: dacă realitatea răului ține de sensibilitățile noastre, nu avem scăpare …

Atunci, mă întreb dacă am putea să preferăm vinului – narcoticele, iar starea de beție să o permanentizăm artificial, cât să ajungem a fi terorizați de rozul pe care ni l-am creat în jur? Sau am putea să recunoaștem starea noastră de fragilitate, căci nu există decât o singură boală fatală, ultima. Iar aceea poate fi – în cel mai fericit caz, iubirea de oameni a celor care înțeleg să-L urmeze pe Cel care iubindu-ne, S-a lăsat scuipat, batjocorit, umilit și omorât, fără altă vină decât aceea de a fi pus semnul egalității de iubire între planuri aparent ireconciliabile.

Poate exista iubire de Dumnezeu, fără iubire de oameni?

 

Scena din cartea mortilor

Viața omului, la judecata finală. Nu cât am produs, nici cât am condus… Ci, cât am iubit pe semenii noștri, și dacă am jertfit oareceva pe altarul acestei iubiri …