Există formule care ne-au fost revelate în termeni simpli, pentru a le înțelege mai ușor, acceptând astfel – fără suspiciune sau neîncredere, inocența ce se revarsă din ele. Unele sunt chiar pioase. „Gott mit uns” — „Dumnezeu cu noi” — este una dintre ele. Ea ne trimite direct la Scriptură (Matei, 1,23) , unde aflăm explicația care ne spune ce reprezintă chiar numele lui Emmanuel: că Dumnezeu nu-Și abandonează poporul, „Dumnezeu este cu noi!”.
Și totuși, istoria ne obligă să recunoaștem un adevăr trist: apar, iarăși și iarăși, clipe de rătăcire în care o formulă religioasă încetează să mai fie rugăciune și devine slogan. Atunci nu mai luminează conștiința, ci o înarmează. Nu mai cheamă la convertire; legitimează tabăra proprie. În această răsturnare stă una dintre marile ispite ale modernității politice: nu negarea directă a lui Dumnezeu, ci confiscarea Lui, în folosul puterii.
Articolul publicat de Le Grand Continent pe 4 aprilie 2026, în dialog cu părintele Antonio Spadaro, pornește tocmai de aici. El observă că problema nu este doar Peter Thiel ca personaj, ci un anumit tip de retorică: aceea care „pretinde să-l înscrie pe Dumnezeu în ordinea de bătaie” și transformă războiul într-un conflict metafizic între Bine și Rău, cu liniștita certitudine că cerul ține deja partea noastră. Spadaro spune limpede că formula „Gott Mit Uns” nu a început cu nazismul, dar acolo și-a arătat „toată oroarea revelatoare”. Cu alte cuvinte, răul nu stă numai în violență, ci în botezarea violenței cu numele lui Dumnezeu.
Aici trebuie făcută o distincție strictă, am putea spune … de fier (sic!). Creștinismul nu spune: Dumnezeu este de partea mea, deci eu am dreptul să zdrobesc. Creștinismul spune: Dumnezeu este adevărul în fața căruia și eu trebuie să mă las judecat. Între cele două propoziții se află tot atâta distanță cât între liturghie și propagandă. Când religia devine certificat de superioritate pentru neamul meu, pentru ideologia mea, pentru tehnologia mea sau pentru ordinea mea geopolitică, nu mai avem de-a face cu credință, ci cu idolatrie colectivă. În termenii Conciliului Vatican II, omul nu se înțelege pe sine decât „în misterul Cuvântului întrupat”, nu în mitologia propriei tabere.
De aceea, continuitatea dintre Leon al XIII-lea și reflecția actuală a Bisericii despre demnitatea umană mi se pare esențială. În Aeterni Patris, Leon al XIII-lea diagnostica deja faptul că „false conclusions concerning divine and human things” (concluzii false asupra problematicii divine și umane, ar putea fi o traducere aproximativă) ajung să se strecoare în ordinea statului și să pervertească viața publică și privată. El nu propunea o retragere din lume, ci dimpotrivă: o restaurare a gândirii capabilă să distingă adevărul de eroare, tocmai pentru binele comun. Nu orice rațiune este dreaptă doar pentru că este eficientă; nu orice putere este legitimă doar pentru că organizează. Când judecata despre om este falsă, instituțiile ajung să fie false.
Sfântul Ioan Paul al II-lea a dus mai departe această intuiție în Fides et ratio. El avertizează că, ruptă de adevărul care o transcende, persoana ajunge să fie evaluată prin „pragmatic criteria based essentially upon experimental data”, în credința greșită că „technology must dominate all”. Aici intrăm deja în plină actualitate. Omul nu mai este privit ca persoană, ci ca set de date, ca profil de risc, ca unitate comportamentală, ca obiect de optimizare. Rațiunea, în loc să se ridice spre adevărul ființei, se curbează sub povara cunoașterii utile. Când se întâmplă asta, eficiența ajunge să țină loc de morală.
Tocmai aici devine relevant Peter Thiel. Nu doar pentru că este cofondator al PayPal și Palantir, și nu doar pentru că a susținut figuri importante ale dreptei americane, ci pentru că reușește să pună laolaltă tehnologia, analiza de putere și un limbaj escatologic seducător. În martie 2026, presa internațională a relatat despre seria sa de conferințe private din Roma consacrate Anticristului, conferințe care au produs destulă neliniște încât instituții catolice asociate inițial să se delimiteze de eveniment. Nu e deloc un detaliu pitoresc. Este semnul că teologia poate deveni teren de manevră pentru proiecte politico-tehnologice care vor mai întâi influența și abia apoi adevărul.
Spadaro și Marcelo Figueroa observaseră încă din 2017 riscul unui „ecumenism al urii”: convergența dintre anumite medii evanghelic-fundamentaliste și unele cercuri catolice integraliste, unite printr-un imaginar apocaliptic al conflictului, prin xenofobie, islamofobie și nostalgie a unui stat teocratic. Articolul lor descria o viziune maniheistă în care totul este împărțit în tabere absolute, iar referințele biblice sunt smulse din context și puse în serviciul unei politici a fricii. Acolo este una dintre rădăcinile intelectuale ale momentului de acum. Nu religia în sine produce această deformare, ci folosirea ei ca blindaj simbolic pentru voința de putere.
În interviul recent, Spadaro îl acuză pe Thiel că operează exact această deformare atunci când folosește conceptele de katechon și eschaton. În sens paulin, katechon este ceea ce „ține în frâu”, ceea ce întârzie manifestarea deplină a răului în istorie; eschaton este împlinirea ultimă, nu simpla încetare a timpului. Iar apokalypsis nu înseamnă, în primul rând, catastrofă, ci dezvăluire, ridicare a vălului. Spadaro insistă că, în tradiția biblică, apocalipsa este înainte de toate „revelație a lui Dumnezeu”, nu spectacol de teroare. A reduce aceste cuvinte la un instrument de mobilizare politică înseamnă a muta teologia din registrul mântuirii în registrul strategiei.
Mai grav este că această mutare atinge direct chestiunea păcii. Spadaro arată că atunci când expresia paulină „peace and security” este transformată într-un semn aproape automat al Anticristului, orice apel la moderație, cooperare sau instituții comune devine suspect. E un mecanism subtil și foarte eficient: dacă vorbești despre pace, ești deja suspect de naivitate, complicitate sau trădare. Or, creștinismul nu a identificat niciodată pacea cu capitularea morală; el a avertizat doar împotriva falsei autosuficiențe a unei lumi care se crede mântuită prin propriile ei aranjamente. De aceea, nu orice critică a pacifismului este greșită, dar transformarea oricărei păci în semn al răului este o intoxicare a limbajului moral.
Aici vă semnalez un proiect pe care l-am început: „Limbajul Calfei”. În planul doctoral, figura calfei apare ca om „pe drum”, format prin experiență, comunitate și împărtășire de cunoaștere; iar una dintre mizele moderne este chiar relația dintre algoritmi, responsabilitate, eficiență și dreptate. Exact aici ne gândim să introducem raționamentul girardian, prezent și în orizontul lui Thiel: dacă oamenii învață imitând, atunci cine controlează modelele de imitat controlează, în bună măsură, societatea. Vechea calfă mergea din atelier în atelier și învăța de la chipuri reale, de la gesturi, de la caracter. Utilizatorul digital merge din feed în feed și învață de la ierarhii invizibile de vizibilitate. Nu mai este format de meșter, ci de recomandare. Nu mai este călăuzit de exemplu viu, ci de algoritm. În acest punct, problema nu mai este doar tehnologică; este antropologică și teologică. O teză pe care ne propunem să o documentăm în lucrarea noastră ar fi deci aceasta: o etică a comunicării digitale inspirată de doctrina socială a Bisericii nu este un lux, ci o necesitate.
De aceea, cred că întrebarea decisivă nu este dacă putem înlocui morala cu etica, ci dacă nu cumva am început deja să confundăm codul cu conștiința? Etica procedurală este necesară: ea formulează norme, filtre, limite, justificări publice. Dar morala privește omul întreg, caracterul, deprinderea binelui, adevărul pe care îl locuiești lăuntric. Gaudium et spes spune că omul are „o lege scrisă de Dumnezeu” în inimă și că tocmai ascultarea de această lege este demnitatea lui; tot acolo se spune că „root reason for human dignity lies in man’s call to communion with God”. O civilizație care uită creația și Evanghelia poate să producă sisteme etice sofisticate, dar riscă să piardă tocmai rădăcina demnității pe care pretinde că o apără. Fără această rădăcină, persoana devine negociabilă. Și mai devreme sau mai târziu, cineva va apărea să spună că ordinea, securitatea sau eficiența cer „sacrificii umane rezonabile”.
De aceea mă întorc, la final, la Signorelli. În fresca din Orvieto, Anticristul nu apare ca monstru grotesc, ci ca imitator al adevărului. Predică aproape ca Hristos. Gesticulează aproape ca un mântuitor. Are în jurul lui arhitectură, ordine, public, retorică. Numai că diavolul îi șoptește la ureche. Aceasta este poate cea mai actuală imagine pentru timpul nostru: nu răul ca negare brutală a sensului, ci răul ca sens mimat, bine montat, bine luminat, bine distribuit. Nu barbaria care urlă din afară, ci falsul bine care vorbește fluent, convingător, algoritmic. Tocmai de aceea, nu e suficient să apărăm credința ca patrimoniu cultural. Trebuie să apărăm omul ca ființă chemată la adevăr, nu doar programată pentru reacție. Într-o lume care vrea să ne spună nu doar ce să gândim, ci și ce să imităm, adevărata rezistență începe, încă o dată, în conștiință.
Note și surse
- Le Grand Continent, « Pourquoi l’Église de Léon XIV dit non : une réfutation jésuite de la théologie-politique de Peter Thiel », interview avec Antonio Spadaro, 4 avril 2026.
- Leon al XIII-lea, Aeterni Patris (1879), text oficial Vatican.
- Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 22, texto oficial del Vaticano.
- Ioan Paul al II-lea, Fides et Ratio (1998), text oficial Vatican.
- America Magazine, relatare despre articolul lui Antonio Spadaro și Marcelo Figueroa privind „ecumenismul urii”, 13 iulie 2017.
- Associated Press / surse republicate privind conferințele lui Peter Thiel despre Anticrist la Roma, martie 2026.
- Opera del Duomo di Orvieto, prezentarea oficială a Cappelle degli Spiriti e del ciclo di Luca Signorelli.
- Web Gallery of Art, fișa lucrării Sermon and Deeds of the Antichrist de Luca Signorelli.
- Plan doctoral – Călin Diaconu, Limbajul Calfei, secțiunile despre algoritmi, responsabilitate, sharing și paradigma ucenic–calfă–meșter.
Calin Diaconu 
Leave a comment